Primul ziar romanesc a aparut la Bucuresti, pe 3 aprilie 1829, editat de Heliade Radulescu. Se numea "Curierul romanesc", avea 8 pagini, un format modest, cat un lat de palma in sus si in jos, si un tiraj liliputanic de 140 de exemplare. Dar nu tirajul conteaza, ci faptul ca era un ziar in adevaratul sens al cuvantului, cu stiri si comentarii politice, cu indrazneala de a publica in serial primul reportaj modern, dinamic si ancorat in realitatea imediata a zilei. Pentru prima oara, bucurestenii scapau de almanahuri, foi volante si cartulii copiate de la altii, mozaicuri de intamplari generaliste, fara actualitate. Pentru prima oara, romanii aflau ce se intampla mai important in tara si in strainatate, regasindu-se intr-un prezent comun, alert si oarecum european. Aniversarea "Curierului" n-ar trebui sa ne lase indiferenti. Depasind ritualul aniversar al momentului, se cuvine a ne opri o clipa macar asupra actului de nastere al presei si, ca ziaristi ce suntem, sa incercam sa analizam cu luciditate, daca drumul pe care am luat-o mai are vreo legatura cu locul din care a inceput.
*
In biroul sau auster, inconjurat de reviste prafuite si vrafuri de ziare vechi, profesorul Marian Petcu pregateste Congresul international de istoria presei, ce va avea loc pe 3 aprilie, la Universitatea "Petre Andrei" din Iasi. Intre e-mail-uri si sute de invitatii facute in toata lumea, surasul lui acopera cu greu o unda persistenta de ingrijorare si dezamagire. Dincolo de febrilitatea organizarii, de amploarea si importanta evenimentului (180 de ani de la aparitia primului ziar romanesc), se vede singuratatea istoricului si a ziaristului impatimit de meseria sa, care nu intelege apatia si indiferenta colegilor de breasla fata de un asemenea eveniment. In ciuda euforiei momentului, discutia noastra a pornit cumva abatut, cu micile constatari ale prezentului si cateva nedumeriri nu tocmai onorante pentru profesia noastra de ziaristi. E limpede ca ne lipsesc cartile despre noi insine, ca nu ne stim trecutul si inaintasii, avand impresia ca totul incepe cu noi, cu ideile si priceperea noastra. Pare greu de inteles, dar presa romana continua sa traiasca autist, intr-un prezent continuu si indistinct, fara modele, comparatii sau necesare oglindiri critice. E timpul sa ne trezim. Ceva trebuie facut. Riscam sa devenim o masa informa de functionari ai condeiului, care cultiva efemerul, lectura superficiala, scandalul si mahalaua. In scurt timp, riscam sa devenim prizonieri tristi si resemnati ai realitatii imediate - o presa fara trecut, jalnica si depersonalizata.
Fabulosii pionieri ai tiparului
In oglinda "Curierului" din 1829, meseria de ziarist apare in toata splendoarea sa eroica. Trecem peste handicapul limbii romane, inca neasezata in tiparele ei consacrat literare, trecem, de asemenea, peste lipsa meseriasilor din domeniu (ziaristi, tipografi, tehnoredactori). Heliade Radulescu nu numai ca trebuia sa inventeze totul, improvizand solutii, dar mai trebuia peste toate sa infrunte cenzura si monopolul tipografic al Bisericii, ostila ideii de a-si folosi teascurile in scopuri lumesti, pe alocuri scandaloase. Cu un entuziasm greu de imaginat astazi, Heliade nu numai ca a inchiriat ramele tipografice de la biserica Izvorul Tamaduirii (prima cladire cu aductiune de apa din Bucuresti), dar le-a si dus acasa, unde a incropit primul atelier tipografic independent din Romania.
Conteaza mai putin de unde si-a luat modelul si formatul, cum obtinea informatii sau reusea apoi sa-si difuzeze publicatia. Ceea ce te tulbura cu adevarat in toate aceste rascoliri ale inceputului este devotamentul, motivatia impinsa pana la sacrificiu. Poate sa para patetic si vetust, dar presa romana s-a ridicat, ca orice lucru temeinic si dainuitor, pe un anume eroism al renuntarii de sine. Heliade munceste ca un nebun la gazeta lui, scrie si se agita de zor, ca cititorii sa gaseasca a doua zi jurnalul pe taraba, in timp ce copilul sau zace mort in paraclisul familiei, asteptand in zadar plansul tatalui sau. C. A. Rosetti, alt nebun al presei romanesti, isi pierde si el copilul (primul copil ingropat in cimitirul Bellu), desi l-ar fi salvat, ducandu-l la medicii din Paris, daca nu ar fi fost prins cu editarea "Pruncului roman". Acelasi C. A. Rosetti isi va vinde mosiile, cartile si chiar scaunul de sub el, pentru a mentine financiar propriile publicatii, inspirandu-l pe Cezar Boliac sa faca acelasi lucru, sa-si scoata la mezat imensa lui colectie de arta, numai ca sa poata plati salariile tipografilor, cerneala si hartia de ziar.
Justitiari de temut
Prea putin intereseaza tirajul, saracia de continut, naivitatile stilistice, revolta oratorica si caraghioasa cumva, indreptata impotriva "traseistilor politici", a coruptiei si amantlacurilor regale. Lectia primilor nostri ziaristi sta in alta parte, in moralitate si spirit solidar, in altruismul si felul lor de-a fi - modest, asezat, generos, neostentativ. Mai toti au murit saraci si fara onoruri, punand mereu interesul ziarului si al breslei mai presus de confortul si indestularea lor personala. Cazzavillan isi cheltuie averea si se umileste facand cheta printre italienii lui romanizati, pentru a lansa ziarul mult visat: "Universul". Constantin Mille se da peste cap si ofera pentru prima oara ziaristului propria sa odaie de lucru, construind sediul redactiei "Adevarul". Din banii lor, ziaristii reusesc sa ridice un superb palat al presei, sa adune fonduri pentru pensiile celor mai batrani colegi de breasla, sa construiasca unitati spitalicesti la Mamaia, Balcic sau Sambata de Sus. Intre razboaie, jurnalistii aveau 5 mari organizatii profesionale, care faceau sa tremure orice guvern sau partid politic. Astazi, ziaristii au 40 de sindicate - minunate constructe birocratice, care nu ofera absolut nimic oamenilor de presa, in afara unei legitimatii si a unui atestat de profesie. Intre razboaie, breasla presarilor avea cladiri si case de odihna, sedii si spitale construite numai si numai din contributia lor. Astazi, nici un sediu nu a fost revendicat si dat in folosinta ziaristilor, iar palatul "Adevarului" continua sa ramana o ruina fara stapan.
Cand "Universul" avea 700.000 tiraj
Am fost ce nu vom mai fi, probabil, niciodata. La Bucuresti aparea pentru prima oara in lume un cotidian de viata artistica, "Rampa". Scos in cinci editii, "Universul" atingea un tiraj de 700.000 de exemplare, iar "Dimineata" se apropia de 600.000. Fara fax, internet sau telefoane mobile, ziarele interbelice aveau cele mai proaspete informatii din tara, fiecare tren pleca ducand o alta editie, si nu exista sat din Romania in care sa nu ajunga macar un exemplar. Nu mai vorbim de bogatia genurilor jurnalistice (de la foileton, la faptul divers), de revistele pentru studenti, magistrati sau femei, de superbele reportaje si anchete sociale ale lui Brunea Fox, Goga, Aderca, sau de marile campanii de presa despre improprietarirea taranilor. Candva ziaristii reprezentau o forta. Patronii de ziare erau cultivati, plini de rafinament, cu deschidere adevarat europeana. Se fereau de politica, nu faceau jocul nimanui, iar cand optau pentru o doctrina o faceau deschis, pe fata ("Curentul" de dreapta, "Dimineata" de stanga, "Universul" de centru). Cinau, e drept, la "Capsa" sau alte restaurante de lux, dar fara a face caz de statutul ori starea lor materiala. Adeseori, mergeau pe jos ca orice bucurestean de rand, oferind singurul automobil al redactiei pentru a duce haine si alimente celor saraci din mahalalele orasului. Pe vremuri, ziarele se intreceau cu trup si suflet sa ajute pe cei defavorizati. Nimic cu adevarat important pentru romani nu se facea fara ajutorul si implicarea presei. Astazi, totul se restrange la o revolta tardiva, la ipocrite acuzatii verbale, ce vizeaza miliardarii de carton si imbuibatii tranzitiei - lacrimi de mucava pe umarul pensionarilor fara speranta.
O criza de idei si de identitate
In biroul sau auster de la etajul 6 al Facultatii de Jurnalism, profesorul Marian Petcu se lupta singur sa organizeze un congres menit sa reaminteasca jurnalistilor inceputurile propriei lor meserii. E o lupta grea si descurajanta, despre care nici nu mai vrea sa pomeneasca. Oarecum resemnat, invecineaza trecutul cu prezentul, constata si cade pe ganduri. Ne lipsesc prea multe lucruri. Nu avem enciclopedii, carti de istorie, antologii sau macar colectii complete de ziare. Nu mai avem modele, scoli, repere jurnalistice, ierarhii reale si, cu atat mai putin, continuitate in tot ceea ce facem. "Ca sa pretuiesti ceva, trebuie sa cunosti", spune profesorul, intrebandu-se uimit cum e posibil sa ai mii de doctori in literatura si istorie si nimeni sa nu se ocupe de presa. Nu avem instrumente de lucru, dar nici chef sau energie pentru a le construi. Degeaba ne plangem ca presa noastra e mediocra si bulevardiera, incapabila sa editeze macar un singur ziar national serios. Daca nu stii de unde vii, habar n-ai incotro te indrepti. Fara directie, principii si valori morale, presa romana decade, se chirceste in vulgaritati si nimicuri de toata mana, iar lipsa de incredere intre cititor si ziarist se adanceste tot mai mult. In timp ce falimentele se tin lant si tirajele scad in permanenta, marii baroni de presa ridica din umeri, dau vina pe criza financiara, pe avantul televiziunii si explozia on-line, refuzand sa vada ca adevarata criza e chiar in interiorul presei - o presa mediocra si duplicitara, vanduta politic si tabloidizata in exces, fara elite sau repere profesionale. O breasla tot mai eterogena, partial nescolita, in care poti intra de oriunde, fara sa stii ceva ca lumea, nici macar limba romana. "E limpede ca fara o cultura a profesiei, nu vom avea niciodata un limbaj comun", zice profesorul Marian Petcu. "In lipsa recuperarii a ceea ce a fost bun si temeinic, profesia se indreapta spre superficial si derizoriu. Refuzand continuitatea si modelul batranilor ziaristi interbelici, am pierdut priceperea de a decupa cuviincios realitatea in evenimente si semnificatii cu adevarat importante. Deja, pentru noi reperul de baza a devenit fata de la pagina 5, modelul unei prese barfitoare si siesi suficienta, in care ziaristul nu mai are indoieli, ci doar certitudini. Marea aspiratie a ziaristului nu mai e profesia si ardoarea implicarii sociale, ci politica si afacerea oculta, care sa-l imbogateasca peste noapte. Incet dar sigur, ne transformam in simpli functionari ai condeiului, cultivand o cultura inconsistenta si superficiala. O imensa si bogata cultura fara memorie."