- Desi esti prezenta in spectacole de succes la teatru si opereta, cu cartea de munca figurezi la Teatrul de Revista "Constantin Tanase" din Bucuresti, o institutie care s-a bucurat de mare glorie inainte de '89. Ce se intampla azi cu estrada? Mai are public?
- Teatrul de revista e un gen care in Romania are o istorie lunga si bogata. Un gen care pe parcursul anilor, incepand cu marele Constantin Tanase, a dat nume uriase de artisti. Exista si azi public pentru estrada. Oamenii simt nevoia sa se dezbare de circul ieftin de prin ziare si de la televizor. Cred ca oamenii s-au cam saturat de balciul cotidian si se intorc, din ce in ce mai multi, catre spectacolele de tinuta. La Teatrul de Revista salile sunt mereu pline. Si nu doar la Revista, ci in teatre, in general. Eu caut bilete la un spectacol de la "Bulandra" de vreo sase luni. Ma bucur ca n-am gasit nici pana acum si sper ca n-o sa gasesc inca multa vreme. Sunt spectacole care realmente se joaca, luni si luni de-a randul, cu casa inchisa.
- Cu toata traditia si gloria ei, estrada a fost intotdeauna considerata un gen minor, de mana a doua prin comparatie cu teatrul clasic. Te simti jenata de aceasta perceptie?
- In nici un caz! Recunosc, fireste, ca la Teatrul de Revista nu se joaca la fel ca la National, sa zicem. Cu toate astea, teatrul de revista e un gen foarte greu, desi aparent totul e numai culoare, pene si sclipiciuri. Ca actor la Revista trebuie sa fii in pas cu toate evenimentele sociale, economice si politice, trebuie sa ai un simt al umorului foarte dezvoltat, combinat cu o inteligenta rafinata si un spirit de observatie extrem de ascutit - astea sunt uneltele celui care vine pe scena cu un pamflet, de exemplu. Apoi trebuie sa ai capacitatea ca in doar zece minute sa captezi atentia intregii sali si sa n-o mai lasi "din mana". Actorul de revista trebuie sa aiba o forta artistica fantastica. Nu e ca intr-o piesa clasica, unde ai o poveste care se intinde pe doua ore si unde, de cele mai multe ori, imparti scena cu mai multi colegi si, deci, si responsabilitatea tinerii publicului "in priza". La Revista razi, plangi, dansezi si canti singur, timp in care trebuie sa magnetizezi o sala de 5-600 de oameni. Ce e minor sau de mana a doua in treaba asta? Dupa parerea mea, cine spune ca estrada e un gen de mana a doua vorbeste in totala necunostinta de cauza. Rolul tau e sa arati toate necazurile, durerile si realitatile vietii, dar sa le ambalezi in voiosie, intr-un haz de necaz livrat fara incrancenare. Cred ca, esentialmente, un gen mai realist decat revista nu exista.
- Tu cum ai ajuns sa faci revista, Mirela? Moldovenii sunt mai degraba visatori decat realisti.
- Asa este, n-am realismul acela ostentativ, pragmatic, ci un realism brodat cu romantism, cu duiosii, cu caldura sufleteasca, cu dragoste de familie si cu iubire de Dumnezeu. Lucruri pe care le-am invatat acasa, la Targu Frumos si la Razboieni. Sincer, cred c-am avut noroc de-o copilarie cum putini prunci mai au in ziua de azi. Ai mei locuiesc si acum in Targu Frumos, iar la 2 kilometri, in Razboieni, acolo unde a pierdut Stefan cel Mare o batalie, era casa bunicilor din partea tatei. Tot acolo e mormantul lui Ion Neculce si cel al lui Stefan Apetrei, tatal lui Ion Creanga, la 10 km e Castelul de la Ruginoasa, al lui Alexandru Ioan Cuza, alaturi e casa din Mircesti a lui Vasile Alecsandri, la alti 10 km, in cealalta directie, e vatra culturii Cucuteni, iar dealurile Cotnarilor tot acolo se unduiesc, domoale. Pana si denumirea de Targu Frumos vine de la una dintre frumoasele lui Stefan cel Mare. Nici eu nu cred ca-s chiar cea mai uratica, deci mi s-o fi transmis ceva din pamantul ala! Ei, in spatiul asta, pentru mine magic, mi-au alergat piciorusele cand eram de-o schioapa: pe vai, prin copaci, pe langa toate iazurile. Verile mergeam desculta pe ulite. Si ce bine era! Apoi am avut parte si de o familie extraordinara. Mama e invatatoare, iar tata militar. Mama m-a invatat sa citesc de la patru ani si curand mi l-a si pus pe Petre Ispirescu "in brate". Pe vremea aia nu exista Internet, asa ca eu chiar am stiut ce-i aia o carte adevarata. Si tot de la mama, dar si de la tata, am deprins si cantatul. Ca amandoi cantau frumos, dar numai asa, prin casa. Dar nici eu si nici ai mei n-am pus mare pret pe pasiunea asta a mea. Parintii chiar mi-au zis ca trebuie sa am o meserie sigura, ca din muzica nu se traieste.
Asul din maneca
- I-ai ascultat si-ai facut Dreptul...
- Adevarul e ca intotdeauna mi-a placut sa vorbesc mult si placerea cea mare era atunci cand imi dadeam seama ca vorbele mele convingeau. Si-atunci, cum la televizor tot vedeam prin filme avocati care pledau in fata unui juriu, m-am gandit sa fac Dreptul. Am ales Bucurestiul, pentru ca mi-am dorit sa gust viata de student, sa-mi deschid aripile. La Iasi, desi era o facultate la fel de buna, as fi stat tot cu ai mei, deci notiunea de independenta se anula. Sigur ca, dupa ce-am ajuns la facultate, am realizat ca eu visasem la cai verzi pe pereti, ca in sistemul nostru de Drept nu exista ce vazusem eu prin filme. ( rade )
- Te-ai lamurit ca visasesi la cai verzi pe pereti, dar, din cate stiu, ai mai facut si doua masterate, la fel de ne-artistice.
- Da, am facut un master in Drept Comunitar, in ideea ca, la un moment dat - cine stie? - as putea sa devin purtator de cuvant sau specialist in relatii publice, la o institutie europeana. Apoi am facut si un master in Comunicare si Relatii Publice, tocmai ca sa intaresc ideea ca-mi place sa vorbesc si sa fiu persuasiva (rade). Am invatat enorm in cadrul acestui program de master. Intrebarea e, desigur, daca o sa ma si folosesc aplicat de toate diplomele astea. Nu stiu. Tragedia mea, la 27 de ani, este ca nici acum nu m-am lamurit care mi-e calea. Eu, tot ce fac azi, fac fara sa ma gandesc la ce va fi maine. Ma multumesc cu bucuria prezentului si cu siguranta ca daca maine n-o sa mai pot sa cant si sa joc, din cine stie ce motiv, am o meserie "de baza", am pitit in maneca un as care sa ma salveze. Si-apoi, cu Dumnezeu inainte!
- Inainte sa ajungi la revista, ai fost solista vocala in grupul de etno-dance Ho-Ra.
- Chiar si inainte de a intra la facultate mai venisem in Bucuresti, ca sa particip la diverse concursuri muzicale: "Ploaia de Stele", "Bravo Bravissimo" etc. Am fost si la festivalul de la Mamaia, unde n-am luat nici un premiu, dar am invatat multe. Si-odata ce m-am mutat aici, ca studenta, m-a sunat cineva, care ma vazuse la "Ploaia de Stele", si mi-a propus sa fac parte din grupul Ho-Ra. Am acceptat, fiindca voiam sa cant si imi doream sa castig si eu un banut. Gandeste-te: stateam in caminul din Kogalniceanu, mancam mancare gatita pe resou si beam ceai preparat cu apa fiarta pe acelasi resou, imi intindeam rufele la uscat pe sarma din afara ferestrei, iar serile stateam cu nasul lipit de geam, admirandu-le pe doamnele elegante, cu blanuri si bijuterii luxoase, care veneau la spectacolele de la Opera. Fereastra mea dadea chiar in curtea Operei. Dar Ho-Ra a fost un compromis: pentru c-as fi vrut sa cant singura, nu intr-o trupa, pentru c-as fi vrut sa cant folclor autentic, nu etno, pentru c-as fi vrut sa cant live, nu sa fac playback, pentru c-as fi vrut sa fac ceva solid, de lunga durata.
Vicoveanca nu coboara din jeep
- Pretuiesti folclorul autentic?
- Din tot sufletul. Eu am crescut la tara, cu muzica populara autentica, nu cu melodiile astea manelizate, care se poarta acum pe la toate nuntile, botezurile, zilele de nastere si orice alte petreceri. I-am cunoscut pe oamenii care "au nascut" folclorul autentic, am crescut printre ei, n-au nici o legatura cu acesti asa-zisi cantareti de muzica populara care au invadat Romania. Uitati-va la Sofia Vicoveanca! Sofia, cand coboara de pe scena, nu se urca in jeep si nu raspunde la un telefon batut cu diamante, cu unghii mult prea lungi si mult prea false. Sofia n-are o suta de inele si de lanturi din aur greu atarnate de gat. Sofia cea din spatele scenei e la fel cu Sofia de pe scena. E sincera si simte ceea ce canta. Muzica populara e realmente viata ei. Eu, la randul meu, cant si muzica populara. Cant cu modestie si fara sa-mi doresc sa ma imbogatesc din asta. Nu cant la cumetrii ca sa-mi lipeasca invitatii bancnote pe frunte. Cant muzica populara moldoveneasca, dar si ardeleneasca, cant doine vechi - asta intr-unul din spectacolele in care apar la teatrul Constantin Tanase: "Nevestele Vesele". Si mai cant si melodiile Mariei Tanase, intr-un proiect de teatru muzical, la "Glendale Cafe", in Cotroceni.
- Cand ti-am propus acest interviu, mi-ai spus ca te bucuri foarte tare, fiindca ajunsesesi sa crezi ca, in afara de Nikita si Naomi, tara asta nu mai are alte "valori". E chiar asa de dificil pentru un artist tanar sa capete recunoastere publica?
- Din pacate, la noi, marfa cea mai de pret, care se vinde cat ai clipi, e vulgaritatea. Iar balciul atrage ca un magnet. De altfel, nu exista alternative, sunt o gramada de oameni care ar prefera o emisiune de televiziune sau articole de ziare cu oferta serioasa, morala si culturala. Sunt inca multi oameni de valoare care nu sunt vizibili pentru ca, pur si simplu, barfa si scandalul bat tot. In sensul asta, de la venirea in Bucuresti, am acumulat o mare dezamagire si multa frustrare. Eu nu mi-am pus niciodata mainile in solduri si nici nu mi-am ridicat fustele prin emisiuni. Am preferat sa-mi vad de treaba mea cu decenta. Numai ca nimeni nu da semne c-ar aprecia asta. Iar eu nu sunt singura care se intreaba daca nu cumva e invizibila. Suntem o armata de necunoscuti pentru ceea ce inseamna media. Cu ce sa ne laudam noi? N-avem nici vile, nici jeep-uri, nu ne facem vacantele in Bali, nu mergem la shopping la Milano, nu ne ocaram pe strada-n gura mare. Noi traim modest, iar singurele averi pe care le avem sunt aplauzele de la sfarsitul spectacolelor.
Trandafir de la Moldova
- Mirela, dezvaluie-ne un secret: ce retete au moldovencele de sunt asa de frumoase?
- Romancele, in general, sunt frumoase. Dar stii ce au deosebit moldovencele? Moldovencele sunt foarte vorbarete, sunt volubile, au un suflet cald, pe care si-l pun pe masa, asa, cu onestitate, sunt glumete si mereu cu pofta de viata. Moldovencele sunt femei cochete, dar intr-un fel mai simplu. Si sunt si competitive: daca vad o fata frumusica si dichisita pe strada sau pe ulita, nu vor sa se lase mai prejos. Chiar daca n-au bani multi, isi impletesc cositele frumos, isi pun o rochita curata si, vorba cantecului, busuioc in par. Si sunt, poate, mai feminine, in sensul ca nu-s asa, niste amazoane bataioase. Desi ele tin casa: se ocupa de gospodarie si-s aprige cand vine vorba sa-si apere familia. Eu cred ca felul asta al lor de-a fi - mai comunicativ, mai prietenos, mai cald - le face mai usor remarcate si probabil ca le inlesneste drumul. A! Si mai e ceva. Extrem de important. Moldovenii, in general, sunt niste oameni care s-au pastrat mai aproape de Dumnezeu. Imagineaza-ti ca mergi pe Stefan cel Mare, bulevardul principal din Iasi, si acolo, pe mai putin de 300 de metri, se insira Mitropolia, biserica Trei Ierarhi si biserica Sfantul Nicolae. Treci prin fata lor si auzi clopotele batand la unison, apoi aici izbucneste corul de maici, dincolo corul de copii, iar mai incolo se continua slujba. Iar tu, chiar si doar de pe strada, simti cum ti se inalta sufletul. Credinta asta a noastra, care mie mi se pare, subiectiv, parca mai inflacarata, iti insenineaza si obrazul. La noi, la moldoveni, inainte de toate sunt Dumnezeu si familia. Eu, una, traiesc cu sufletul tot acolo, in Moldova, iar de parinti nu m-am despartit decat geografic, ca de vorbit, vorbim prin telefon in fiecare zi, fara gres. Lumea de-acolo ma tine vie ca sa rezist la ce-i aici.
- Ce sperante ai la inceput de primavara?
- Sper sa izbutesc sa ma achit onorabil de rolul pe care il joc in urmatorul spectacol care se pregateste la Teatrul de Revista, dupa piesa "O Noapte Furtunoasa", in care eu voi avea echivalentul rolului Zita. Regizor este Cezar Ghioca, care si-a luat doctoratul in musical in America, deci e unul dintre putinii romani care chiar stiu ce inseamna acest gen artistic. In rest, sper sa-mi pastrez puterea de munca si bunul simt de a invata de la artistii cu-adevarat talentati si valorosi, alaturi de care am ocazia sa lucrez: Stela Popescu, Alexandru Arsinel, Adriana Trandafir, Vasile Muraru, Nae Lazarescu, Cristina Stamate si multi altii. Stateam odata in culise si ma uitam la Stela Popescu, care era pe scena. Si ma gandeam ca doamna aceasta a teatrului romanesc, care are o cariera de-o viata in spate, inca isi face timp sa vina la teatru cu doua ore inainte de inceperea spectacolului, ca niciodata nu se prezinta cu textul neinvatat, ca niciodata nu sare peste repetitii, ca niciodata n-ai s-o vezi necoafata, nemachiata, cu oja sarita de pe unghii sau cu firul la ciorap tras. Asta sper: sa nu uit niciodata ca nu poti, nu ai voie sa iesi pe scena la cum o fi, la plezneala.