In praful scenei
- In sufletul romanilor, celebritatea dvs. e legata de aceea a Mariei Ciobanu, marea interpreta de muzica populara. Cum de v-ati orientat catre opera, alaturi de-o mama dedicata folclorului?
- Si eu am inceput cu muzica populara. Vreo sapte ani am cantat folclor alaturi de mama, pe toate marile scene din tara. Inainte sa incep scoala, mama ma lua cu ea in turnee si pot sa spun ca am crescut in praful scenei, de mic copil am trait in atmosfera electrizanta a spectacolului. Am fost fascinata. Cand o auzeam pe mama cantand "Ciocarlia", mi se facea inima cat un purice si ma intrebam pana unde se mai duce cu vocea. I-am admirat forta cu care se daruieste oamenilor si abia acum o inteleg. Cand eram copil, o condamnam ca nu sta mai mult cu mine, ca ma lasa la camin cu saptamanile. Pe atunci era angajata la Ciocarlia si faceau uneori turnee de luni de zile. Nu am avut parte s-o vad foarte des si sa comunicam... Abia acum, mature fiind, am reusit sa stabilim o relatie mai stransa, mai complice. Mi-a fost greu la inceput, dar faptul ca nu eram tot timpul langa mama m-a forjat cand am plecat si am ramas in strainatate.
- Cum ati ajuns la muzica clasica?
- Am descoperit muzica clasica cu ocazia unui revelion, cand am vazut un film despre Johann Strauss. Asa de mult m-au impresionat valsurile, incat in capsorul meu s-a nascut ideea de a face acest fel de muzica. Am rugat-o pe mama sa ma ajute sa invat notele, sa fac solfegiu. Asa m-am apucat temeinic de muzica, dar fara un gand special de a deveni solista. Mama m-a dus la doamna Arta Florescu, s-o intrebe daca am toate datele vocale necesare pentru a aborda acest gen. Marea artista a raspuns pozitiv. Am studiat apoi la Conservatorul din Iasi, la clasa doamnei Ella Urma. Dupa anul III de Conservator am auzit vorbindu-se de concursuri internationale. In 1983 am participat la Concursul International de la Verviers (Belgia), unde nu am ajuns decat in semifinala, dar am continuat pregatirea, si in 1985 am fost la trei concursuri internationale pe care le-am castigat.
Sacrificiu matern
- In 1988 ati ramas in strainatate. De ce?
- Dupa concursurile castigate, m-am intors cu patru contracte in buzunar. Dar nu mi s-a mai dat voie sa plec. M-au lasat doar in Italia, o saptamana, pentru un singur spectacol de "Manon". Asa am pierdut trei contracte, dintre care unul in America. A fost o pierdere mare. Spunandu-se minciuni (atat mie, cat si celor de afara), mi s-a interzis sa ies din tara. Cineva din Comitetul Central, la rugamintile si plansetele mamei, a avut totusi curajul sa semneze aprobarea mea de plecare. Si dusa am fost!! Directorii de la Televiziunea olandeza si de la Teatrul de Opera din Houston mi-au dat scrisori cu ajutorul carora am putut obtine azil politic in Franta. Am plecat cu o haina de blana pe mine si cu partiturile... Am ales Franta, pentru a putea onora contractul cu "Cotofana hoata" de Rossini, la Teatrul Champs Elyse, cu Opera din Paris. Iar in toamna, am avut "Manon" la Opera Regala Covent Garden din Londra, pentru care am primit Premiul de Interpretare Lawrence Olivier. Dorinta mea nu a fost sa raman in strainatate, dar piedicile intampinate m-au fortat sa raman. Dar datorita acestor piedici, am putut sa-mi construiesc o cariera internationala. Mi-a fost foarte greu, mai ales ca stiam ca mama fusese interzisa la Radio in urma plecarii mele. A fost o perioada trista pe de o parte, din punct de vedere familial, dar si o implinire din punct de vedere profesional - eram prezenta pe marile scene ale lumii. Mama plangea tot timpul, imi spunea sa ma intorc acasa. Eu ii spuneam ca nu ma pot intoarce, dar i-am promis: "In putin timp, vei veni dumneata sa ma vezi". Asa s-a si intamplat... Lucrurile s-au schimbat in 1989, granitele s-au deschis, dar eu eram deja intrata in angrenajul meseriei.
Diva care sterge praful
- Sunteti mama, sotie si artista de talie internationala. Cum reusiti sa duceti totul la bun sfarsit?
- Este foarte greu pentru o femeie. Mentalitatea generala este ca barbatul sa plece de acasa, sa munceasca si sa aduca bani, iar femeia trebuie sa stea acasa, sa aiba grija de copii si de... cratita. La mine este invers: eu sunt cea care pleaca peste tot in lume. Dar pentru asta trebuie sa ai parte de un om care sa te inteleaga, sa accepte aceasta pozitionare in cuplu. Iar eu am langa mine un om care intelege efectiv acest lucru, ma intelege, ma ajuta in ceea ce fac. Este greu sa impaci familia si cantul. Trebuie multa precautie, sa stii pana unde te poti sacrifica pentru muzica. La un moment dat - lucru care este absolut normal - vor veni alte voci din urma, publicul le va lua in brate, iar pe tine, usor-usor te va uita. Noi unde ne intoarcem? Ne intoarcem la familie! Daca nu ai ocazia sa iti consolidezi aceasta fundatie, vei avea o batranete trista, lipsita de esenta. Trebuie sa separi scena de viata de zi cu zi. Sunt o femeie care sterge praful, care matura prin casa, gateste, isi spala copilul. Nu simt nevoia sa ma transpun nici in Traviata, nici in Manon. Ca mama, a fost foarte greu, mai ales in primii ani, cand am vrut sa fiu alaturi de fiul meu. Abia acum incerc sa ma detasez usor-usor, mai ales ca anul acesta va merge la scoala. Dragostea mea pentru cant este atat de mare, incat copilul meu este usor gelos. Poate parea bizar, dar pana de curand, cand incepeam sa cant, se punea pe plans: "Nu-mi place muzica ta, sa nu te mai aud! Taci!". Am fost trista, dezorientata la inceput, dar am inteles ce era in mintea lui: muzica ii fura mamica... Abia acum, cu aceasta "Vaduva vesela" de la Opera din Bucuresti, a fost prima oara cand el a venit in sala sa ma asculte. Mi-a spus ca i-a placut de mine, ca i-a placut cum am cantat... Am rasuflat usurata. A inceput sa accepte ceea ce fac...
- Baietelul dvs. face scoala in Romania sau la Paris?
- Nuuu, la Bucuresti! Casuta asta unde are loc discutia noastra este aranjata pentru el. Vreau sa faca scoala aici, pentru ca eu consider ca romanii au un spirit generos, sunt oameni deschisi. Si vreau sa-i insuflu acest lucru copilului meu. Noi suntem mai primitori, copiii nu sunt circumspecti cand se joaca, legatura umana este imediata, e mai directa. Imi place foarte mult aceasta disponibilitate afectiva si vreau ca fiul meu sa se bucure de ea efectiv.
Ploi de flori
- Aveti vreo amintire mai speciala din anii petrecuti pe scenele lumii?
- O amintire foarte draga mie este cand am cantat la teatrul Colon din Buenos Aires. Eram doar o Micaela... Am avut asa un mare succes - exact ca la meci, oamenii s-au ridicat in picioare si au inceput sa ovationeze. Efectiv, am cazut pe spate, in sezut... Mi s-a facut o asa rusine, ca nu am mai vrut sa ies la aplauze. Dar publicul nu s-a oprit pana nu am iesit din nou. In fine, un alt moment drag al meu este cand am cantat ultimul "Romeo si Julieta" al lui Alfredo Kraus la Zurich. A fost superb, un moment unic pentru mine. Special pentru mine a fost si un alt spectacol cu Romeo si Julieta, la Covent Garden, cu Roberto Alagna. Practic, ploua cu flori pe scena!
- In final, va rog sa ne spuneti ce planuri aveti.
- Acum voiajez mult mai putin si nu imi mai fac proiecte de o asa lunga durata. Vreau sa fiu prezenta in viata copilului meu. Dupa nasterea lui Nicolas, toate prioritatile s-au schimbat: copilul este pe primul loc, apoi restul - cariera mea si toate celelalte. Imi aranjez toate de asa maniera sa pot fi cu baietelul meu de Paste, de Craciun, de ziua lui. Fiind eu insami copil de artist, stiu ce inseamna, ce greu este sa n-o ai pe mama alaturi, cand ai prima zi de gradinita, cand intri la scoala. E greu... Acum, m-am axat mai mult pe concerte, recitaluri, am inceput sa tin si master-classes; bineinteles ca, din cand in cand, mai cant si opera! As vrea sa debutez in rolul Tatiana, din "Evgheni Oneghin". Acum imi dezvolt vocea spre lirico-dramatic. Si sper sa aduc "Dialogul Carmelitelor" pe scenele romanesti, care nu s-a mai cantat de peste 30 de ani.