Victor Socaciu - "Sa schimb lumea! Asta a fost visul meu"

Bogdana Tihon Buliga
Brasovean pur sange, Victor Socaciu are perfect marcate in caracter trasaturile ardelenesti: om de cuvant, corect, dedicat, familist convins, romantic si, cel mai important, roman cu constiinta romaneasca. Un artist mult admirat si mereu tanar, un revolutionar cu inima de trubadur...

"Romania s-a deromanizat an de an!"

- Desi viata dvs. este plina de evenimente muzicale si politice (sunteti proaspat parlamentar), emanati o liniste de-a dreptul nepamanteana, de parca n-ati trai in lumea dezlantuita de azi.

- Intr-adevar, ma simt bine. Sunt implinit, asezat, ajuns la o varsta pe care sper ca am gasit intelepciunea sa o traiesc armonios, asa cum e normal. Evident ca omul tinde mereu spre mai bine, dar eu m-as multumi sa raman cu ce am. Maturitatea poate fi la fel de frumoasa ca tineretea.

- Cum va feriti de galagia si agresivitatea vietii din jur?

- Omul gaseste solutii pentru orice. Fiecare boala pe care omenirea a resimtit-o de-a lungul mileniilor a fost intr-un tarziu vindecata cu un leac. In opinia mea, tinerii sunt "medicamentul" nostru. Vin generatii viguroase, generatii implicate si puternice, pe care se poate conta. Care vor dori sa schimbe lumea si o vor schimba. La randul meu, fac parte dintr-o generatie care la vremea ei si-a dorit acelasi lucru si a avut momente cand a reusit. Acum suntem mai reflexivi, poate mai intelepti, doar privitori la frumosul spectacol al lumii. Dar eu cred ca lumea este ceea ce simboliza Brancusi prin Coloana Infinitului: avem momente in care traim in exterior si suntem interesati de forma, de imagine, si momente in care ne retragem in interior, in introspectie, momente in care cautam adevarurile in profunzimea fiintei umane. Asa capata coloana forma ei, cand larga, cand ingusta, repetitiv, iar in aceste spatii se desfasoara existenta noastra umana...

- Echilibrul in care traiti are legatura cu faptul ca sunteti nascut in Ardeal?

- Nu cred ca echilibrul tine de o zona geografica anume. In schimb, sentimentul national l-am mostenit din Ardeal. Eu sunt ardelean de la Brasov, iar educatia primita acolo este mult diferita de oricare alta. Mi-am dat seama de asta inca de cand eram tanar si ma intalneam cu colegi de generatie din alte parti ale tarii. Daca in Ardeal sentimentul national era acut, resimtit profund, in celelalte zone chestiunea nationala nu era decat una formala. De aceea, venind in Bucuresti (am deja 40 de ani de Capitala), mi-a fost foarte greu la inceput sa ma obisnuiesc cu stilul acesta distant si chiar ironic fata de aspiratiile nationale. Iar odata cu acest nou val al tendintelor de globalizare, europenizare, mondialism, problema nationala se pune extrem de acut. Romania, incepand cu revolutia din 1989, s-a deromanizat an de an. Poate ca pentru unii nu are nici un fel de semnificatie lucrul acesta, dar pentru mine este aproape dureros. Am visat altceva pentru Romania, pentru copiii mei, pentru mine insumi, iar acum ma simt abandonat in aspiratiile mele. Cred ca ne pierdem identitatea, ceea ce este foarte grav. Daca unii nu tin la acest lucru, daca ei se cred fiinte europene, ba chiar fiinte planetare, extraterestre, pentru mine cel mai important este locul in care m-am nascut, limba in care am spus prima data "te iubesc" sau in care i-am multumit mamei. Lucrurile acestea aveau o rezonanta extraordinara in mine, iar acum ma simt anacronic. Sunt foarte trist din cauza asta, dar fiind un om orientat catre bine, catre lumina, nu imi pierd niciodata de tot speranta.

- In ce consta ea?

- Solutii exista. Una e readucerea in fata romanilor a unei filosofii nationale, a unei recunoasteri de sine. Nu e deloc vorba de nationalism, este vorba pur si simplu de a sti cine esti. Cred ca a fi roman este un lucru la fel de frumos precum a fi francez, italian, german, american, japonez, iar toate aceste natii sunt foarte bine ancorate in cultura, traditia si limba lor. Toti tin enorm, profund, cu incapatanare, la identitatea lor, si atunci nu vad de ce noi, romanii, trebuie sa fim mai cosmopoliti, mai superficiali cu noi insine. Frumusetea lumii sta in diversitatea ei, in unicitatea fiecarei fiinte, de aceea nu trebuie sa abandonam ceea ce face aceasta natie unica. Primele relatii interumane, cu parintii, fratii, prietenii, se imprima in fiintele noastre mult mai profund decat ne dam noi seama. De aceea ni se face dor de oamenii langa care am inceput sa traim, de locurile natale. Nu stiu, poate exista si o conditionare astrala care produce acest dor, dar eu port in mine un dor sfasietor de tot ce inseamna acasa. Atunci, de ce sa abandonez eu hainele mele adevarate, romanesti? Dumnezeu a vrut sa fiu roman, eu imi asum cu mandrie acest dat.

- Aceasta teama ca ne vom pierde identitatea v-a determinat sa intrati in politica?

- Eu nu am intrat in politica de trei luni, de cand sunt oficial in Parlamentul Romaniei. Eu sunt in politica de cand am inceput sa am discernamant. In fiecare din noi exista un "homo politicus", o trasatura a noastra care ne determina sa ne implicam. Eu am avut aceasta sansa enorma, de a putea iesi in fata oamenilor, care veneau sa ma asculte cantand, iar sansa asta mi-a dat mereu sentimentul ca sunt un om al cetatii. In aceasta calitate am obligatia sa ma implic in viata ei, sa repar ce cred ca e stricat, sa aduc speranta, sa vindec. Faptul ca acum, politic, sunt intr-o pozitie concreta, nu este decat o statie pe drumul pe care l-am inceput demult.

"Povestea cantecului coboara in copilarie"

- Demult a inceput si povestea dumneavoastra in muzica... Sunteti prezent pe scena folkului de aproape 30 de ani, romanii va indragesc enorm cantecele, dar putini va cunosc povestea, inceputul aventurii artistice...

- Povestea cantecului, in ceea ce ma priveste, coboara in copilaria mea, la vremea gradinitei, a primilor ani de scoala. Imi aduc aminte ca atunci cand se serba o aniversare in familie si veneau rudele, prietenii, seara, la un moment dat, parintii mei incepeau sa cante. Amandoi aveau glasuri foarte frumoase, ba chiar cantau pe voci diferite. Cantau romante - desi le trecusera moda, parintii mei erau tineri, totusi cantau romante. Asa de tare ma impresionau, ca ma ascundeam sub masa, ma piteam acolo si plangeam. Imi era rusine sa ma arat cu lacrimi in ochi, dar plangeam pur si simplu, atat de mult ma atingeau melodia si versurile cantecelor, felul in care ei doi le cantau. Era cutremurator pentru sufletul meu. In fiecare an se intampla asta, deja intuiam momentul, insfacam pernuta de pe un scaun si eram sub masa, inca dinainte de a incepe romanta. Traiam momente ciudate, contradictorii: asteptam cu nerabdare sa inceapa cantecul, dar si sufeream foarte tare. Asadar, cred ca atunci au inceput cautarile mele artistice. Daca la vremea aceea erau doar niste zbuciume instinctuale, mai tarziu, in liceu, deja cantam la chitara, am facut studii aprofundate de chitara clasica. Apoi mi-am injghebat o trupa, Zodiac, sub directa influenta a Beatles-ului, a celor de la Rolling Stones si Pink Floyd. La "scoala" lor am crescut eu, o scoala care nu era una strict muzicala, ci una de atitudine, de idei si idealuri revolutionare. Odata crescut asa, este firesc ca am dus cu mine, de-a lungul intregii cariere, acest vis mare al meu de a schimba lumea. Nu mai este nevoie sa spun cat de riscant era pe vremea comunismului sa ai astfel de idei noi... Spuneam adevaruri mascate, ne imbogateam limba si spiritul prin metafore si poezie, lucrurile astea ne uneau enorm. In aceasta societate m-am dezvoltat eu, repet, un individ care voia sa schimbe lumea. Ne-am intalnit mai multi astfel de indivizi in "Cenaclul Flacara" (Pittis, Vintila, Doru Stanculescu, Alifantis, Mircea Florian, Tudor Gheorghe, Seicaru, Hrusca) ... Cine stie, poate visam prea mult, prea departe. Dar ceva totusi s-a intamplat: chiar daca nu noi am schimbat Romania concret, ideile noastre au razbatut, iar prima melodie cantata la radio, in primele secunde de libertate de dupa '89, a fost una de-a mea, care se numeste chiar asa: "Libertate". Sunt mandru de asta. Am trait sa vedem si Romania libera, ceea ce multi n-au crezut si, din pacate, multi n-au apucat.

- Cred ca a fost destul de dificil pentru parintii dvs., asa de romantici, sa creasca un copil cu fire de luptator. V-au sprijinit?

- Parintii m-au lasat sa fiu eu. Au vazut ca sunt un copil bun, serios, pus pe treaba. M-au lasat, pentru ca au inteles ca nu eram manat de idealuri marunte.

- De ce credeti ca in globalismul de astazi, romanii nu abandoneaza folkul, care ramane cel mai de succes stil muzical?

- Da, asa este si e un motiv de bucurie. Pe de alta parte, mi se pare ceva firesc. Ce cred eu ca face acest gen sa supravietuiasca cu un asemenea succes este faptul ca folkul trateaza marile teme ale lumii cu multa caldura, sinceritate, indrazneala si adevar, cu multa poezie. Iar daca un lucru creeaza emotie, este foarte normal ca lumea sa nu lase acel lucru sa moara. Incat eu pur si simplu raspund la intrebare: e firesc sa fie asa!

"Tot mai straini, tot mai reci"

- Daca despre convingerile sociale, tema mereu prezenta in cantecele dumneavoastra, am vorbit deja, cealalta tema majora am lasat-o anume la final: iubirea. Celebrati atat de frumos dragostea prin cantec, incat nu-i de mirare ca aveti si o casnicie de fier, o familie minunata, cu doi copii... Ce inseamna acasa pentru dumneavoastra?

- Acasa e locul de unde pleci si in care te intorci in fiecare zi. Acasa e ceea ce-mi da mie echilibru. Daca acolo exista intelegere si iubire, tot ce creezi in jur se supune acelorasi reguli. Imi este foarte bine, ma simt bine acasa, imi doresc sa fiu acasa cat mai mult. Din pacate, nu prea reusesc. Timpul meu s-a comprimat atat de tare, incat pur si simplu nu-mi mai ajunge, iar de suferit sufera oamenii pe care ii iubesc mai presus de orice: sotia mea si copiii.

- Se pare ca in lumea de azi, graficul afectiunii e in cadere vertiginoasa.

- Din pacate, va impartasesc parerea. Lumea pierde secunda de secunda din acest har deosebit pe care ni l-a dat Dumnezeu: iubirea. Or, iubirea este esentiala, si nu doar iubirea pentru familie, ci si iubirea de oameni. Parca ne tot indepartam, devenim tot mai reci. Exista oameni care traiesc de ani si ani in acelasi bloc si nu se cunosc, nu isi vorbesc. Eu cred ca s-a ajuns la un fel de individualism egoist, oamenii au inceput sa se distanteze prin ceea ce au, ce poseda, iar asta le-a racit sufletele. In plus, cred ca si televizorul ne mananca prea mult timp, ne instraineaza de la continut in favoarea formei, nu mai avem ragaz sa vorbim, sa ne ascultam cu rabdare, sa fim noi cu noi. Ce fericiti erau bunicii nostri, care la sapte seara terminau treaba, luau masa, iar apoi se asterneau la vorba! Ne instrainam, o sa ajungem extrem de singuri pe Pamant. Insingurarea va fi adevaratul sfarsit al nostru.

Foto: AGERPRES