A aparut pe scena simplu, cu siguranta unui cowboy intors din prerie, care loveste podelele saloon-ului cu ciocatele prafuite. Si-a acordat putin chitara, rasucind din cheite, si a inceput sa cante lovind cu furie corzile, unduindu-si coapsele invelite in pantaloni negri de piele si incovoindu-se de spate, ca pentru a stoarce si ultimul tipat al instrumentului.
"Sunt bucuros de intoarcere!", a spus el, aranjandu-si putin basca neagra de Che Guevara, ce aproape ii acoperea ochii. Inainte sa intre pe scena era putin surescitat. Isi pierduse celebra palarie de cowboy, care devenise o marca. "Acum n-o sa ma mai recunoasca lumea", se agita singur. Si, cu siguranta, daca n-ar fi avut in maini chitara, un Washburn Resonator inconfundabil, din care, cu ajutorul unor gheare de metal, a dat drumul unor acorduri ce imbinau blues-ul arhaic cu muzica country si cu rock'n'roll-ul, si daca nu i-am fi auzit harsaiala vocii de fumator de-o viata, poate ne-am fi indoit ca e el.
Asteptam cu totii un barbat foarte bine, plesnind de sex appeal, cu trup inalt si bine cioplit, cu buze croite senzual si ochi negri, care te ard cu privirea. Cam asta vazuseram prima oara, acum noua ani, cand Sardinas a deschis concertul de la Bucuresti al lui Steve Vai. Acum, aproape nici urma de cowboy-ul seducator. Trupul, la fel de atragator, ii era camuflat de o camasa cu maneci evazate, parul mare si negru ii umbrea o parte din fata, iar buzele... devenisera insesizabile sub barba deasa si lunga.
Sardinas a continuat in schimb sa cante, alaturi de trupa lui, Big Motor, pufaind la intervale din tigara ce-l astepta prinsa la grifful chitarei. A ciupit cu grija corzile, intr-un "Don't You Worry, Baby", pentru ca doar cateva minute mai tarziu sa lase frumusetea neimblanzita a muzicii sa se elibereze intr-o piesa cu balans, "Get down to whiskey", cu solouri de chitara suieratoare, de un rafinament brutal.
Eric Sardinas canta pe viata si pe moarte. Canta ca si cum maine n-ar mai fi o alta zi. Bluesul lui n-are nimic din jalea gatuita a negrilor de pe plantatii (de unde ii place in schimb sa se revendice). Bluesul lui e o furie electrica, o cearta cu chitara, de un erotism naucitor, un balans voluptos prin acordurile de rock'n'roll, o descatusare animalica de forte. In mainile lui, impodobite cu inele cu pietre colorate, chitara nu mai este decat o prelungire naturala a corpului, iar acordurile ei - tipetele unui suflet extrem de patimas. Sardinas canta cu tot corpul lui, demonizat pana la ultimul centimetru al pielii de un foc interior.
A fost nevoie sa se ajunga la final, pentru ca publicul bucurestean sa inteleaga pe deplin invitatia lui Sardinas, de a lasa deoparte friptura cu muraturi, pentru a se deda unei ore de muzica adevarata, fara reguli si fara constrangeri. La Bucuresti, din pacate, n-a avut publicul care sa-l merite. Dar de cantat a cantat fara sa-si puna bariere, rasplatindu-i pe cei din primele randuri cu un show exemplar. A revenit la bis de doua ori, de data aceasta la bustul gol. Frumusetea lui voit decazuta, mandria lui neimblanzita au smuls tipete din partea publicului. A cantat la chitara leganandu-si corpul si asezandu-se in genunchi, cu miscari de o senzualitate violenta. A aprins un foc pe scena, cu alcool varsat dintr-o cana, si a continuat sa cante aplecat, cu chitara in flacari, ca intr-un dans samanic, lasand erotismul solourilor lui sa paralizeze, ca un sarpe cu clopotei, publicul victima.
Dia Radu
_____________________________
"Respect Tradition"
Dupa doua ore si jumatate de show electrizant, chitaristul american de blues Eric Sardinas si-a lasat la vestiar camasa hippie, cu maneci largi, si a revenit pe scena in pantaloni de piele, basca si... tatuaje, pentru un bis cu adevarat incendiar. "Respect Tradition" scrie cu litere de-o schioapa in tatuajul ce-i acopera tot spatele. Chiar daca arata ca un salbatic star rock, Sardinas ramane un bluesman autentic: isi trage seva din muzica negrilor americani ce cantau, sa mai uite de amar, pe plantatiile de bumbac, si munceste din greu, concertand in cluburi prin intreaga lume. A descoperit pasiunea pentru muzica la 6 ani si, chiar daca s-a nascut stangaci, canta la chitara cu dreapta. In ultimii 9 ani, a lansat cinci discuri, insa faima ii vine in special de la memorabilele aparitii live. Nici concertul pe care l-a sustinut in formula de trio, sub denumirea de Eric Sardinas & Big Motor, pe 23 martie, la clubul "Becker Brau" din Capitala, nu va fi prea curand uitat de cei ce s-au aflat acolo. Sardinas mai concertase la Bucuresti in 2000, la Sala Palatului, in deschiderea celebrului "Steve Vai". Dar una este un recital de 30 de minute intr-o sala mare, si alta un show de trei ore, intr-un club in care poti arata tot ce stii. Becker Brau este un loc excelent pentru astfel de concerte, lumini, sonorizare buna, aer de respirat, spatiu mare si bine proportionat, doar daca si publicul ar intelege ca de un concert live, unul chiar foarte reusit, te poti bucura si altfel decat mancand si tragandu-i de maneca pe cei ce au curajul sa se ridice la dans. Dar americanilor nici ca le-a pasat. "Suntem aici pentru ca vrem sa fim aici, cantam la fel in fata unui public de mii de oameni ca si la o petrecere. Facem meseria asta, deloc usoara, pentru ca iubim muzica. Muzica din inima noastra". Sardinas a cantat aproape pana la epuizare, trei ore, si-a tavalit chitara prin foc, si-a aratat maiestria, forta si, mai ales, trairea. De amintit si excelentul moment de deschidere a concertului Sardinas, recitalul sustinut de trioul lui George Baicea.
"Totul in jurul meu mustea de muzica"
Dupa cele trei ore in care a luat cu asalt scena, am inteles de ce Sardinas nu voia sa-si programeze nici un interviu dupa concert. Cele trei interviuri exclusive, unul pentru radio, unul pentru televiziune si unul pentru "Formula AS", le-a acordat cu o ora inainte de concert, prilej cu care am intalnit un muzician prins in totalitate de munca sa, un tip prietenos, deschis la dialog, relaxat, insa dornic sa urce pe scena.
- Cu ce amintiri revii in Romania dupa concertul de acum 9 ani?
- Imi amintesc foarte bine acel concert si intregul turneu. Tocmai il cunoscusem pe Steve Vai, eram la primul turneu impreuna si ne distram ca niste copii pusi pe sotii. A fost o perioada foarte buna pentru mine.
- Care sunt eroii muzicali ai copilariei si adolescentei tale?
- Am luat cunostinta cu muzica de mic copil, intr-un mod cat se poate de natural, totul in jurul meu mustea de muzica, de soul, blues, rock'n'roll, Motown, gospel. Am un frate mai mare care era fan al rock-ului anilor '70 si de la el am invatat sa fiu in ton cu timpurile. Toate aceste genuri m-au influentat mai tarziu, s-au topit in stilul meu muzical. Daca ma intrebi de eroi, iti pot da multe nume, de la Ray Charles la Elvis Presley, de la bluesmanii anilor '20-'30, la starurile rock'n'roll din anii '60-'70. Cand eram copil, adunam banut dupa banut sa-mi cumpar un disc, si ii descopeream pe rand: "Wow, cine e John Lee Hooker asta, Leadbelly, Elmore James, de unde au aparut?".
- Primul concert?
- Pe cand aveam 6 ani, mama si tata m-au luat cu ei la un concert Elvis. Insa primul concert de blues, de muzica traditionala, a fost unul cu BB King.
- Impresia pe care o am, ascultand blues american, muzica tiganeasca din Romania, sau muzica traditionala africana, este ca toate par a avea trasaturi comune, atat muzical, cat si ca traire, ca patos. Ce parere ai?
- Cred ca asa e. Fiecare din muzicile astea, fie ca-i muzica amerindienilor, africana sau gipsy, spun multe despre locul in care s-au nascut, au un caracter indigen, insa totodata au un filon unic, primordial, o forta universala, pe care o consider ca un puls al umanitatii. Toate aceste genuri contin esenta si energia spiritului uman. Cred ca prin aceasta muzica te poti apropia cel mai mult si in cel mai pur mod cu putinta de esenta spiritului uman.
Multumiri Ioan Big