A cazut o stea: Matilda noastra Caragiu

Cititor Formula AS
Tili

Asa i se spunea in familie, asa o chemau pe nume prietenii, cunoscutii apropiati. Doamna Matilda CARAGIU, profesoara ce impunea in Universitate rigoare si respect, prin tinuta si prin stiinta lingvistica. A devenit Acad. Prof. Dr. Matilda Caragiu Marioteanu, atunci cand, in 1993, a fost primita in Academia Romana.
Pentru noi, ea a ramas, de-a lungul zecilor de ani care au trecut de cand ne-am intalnit pe bancile studentiei noastre - aceeasi luminoasa, deschisa si conviviala Tili. Statura ei masiva si trasaturile ei feminine oriental balcanice contribuiau la o imagine pe care studentii si-o creasera despre profesoara lor - o amazoanca! Intr-adevar, Tili avea o personalitate forte, debordanta, in care se uneau si datele atavice balcanice, si nazuinta permanenta spre afirmarea valorilor personale, dar si o fragilitate de artist, poate chiar de poet. Noi toti stiam si simteam (de buna seama si studentii!) ca Tili, aceea de langa noi, nu-i ca noi! Se nascuse intr-un orasel din Muntii Pindului ai Greciei (Hrupisti) - in anul 1927. Dupa un an, in 1928, familia sa macedo-romaneasca (aromani) se instalase in "Cadrilater", in Dobrogea romaneasca de atunci. Odata cu cedarea teritoriala din 1940 a celor doua judete din sudul Dobrogei, familia Nicolae si Athena Caragiu isi incepe peregrinarile prin Romania. Transmutati din Cadrilater, ajung mai intai la Bacau. De la Bacau la Ploiesti, unde se instaleaza cu totii. Aici si-au facut copiii Toma, Matilda si Geta studiile liceale, dar continuarea lor universitara are loc la Bucuresti, locuind in camin si frecventand cantinele studentesti. Matilda se inscrie la Universitate, la sectiile de romana si franceza, pentru ca, dupa 1948, sa frecventeze numai cursurile de limba romana. Inteligenta subtila si curajul care o caracterizau, dar si originea ei balcanica aromaneasca au fost remarcate de marele profesor generos care a fost Alexandru Rosetti. Incepand din 1950, Matilda a fost numita "preparatoare" si, de atunci, a parcurs toata cariera universitara din treapta in treapta, pana la pensionare, in 1982-1983.
Din 1947, si mai ales din 1950, la catedra de Istoria limbii romane, dateaza colegialitatea si prietenia noastra, care ne-a legat tot timpul vietii, usque ad finem.
Dar noi eram - cum s-ar spune astazi - insiders: bastinasi! Tili era o migranta in lumea din Bucuresti. Cred insa a nu gresi afirmand ca Tili a iubit Romania, poate mai mult decat multi autohtoni precum eram noi, ceilalti. Tili s-a straduit toata viata sa fie integrata total in realitatea romaneasca, circumstanta. Voia sa fie Romanca. Niciodata insa, Matilda Caragiu nu a despartit limba ei materna aromaneasca de romana nord-dunareana (ceea ce se numeste daco-romana). Totdeauna a aparat latinitatea originara, comuna, a celor doua variante romanice. S-a pronuntat cu autoritate in problemele ortografice ale daco-romanei, tot astfel cum s-a ocupat de gramatici pro-latine ale dialectului aroman. O emisiune regulata la radio-televiziunea romaneasca se intitula "Mult e dulce si frumoasa": initiatorul si colaboratorul ei, timp de 30 de ani, a fost Matilda Caragiu... Aromanca! Ce alta marturie a integrarii ei totale in Romania mai putea sa dea?
Familia lui Nicolae si Athena Caragiu a adus in cultura tarii noastre un mare actor, Toma, o eminenta profesoara universitara, Matilda, si o apreciata sculptorita, Geta Caragiu. Fara armaneasca are inca un motiv de a se mandri: numele Caragiu se inscrie printre valorile de seama ale culturii din Romania.
***
Ultimii ani ai lui Tili au fost anii suferintei. Asaltata de maladii grave - unele incurabile - supusa nu o data unor operatii traumatizante, Tili si-a infruntat cu nebanuita forta interioara si curaj destinul. Ea nu se plangea - ne lamentam, ingrijorati, noi - cei din jurul ei. Cateodata, nici nu voia sa vorbeasca despre "bolile" ei. Aceste suferinte nu izbutisera insa a-i anula vitalitatea si optimismul interior. Avea incredere in viata - ca si cum ar fi putut ocoli primejdia. Pana cand, intr-o dimineata de sfarsit de februarie (27 februarie), a fost gasita - aproape total inconstienta. Transportata de urgenta la spital, a suferit continuu si lent diminuarea vitalitatii. Toate interventiile medicale au fost in zadar.
Vineri, 11 martie, s-a stins Matilda Caragiu, Tili a noastra.
Putea-vom sti vreodata cine a fost Tili cu adevarat? Fata zglobie si robusta din Muntii Pindului, "amazoanca", profesoara universitara, academiciana, renumita in tara si in Europa germanica (Austria, Germania), poeta-artista care scria versuri armanesti, pentru a le integra in literatura romaneasca din nordul Dunarii? Sau fiinta matura, inclestata, cu o suferinta fizica indelungata, in lupta cu moartea? Sau toate acestea, laolalta?
Matilda avea o constructie umana poliedrica - multipla, intelectual si sufleteste - care nu se putea usor dezvalui. Erau, in ea, puterea nostalgica ancestrala a plaiurilor inalte ale Greciei, alaturi de fragile sensibilitati artistic-literare inculcate de cultura moderna a Romaniei in care traia, lucra si pe care o iubea cu pasiune. Romania a onorat-o si pe ea, si pe ai sai. Dar a inteles-o oare in tot si in toate? Am inteles noi tacerile ei? Pentru a cuprinde complexitatea fiintei sale era nevoie de prietenie, de comuniune afectiva si chiar de admiratie. De ajutor ar putea fi Poemele aromane (2006), Dictionarul aroman (DIARO, 1997) si cateva ultime lucrari care i-au mangaiat si iluminat existenta catre sfarsit.
***
De astazi, 14 martie, Tili nu mai este printre noi. Glasul ei cald si clar nu-l vom mai auzi. Iar gandurile sale nespuse nu vor mai putea fi cunoscute. Dar - sa speram - cei ce vor veni dupa noi - dincolo de viata ei, dincolo de viata noastra - vor descoperi, aplecandu-se asupra operei sale - tainele fiintei care a fost, pana astazi, Tili a noastra.

prof. univ. dr. ALEXANDRU NICULESCU, Paris

"Nu exista de doua ori moarte"

Extraordinara profesoara de istorie a limbii romane si de dialectologie, eminenta lingvista Matilda Caragiu-Marioteanu (pentru cei apropiati Tili) - devenita, din 1993, membru corespondent al Academiei Romane si, din 2004, membru titular al ei, - a fost pretuita pentru realizarile pe taram didactic si stiintific, dar, poate si mai mult, pentru calitatile ei umane deosebite.
Ne-am cunoscut in indepartatul an 1947, cand am intrat la facultatea de litere din Bucuresti. Inca din primul an de studentie, Tili se distingea, de departe, prin frumusetea ei naturala, de fata de munte, prin parul ei bogat si ondulat, prin tinuta ei impecabila. Dar, mai presus de orice, ea s-a impus in fata colegilor si, mai ales, a neuitatilor nostri profesori, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan si Jacques Byck, prin inteligenta ei stralucita, prin judecata ei matura, prin mintea ei agera, care prindea totul ca un burete, prin patosul ei nativ...
Relatiile dintre Tili si mine au marcat o inegalabila prietenie, fara pic de nori, in interiorul si in afara catedrei "noastre", care s-a extins si asupra sotilor si a copiilor nostri. Astfel, pe fata ei, Brandusa, am vazut-o, in a doua ei zi de la nastere, la fereastra spitalului (nimeni, nici sotul ei, bunul Coti, nu putea intra, fiind carantina), mica, doar "cat o lingura", cum ii spunea tatal ei, dar deja cu zulufii aurii, drept care sotul meu a botezat-o "bulgarele de aur"... Iar prima carte a baiatului nostru, tot foarte mic, a fost un volum de poezie pentru copii, de Arghezi, daruit de Brandusa, ceva mai maricica... Cand, peste ani, fata ei s-a maritat si a plecat in America, Tili a fost nevoita sa se pensioneze prematur, pentru a o mai putea vizita. Legile ignobile din bezna (i)epocii-lumina obligau la astfel de rupturi sfasietoare... De altfel, viata nu a rasfatat-o pe Tili si a ramas, la sfarsit, numai cu iubita sa sora, Geta, dupa ce cutremurul din 1977 le-a rapit fratele, pe marele actor Toma Caragiu, dupa ce, apoi, s-au stins si parintii lor, si, in anii din urma, si scumpul ei sot. Au lovit-o pe Tili multe boli grave, dar a ramas vesnic optimista, plina de viata, increzatoare in impetuozitatea si in fortele ei. Ne stiam toate micile bucurii, dar si necazurile, si ne sprijineam atat cat puteam.
Pe langa predarea cursurilor la Universitate aveam si o serie de alte placeri in comun: intaia era dragostea de citit, lectura, in special a beletristicii; Tili devora cartile - ultima a fost "Scrisori catre fiul meu", de G. Liiceanu; m-a rugat sa i-o cumpar si i-am adus-o exact in urma cu trei saptamani. Apoi ne delectau piesele de teatru si filmele. Comentam, la telefon, in orele noastre tarzii de noapte atat cartile citite, cat si spectacolele urmarite pe viu, sau la televizor, de cand Tili nu se mai putea deplasa. Am mai avut si o alta preocupare comuna, una deloc "intelectuala", si anume lucrul manual care, pe amandoua, avea darul de a ne destinde. De altfel, la ancheta din nr. 765 din "Formula AS" de acum doi ani, Tili precizeaza: "Daca ma gandesc bine, "marile" mele bucurii s-au datorat, cu rare exceptii, unor lucruri mici". Si aminteste de soare, de aer, de natura etc. Cred ca nu s-ar supara daca s-ar adauga aici si "cusutul"... De cand ne stim, ne-am "confectionat" singure bluzele, rochiile, am tricotat munti de saluri, de ciorapi, de manusi, ne-am cusut si brodat fetele de masa sau cearceafurile etc. Cum sa nu-mi aduc aminte ca, in preajma plecarii mele, in 1986, in Franta, "pentru intregirea familiei" (si cand nu stiam ca va veni ziua revederii, datorita Revolutiei din decembrie 1989), Tili mi-a facut un cadou de pret la care tin enorm, o pilota pe care a lucrat-o cu masina ei de cusut, printre nori de puf, mutandu-se la mine acasa, cateva zile nemaipomenite...
Dar Tili avea si unele haruri naturale, numai ale ei, la care eu n-am putut nici macar aspira vreodata, dar pe care le priveam (de fapt, le ascultam sau citeam!) cu admiratie: ea canta divin, avea un glas nemaipomenit, cu care ne uimea la unele intalniri ale noastre "en petit comite"; in plus, Tili era o poeta de o sensibilitate iesita din comun. Poeziile ei, adunate in volumul "Poeme aromane" (Bucuresti, 2006), cuprind, in perioada de inceput, versuri din care transpare o explozie a bucuriei vietii simple, ca spre sfarsit, sa mediteze asupra "trecerii": "Nu exista de doua ori intoarcere/ nici de doua ori curgere/ de doua ori moarte/ L-ai facut drumul - facut e/ nu-i intoarcere/ Curge raul - curs e/ nu-i alta curgere/ A murit omul - dus e/ nu-i alta viata/ Ca orice trecere-i/ un drum/ fara intoarcere".
Am invatat de la Tili o expresie inteleapta (stiuta de la mama ei) pe care o folosesc aromanii cand se despart pentru un timp ceva mai indelungat: "Sa fim la numar" care inseamna "cand ne vom reintalni, sa fim in acelasi numar ca atunci cand ne-am vazut ultima oara". Azi, tocmai numarul cel mai important pentru multi dintre noi, Tili, nu mai este prezent la socoteala, dar, mergand pe firul expresiei amintite, ea a ajuns in partea nevazuta si nestiuta a lumii unde, probabil, s-a alaturat familiei sale mult iubite, reconstituindu-i numarul...
Drum bun si Dumnezeu sa te ocroteasca, nepretuita mea prietena, Tili!

FLORICA DIMITRESCU, Paris