Un "boier" isi cauta amintirile: arh. Matei Cantacuzino

Sorin Preda
Pe urma primaverilor de-altadata

Pe arhitectul Matei Cantacuzino il vezi rar, spre primavara. Inconjurat de mister si discrete penumbre ale trecutului, paraseste confortabilul sau exil belgian si se preumbla indelung pe aleile Cismigiului, rascolind parca toate imaginile si cotloanele decolorate ale copilariei sale. Elegant fara ostentatie, cu o discreta urma de parfum floral la reverul hainei, se pierde in decorul vetust al Bucurestiului de altadata, incercand sa nu iasa cu nimic in evidenta. Nu-si arata nici varsta de 72 de ani si nici descendenta domneasca, ramura cantacuzina a inrudirii cu Voda Bibescu, printul Stirbey sau marea familie Bellu. O intreaga istorie se sprijina pe umerii sai, fara ca el sa o afiseze macar in treacat, cu un licar de mandrie sau suficienta aristocratica in priviri. Ai zice ca nu-i pasa, daca nu ai sti ca de ani buni trudeste pentru baiatul sau, Nicolae, la un caiet de memorii - in fapt, o lista prelunga de nume si increngaturi genealogice, menite sa-i reaminteasca fiului marea lectie de intelepciune, ca nimic nu incepe si nu se sfarseste cu noi. La 72 de ani, batranul si elegantul arhitect are un singur gand si o dorinta: nu vrea sa paraseasca aceasta lume, inainte de a mai privi o data figurile cele dragi ale familiei si de a-i lasa testamentar baiatului povara propriului nume de Cantacuzino, casatorit cu Stefania, fiica a boierului Stefan Bellu si a printesei Maria Draghici, cumnata buna cu Martha Bibescu. In fiecare an, de Sfintele Pasti, Matei Cantacuzino revine in Bucuresti, cautand strazile vechi si prospere de altadata. Primavara, orasul Crailor de Curte Veche capata nuantele copilariei sale - eflorescente cu irizari de verde si mov, de magnolii si toporasi, freamat si arome pascale de cozonac, pasca sau oua incondeiate. Romania, asa trista si cenusie cum pare uneori, are catifeluri si emotie. Are ceea ce altii au pierdut de mult - o infinita tandrete nostalgica.

Macaroane cu saracie si lacrimi

Pierzadu-se indelung prin hatisurile savant desenate ale Cismigiului, domnul arhitect Matei Cantacuzino da ocol casei in care s-a nascut si a copilarit imediat dupa razboi, dupa venirea comunistilor la putere. Paseste alene si usor adus de spate, uimit sa constate ca traseul plimbarii prin Cismigiu redeseneaza de fapt harta decolorata si destul de incalcita a propriilor nostalgii. Cel mai mult zaboveste in dreptul blocului Zalomit - un bloc elegant si rezistent la cutremure, ce adapostea, undeva la etajul sase, tot ce mai ramasese din averea imobiliara a parintilor. De fiecare data cand revede casa copilariei, Matei Cantacuzino zambeste duios spre trecut, amintindu-si cum intr-un singur apartament traiau la gramada 15 persoane (sapte membri ai familiei si restul straini), cum toata lumea se bulucea pe o baie si pe o bucatarie, unde fiecare isi aranjase coltul lui, cu plita si butelia personala, cu tacamurile si vasele aparte de mancare. Matei avea doar zece ani. Era un copil zburdalnic si neatent la amanunte. Nu intelegea prea bine ce se intampla si se intreba de ce nu mai locuiesc in vechea lor casa cu flori si curte imensa, de ce bunicile (de pe mama si de pe tata) dormeau in acelasi pat. Il mirau doar inghesuiala din bucatarie, obligatia de a vorbi cu parintii in soapta, pentru a nu deranja pe altii, si orarul afisat nemteste (cu ore si nume precise) pe usa de la baie. Apoi, familia a inceput sa se imputineze, marind cumva spatiul din camera si simplificand ritualul saracacios al cinei. La inceput, a murit bunicul de pe mama (batranul Bellu). A urmat bunicul de pe tata, in timp ce stalpul casei, tatal Emanoil Cantacuzino, va fi arestat si dus pentru multi ani la Aiud si Jilava. Pentru a trai si a plati avocatii, Stefania (mama lui) a inceput sa vanda din casa. A inceput cu cele cateva monede de aur ramase de la parinti si a trecut la covoarele de Buhara sau la desperecheatele tacamuri de argint, primite ca dar de nunta. Tot timpul, de dimineata pana seara, copiii mancau macaroane - o zi cu nuca, o zi cu branza, alta zi mai sarate sau mai dulci, si numai in marile sarbatori, poposea si ceva carne de vita alaturi. De atunci, Matei Cantacuzino nu s-a mai atins vreodata de macaroane. Numai cuvantul in sine ii repugna. Ii da o crispare amaruie de respingere. Pentru el, macaroanele au chiar si acum gust de saracie si lacrimi. Gust de asteptare mereu amanata a zilei in care tatal lui se va intoarce, in sfarsit, acasa din inchisoare.
Multe amintiri incep si se termina cu imaginea batranului Emanoil Cantacuzino, care in beciul Securitatii de la Malmaison a luat prima palma din viata lui, neputand sa raspunda la intrebarea aiuritoare a securistului: "De ce te-ai nascut, ba, la Viena? Bucurestiul era prea mic pentru tine? Nu te mai incapea?". Stirpea lui aristocrata razbatea din fiecare gest, din fiecare tacere sau frazare eleganta cu care ti se adresa. Inginer la Uzinele de Fier Resita si apoi, dupa nationalizare, somer de lux, sarac si cu familie mare, nu iesea nici macar la paine fara sa se imbrace impecabil, la costum si cravata, iarna umbland doar in haina, manusi imblanite si palarie pe cap, incat oamenii pe strada radeau in urma lui si il numeau "Nebunul", nestiind ca fostul inginer tocmai isi sacrificase ultimul palton din garderoba ca sa-si imbrace copiii cat de cat decent.
In mod ciudat, dincolo de penumbrele si spaimele trecutului, memoria arhitectului Matei Cantacuzino nu a retinut decat pasajele frumoase, scanteierile luminoase ale anotimpurilor ce defilau de la fereastra blocului din strada Zalomit, sub privirile unei familii infricosate, infometate, prost imbracate, traind claie peste gramada intr-o singura odaie. Pentru el, copilaria va avea mereu miros de Cismigiu, de pamant reavan, proaspat si potopit de branduse - mirosul primaverii si al tatalui sau, care venea seara sa-i aline boala varicelei cu desene si povesti inventate chiar de el, comicarii nemaipomenite ale lui Guignol (o celebra marioneta franceza), intamplari hazlii si fara nici o legatura cu agitatia proletara si mizeria din jur. Apoi, dupa ani si ani de asteptare, va primi o telegrama scurta si de neinteles pentru cineva din afara familiei: "Sosesc cu Rapidul, miercuri, la pranz". Semnat: "Guignol". Era tatal Emanoil, o umbra de om de numai 50 de kg, pierdut in costumul sau gri-fer si camasa alba - haine prea largi pentru trupul sau firav si imbatranit de suferinta. Ca un om ostenit si abia intors de la serviciu, si-a privit sotia, copiii si masa, pe care il asteptau cateva bucate stinghere si un pahar de vin. A doua zi, fara sa spuna nimanui nimic, a plecat la Talcioc sa-si vanda camasa frantuzeasca de poplin matasos, cravatele si niste ghete din piele fina de "sevro". S-a intors spre seara, obosit si plin de fericire, cu o cutie de bomboane fondante de la Nestor si o pungulita mica de cafea. Gustul migdalat al fondantelor si aroma de cafea fierbinte a invadat intregul bloc din Zalomit. Toata lumea trebuia sa stie ca inginerul Emanoil Cantacuzino revenise acasa. Teafar, aristocrat si invingator.
Despre detentie, despre suferinta sau colegii lui de celula, nu a scos nici un cuvant. S-a inchis iremediabil intr-o alta temnita - cea a insingurarii si a gandurilor nemarturisite. Nu a spus nimanui nici macar ca incepuse sa orbeasca. Doar noaptea, cand si cand, venea la patul lui Matei si, cautand sa nu-l trezeasca, ii pipaia usor fata, barbia si umerii, ca sa-si faca o idee de cum mai arata fiul lui, sa vada cu buricele degetelor daca a mai crescut si s-a maturizat intre timp.
La medic a ajuns prea tarziu, dupa mai multi ani de umilinta, in care s-a angajat ca salahor si muncitor necalificat la Uzinele de motoare electrice Dinamo. Degeaba a mers la cel mai mare oculist din Bucuresti. Consultandu-l indelung si atent, oftalmologul (mare profesor universitar) a ridicat din umeri ca si cum ar fi vrut sa spuna ca nu se mai poate face nimic, dupa care l-a luat deoparte pe Matei si l-a intrebat in soapta: "Ce i s-a intamplat? A avut un accident? L-a lovit cineva?". Fara sa stea pe ganduri, Matei i-a povestit despre anii petrecuti la Jilava de parintele lui, despre securistii care l-au izbit cu capul de pereti si l-au trantit la pamant, lovindu-l cu bocancii unde se nimerea. Profesorul a inteles si nu a zis nimic. Doar s-a ridicat de la biroul sau si, apropiindu-se de batranul Emanoil, l-a imbratisat cu ochii in lacrimi. L-a imbratisat si l-a cinstit in tacere ca pe un sfant.

O primavara pascala

Pentru Matei Cantacuzino, Bucurestiul are un singur anotimp - primavara magnoliilor si a branduselor violacee. Primavara pascala, saraca si demna, in care mama, cu mainile ei fine de pianista, curata parchetul cu ceara si petrosin, primenea hainele din dulap, dadea harnica prin casa cu matura si stergea toate geamurile cu apa si ziare mototolite, intr-un scartait prelung si sincopat, ce anunta Deniile din Saptamana Mare, Patimile Mantuitorului si postul cel negru. In Joia Mare inceta orice activitate. Din clipa aceea, nimeni nu mai manca nimic si toata lumea mergea la Prohod, dupa o trecere plina de reculegere pe la mormintele familiei din cimitirul Serban Voda, intr-o procesiune bizara, cu randuri separate de lumanari si candele, pregatite din vreme pentru toti cei din familia Bellu (neamul mamei), toti Cantacuzinii si Bibestii (neamul bunicii de pe tata).
Pana la biserica Amzei, unde se si spovedeau cei ai casei, mama si copiii treceau pe sub crucea de la Cretulescu, restaurata de unchiul G. M. Cantacuzino. Treceau apoi pe la alte biserici legate intr-un fel sau altul de numele Cantacuzino, pana la plinirea numarului mistic si bine tainuit de sapte. In Sambata Mare, mama facea cozonaci rumeni cu nuca si inrosea un cos intreg de oua, in timp ce Matei, elev la "Sfantul Sava", isi lua libertatea de a chiuli si de a se plimba in voie prin Cismigiul intesat de servitoare din Ardeal si soldati in permisie, de carucioare cu alvita si bilete de papagal ce meneau viitorul, iubirile si casatoria. Se plimba printre oameni si flori imprimavarate, gandindu-se la masa de Pasti, cand, pentru prima oara in an, cei ai casei faceau concurs de spart oua rosii, mancau ridichi, ceapa verde, drob si cozonac, iar mama isi permitea din micile ei economii sa invite copiii in oras, la o ceasca fierbinte de ciocolata si un croissant pufos, dulce si aromat, cum numai la Nestor puteai gasi, pentru ca seara, toata familia sa mearga la teatru, intr-o procesiune pregatita indelung in fata oglinzii - discret, elegant si tacut, asa cum se cuvenea a cinsti importanta sacra a momentului.
***
Ca un enigmatic crai de Curte Veche, batranul arhitect Cantacuzino se strecoara nocturn printre nalucile delicate ale tineretii, preumblandu-se pe ceea ce a mai ramas din strazile care duceau de la Uranus spre stadionul Anef, spre Cotroceni si Opera, unde il astepta rasplata regala si irepetabila a unor seri cu Tosca, Faust sau Noaptea Valpurgiei. In mizeria anilor '50, era destul loc de tihna si lucruri frumoase, de intalniri sagalnic amoroase si mici escapade la "Pescarus" sau "Casata", unde mai canta orchestra lui Zavaidoc, iar o "diseuza" anima atmosfera din restaurant, in ciuda vigilentei si incruntarilor proletare ale vremii. In caietul sau de amintiri, pe care vrea sa-l lase mostenire fiului Nicolae, a adunat nume si descendenti, fotografii patinate de vreme si lungi precizari biografice. O data pe an, revine in Bucuresti, incercand sa regaseasca tumultul de altadata al vietii: bucuriile pascale, amintirea demnitatii aristocratice a bunicilor, deopotriva cu nuantele de magnolii si butonasi, de culori aerate si mirosuri miraculoase de cafea si porumb fiert, de cozonac si pasca, incarcate de stafide, nuca si zahar vanilat. Da ocol Cismigiului, mangaie crucea cu insemnele heraldice cantacuzine (vulturul bicefal) de la Mogosoaia, haladuieste pe strazile tot mai agitate si anonime ale vechiului oras in cautarea unor imagini si intamplari fara contur, a unor chipuri de mult disparute. Romania, asa trista si cenusie cum arata uneori, mai are inca emotie. Belgia, confortabila si disciplinata, rece si prospera ca un bancomat, e prea departe de sufletul sau. O iubire fara nuante si tresariri. O iubire de arhiva, la care nu mai simti nevoia sa revii niciodata.