Stapanii furtunilor: SOLOMONARII

Aducatori de ploi si risipitori de furtuni, solomonarii traiesc jumatate in poveste, jumatate prin padurile Bucovinei. Nu exista sat prin care trecerea lor sa nu fi lasat in urma minuni. Calatorie pe urmele unor mistere stravechi

Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare romanesti. Mai mult decat niste simpli vrajitori, solomonarii, numiti si grindinari, hultani, ghetari, izgonitori de nori sau zgrabuntasi erau - ori poate mai sunt inca - initiati la scolile de solomonarie in stiintele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales in stapanirea tuturor fenomenelor meteorologice. Desi se pare ca termenul solomonar a patruns in lexicul romanesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde in adancimile istoriei. Unii ii alatura vechilor preoti asceti traco-geti - kapnobatai (calatori prin norisau umblatori prin fum), cei care sagetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Altii spun c-ar fi urmasi ai Sfantului Ilie, des intalnit in legendele populare, taumaturgul care-i fulgera pe draci si oamenii pacatosi. Mai este o varianta: asa cum se spune intr-un basm bucovinean, cules in 1932, puterea, solomonarii o au de la imparatul cel intelept Solomon, care a stapanit toate tainele de pe lumea asta. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea sa inchida si sa deschida cerurile, iar la porunca lui vanturile il ridicau chiar pana la Dumnezeu.
Dar urmele solomonarilor nu se afla doar in poveste. Nu demult, am auzit ca prin vaile salbatice ale Bucovinei oamenii inca ii mai vad pe magii cersetori, urmasi ai stravechilor solomonari. Cele ce urmeaza se aduna, de fapt, in istoria unei cautari. Voi relata o calatorie varateca prin Bucovina, catre taramul aducatorilor de ploi, facuta de mine in luna lui ciresar a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumatate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu: In cautarea Tarii Solomonarilor.

Naluca din cer
Basmul se apropia de sfarsit. Il ascultasem cu foame de amanunte pe povestitorul din fata mea, despre care se zicea ca-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli. Auzisem o intreaga legenda cu solomonari, imblanzitori ai balaurilor furtunii, stapanitori de vanturi si ploi, istorisiri despre hultanie, o tehnica straveche de teleportare intre spatii si vremi, sau despre vechile scoale de solomonarie din Bucovina, care-i invata pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul in stele, legarea si dezlegarea de ploi. Si totusi, interlocutorul meu nu reusise sa stranga pulberea acestor imprastiate legende, pe care le intalnise prin carti, gazete sau povesti relatate de babe si de batrani, nu-mi putea explica ce sunt misteriosii solomonari, nici daca ei au existat vreodata. Il interesasera toate aceste superstitii doar fiindca traise in copilarie o intamplare neobisnuita, ce avea legaturi cu misterioasele solomonii. Atunci nu-i daduse atentie, dar cu trecerea anilor a inteles ca secventa aceea are talcuri mult mai adanci si secrete. Isi amintea multi tarani cu straie albe si pielea arsa de soare, risipiti pe un camp nesfarsit. Asteptau ceva parca, privind in cer. Seceta pustiitoare, totul era rosiatic, ogorul fript de blestemul arsitei, iar catre amiaza, glia devenea precum jarul si aerul se curba. Taranii auzeau un zgomot inspaimantator, infundat, de joasa frecventa, si imediat incetau lucrul, batand speriati mii de cruci: Doamne, ajuta-ne!. Daca ridicau ochii spre soare, ei spuneau ca le fulgera privirea ceva ca un ghem de carpa alba, inconjurat de ceata, trecand prin vazduh, o nalucire spintecand cerul sau propriile lor minti, cine stie. Oamenii scuipau in san cu obida, tipand: ptii, hultanu!. Hultanul, adica uliul, vulturul,era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie aducea pe sus pe cineva din locuri si timpuri indepartate... Batranii ne ziceau atunci ca-n sat umbla oameni anume creati pentru a fi vrajitori, nascuti cu camasa descantata si caita pe cap, pe care-i recunosti prin aceea ca se tin ca niste cersetori. Dar pe cersetorul acesta nu vezi sa-l huiduiasca cineva, ci lumea se uita la el cu sfiala, ca la un om sfant. Pita pe care o iau acesti milogi nu o mananca, ci o arunca pe ape, pentru sufletul mortilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilaria a trecut... Apoi, cand am citit undeva ca hultania este asemanatoare chiar practicilor samanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au inceput sa ma preocupe iarasi, si foarte intens, isi aminteste tovarasul meu de drum.
Si totusi, omul meu nu vazuse vreodata vreun solomonar, nu stia nici daca in locurile copilariei sale mai exista cineva care sa poata povesti despre descantatorii ploilor. Mai mult, ca un semn rau, el pur si simplu nu reusea sa-si aminteasca nici macar satul bucovinean unde au avut loc aceste aparitii, avea insa credinta ca trebuie sa fie undeva in triunghiul Moldovita-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfarsit de poveste, s-a legat sa porneasca impreuna cu mine prin Obcinile Bucovinei, in cautarea adancilor sale obsesii.



Stapanii ploilor
Ei bine, trebuie sa marturisesc ca n-a fost usor, caci zile in sir am haladuit zadarnic prin catunele muntilor, cateodata batand din casa in casa, iscodindu-i pe batranii mai intelepti ai satelor, care de obicei traiesc sihastriti, dar slobozi in padurile de pe culmi, incercandu-i mereu cu aceeasi si aceeasi intrebare: Ati auzit vreodata de oameni care, prin descantece, aduc, intorc sau opresc ploaia?.
Langa hotarul de nord al tarii, la Nisipitu, un mosneag de 84 de ani incepuse sa ne dea speranta. Ioan Cobelita spune ca si acum sunt niste haiduci care stiu a intoarce vanturile si furtunile: Au o lumanare ce-o sfintit-o de Pasti si stie zice niste descantece. Sa zicem c-aicea faceam fan si, daca bate piatra, ei descanta si-o da pe padure, o muta la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie sa postesti douaspe vineri peste an. Vinerile mari, in post negru, sunt rugaciuni tare puternice. Uite ce puteau face: daca ei mergeau asa, pe-o poiana si vrea sa bea lapte, el stia asa de tare sa descante, ca infipta cutatul intr-un brad si curgea lapte. I-am cunoscut in persoana, zicea ca stie sa mulga copacul. Da de solomonari nu, n-am auzit... Numai cu rugaciune la Dumnezeu si credinta, aia-i!.
Un alt raspuns am primit de la batrana Sutac Maria. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost altadata aici, in Nisipitu. Gurile rele zic ca, in taina, si ea s-ar indeletnici cu vraji ori descantece. Desi garbovita pana aproape de pamant, abia putand merge, oamenii o respecta cumva, ca pe o stramoasa a locului. Si in pofida aparentei uratenii a trupului ei sprijinit in carje, chipul prelung, brazdat de vremi, ascunde trasaturi delicate, nobile chiar, si o inteleapta cumpatare ii armonizeaza vorbele. Adanci si pline de talc ii erau povestile, insa de solomonari sau hultani nici pomeneala, nu auzise sau poate doar se facea ca nu auzise. De la batrana asta am aflat insa ca altadata, pentru adusul ploilor, fecioare impodobite ca de nunta erau duse cu sila la un iezer sau la Paraul Ascuns, unde erau imbaiate tocmai in perioada aceea de boala, cand n-aveau voie sa intre in biserica. Si ca prin aceasta scalda, fata imblanzea duhul apei.
In sfarsit, gasisem ceva. Citisem despre fecioarele curate, trimise in pustie, carora solomonarii le daruiau capastrul cel fermecat si puterea de a infrana stihiile firii, facandu-le astfel solomonarite. O veche legenda amintea cum la o fantana, balaurul mananca in fiecare zi un chip de fata mare dupa ce o iubeste, o alta ca fecioara sorocea din gura sau cu niste betisoare de alun; in pielea goala se ducea cu betele langa iaz si aducea sau oprea ploaia.
Din nou in masina, spre Moldovita.

Pazitorii de grindine
Multumiti ca totusi calatoria in tinuturile Brodinei n-a fost zadarnica, ne-am indreptat spre Moldovita, cea mai sudica patrie a hutulilor. Mult am colindat si obcinele acestea legendare, din Argel pana in Demacusa, cautand cu incapatanare pe vracii ploilor, dar calauza mea tot nu-si amintea pe unde vazuse hultanii. Dar un alt zvon ne trimite catre regiunile mai joase ale Bucovinei. Cineva ne zice ca nu aici, ci-n satele din apropierea Radautiului se angaja cate un om, doar ca sa bata clopotele sau toaca atunci cand se apropie o grindina mare, oameni tari cu duhul, numiti pazitori de grindine sau grindinari. Ei n-aveau altceva de facut decat sa vegheze in hotarul satului, uitandu-se in nori. Si iarasi, babele zvoneau: pe la Marginea, Casvana, Solca si Arbore se platea altadata cate un vrajitor care citea stelele si gonea norii, care prezicea oamenilor zodiile si vremea, statea pe dealuri, mereu cu ochii pe cer, pazind campii, traind din bucatele cu care il miluiau gospodarii. La Arbore, da! La Arbore a fost!, si un fulger de amintire a strabatut ochii tovarasului meu hutul, ca avea acolo un unches pe care nu-l mai vazuse de multi ani, Grigore Manoil pe nume. Pe data, asemeni parca unor fantanari insetati de basm, am pornit-o intr-acolo, mutandu-ne si noi cautarile catre zonele mai blande ale Bucovinei. In locuri unde ploua mai putin.

Calatori prin cer
Daca se poate zice ca si satele au firea lor, in Arbore, la fiecare brazda de pamant, plugul zgarie cioburile unor batrane civilizatii. Dealurile Portarului, Blandului, Lupului sau Tapului, luncile Clitului si Solcii sunt locuri magice, pline de ciudatenii, ce-au inabusit comorile unor sate dacice. Taranii se minuneaza ca, in fiecare an, din molozuri ori din paraie rasar ulcioare, caramizi sau banuti de aur. Fratii se banuiesc intre ei pentru averi nemuncite, fiindca aici pizma nu-l strica pe om, ci-l face mai puternic. Observ la arboreni o suspecta uniformitate a felului in care si-au cladit casele, toate avand la strada garduri inalte de lemn, inaltate exact la acelasi nivel, si nimeni nu braveaza cu monumentalitatea in fata vecinilor, de parca fiecare ar ascunde cate o taina a casei si n-ar prea vrea sa dea de banuit. De-a lungul braului de garduri, cam din zece in zece metri, gospodarii si-au facut porti la fel de asemanatoare, ridicate pe doi stalpi inalti, in varf cu cate un mot de tigla.
Te intampina prietenosi, insa numai de peste gard. La trecerea noastra, capete imbrobodite apar din loc in loc, zambind fara dinti. Pe stalpii telegrafului, in pamatufuri de cuib, berze apocaliptice se arcuiesc catre cer. Remarc o alta bizarerie a arborenilor: in fata absolut tuturor caselor este cate o bancuta scunda din lemn. In zilele de lucru, pe ele nu sade nimeni. Abia la sarbatori toate familiile ies pe laitele astea, spre a vorbi cu vecinii: ulite intregi se impestriteaza de oameni, dar care nu se misca de la porti, nu se aduna in locuri publice, ci stau asa, ore in sir pe banci, comunicand doar cu cei apropiati, ca la o sezatoare intinsa pe cativa kilometri. Si astfel, nu e de mirare ca multi consateni nici nu se cunosc intre ei, ca nu au de unde sa stie ca la fiecare trei case ar locui cate un fermecator din vechime.
Importanta este in Arbore strigarea numelor. Fara economie de vorbe, cineva isi cheama vecinul si-i zice Ion Iliese a lui Gheorghe a lui Toader a lui Gheorghe a lui Duminte, iar pronuntarea acestei scurte genealogii nu este flecareala ieftina, ci arata ca omul chemat are stramosi de seama. Cand nu-l strigi asa, omului trebuie sa-i zici porecla. Absolut toti barbatii au porecla, ba se spune ca daca vezi numai cusma flacaului peste poarta stii cine-i acolo.
Si obiceiul asta are o noima: sunt neamuri numeroase si astfel multi sateni ajung sa aiba acelasi nume. Porecla magica rostita intr-un fel anume, cu accentul arborean, devine un fel de cod, de cheie spre inima si bunatatea omeneasca, si doar asa ii gasesti casa mai repede. In acest fel aflam ca-n sat sunt doi cu porecla Hultanu si unul cu porecla Solomonariu. Eram pe drumul cel bun.
Buliga e neamul cel mai mare din Arbore. Buliga Ion traiesc astazi douazeci si sapte, iar satul ne indruma catre cel mai batran dintre ei, zis Hent, peste care trecusera 93 de ani de adanc zbucium. Locuieste in Cotu de Jos al Arborelui, doar el, impreuna cu nevasta, avand casuta, acareturile si ograda pictate in verde. Un mosneag ciolanos, cu fruntea inalta, sapata de necazuri, si fata spanateca. Batranul ne vorbeste repezit, parca l-am fi trezit din cine stie ce treburi importante ori, poate, din cine stie ce basm. Ne zice ca si el, ca mai toti casvanenii si arborenii au stat mult prezonieri in lagare la rusi, astfel ca-n vremea asta, femeile si mumele lor cautau descantatori puternici, ingeri ai vanturilor. Astora le spunea cei care aduc oamenii pe sus, vrajitori care mai traiesc si astazi. Din ceri se auzea ca un strigat: APAA!. Urla cei dusi pe sus: apa!. Vrajtoriu ii chema, ii ducea si ii trantea unde vra el. S-auzea aici, apoi iarasi, la cativa kilometri, mergea peste noi prin nouri, saracii oameni...
Ne-a scapat un strigat de uimire. Da!, asta era hultania, teleportarea calatorilor prin vazduh. Citisem despre apa sau laptele cald si proaspat pe care trebuie sa-l bea chematul spre a i se restabili echilibrul energetic, stiam ca daca umblatorul prin nori nu primeste apa imediat ce ajunge poate muri, caci zborul il osteneste de moarte.
La intervale rare, ne intrerupe si batrana Buliga, vorbind despre barbatul ei ca si cum n-ar fi de fata, ca si cum ar fi un lucru neinsufletit. Iata o istorie veche, de cand ea incercase sa-si aduca sotul pe sus, pe care preferam sa o redam cu exactitate: N-o fost asta acasa trei ani din lagar. Eu n-am vrut sa-l ieu acasa si vrajitoarea m-o hulit. Mi-o zas: Lasa, ca-i mai veni!. Zac: Nu te teme, n-oi veni. Daca-l aduc stiu ca-i mort, da asa, ma mai gandesc si eu ca n-o fi mort. Na, ne-am luat doua femei si ne-am dus la vrajitoarea ceea, eu si o vecina cumatra. Intreb: Tu, Dora, am auzit ca stii a desface, ca scoti oamenii batuti din lagar?. Da, zice ea. Mi-a cerut cinci sute de lei sa-i dau si de-ale mancarii. Amu, eu eram mai darnica, da cumatra asta, asa zgarcita era... n-ar fi dat nemica... Dar cand am vazut-o ca si ea se-ntinde sa deie, apai eu nici atata nu m-am oprit. Apai vin eu acasa, ii pun un pungalau de farina de grau si bani si-i dau. Amu, trece vreo doua zale, ma duc iarasi si-ntreb: Ce faci, tu, Dora? Ai inceput ceva, faci?. Zice: Stai, stai o tara, nu ma grabi! Vrei sa-l aduc pe sus, sau asa?. Nu-l aduce pe sus - zic - ca mi l-oi omori. Iaste, traieste, daca vrei sa ti-l aduc pe sus, maine dimineata-i acasa, daca nu, mai dureaza... Zic: Nu-l aduce amu, ma tem!. Vecina asta zice: Pe-a meu sa-l aduci pe sus!. Eu zic: Il aduce pe-al ei pe sus, pai sa-l aduca de-acolo si pe-al meu om pe sus. Mai trece vreo doua zile, iar ma duc: Tu, Dora, ori da-mi banii ori fa ce fa, ca-ti cant tot bordeiu!. Stai o tara, zace ea. L-am scos dintr-un lagar si o mars, dara n-o stiut pe un sa marga si l-o prins si l-o bagat in alt lagar. Amu, cand l-oi scoate de acolo. Ei, omul femeii istiia vine. Vrajitoarea zice: Na, ai vazut c-o venit a lu cumatra-ta?.Mai trece vreo saptamana, vine si a meu acasa. Ase m-am bucurat, c-am lasat si bani si tot, si nu mi-o mai pasat de nemica.

Urmasul lui Gebeleizis
Punctul terminus al initierii noastre. Gasim in sfarsit omul care ne poate vorbi cu exactitate despre gonitorii de nori. E prima data cand auzim cuvantul solomonar rostit raspicat si firesc, de gura unui alt batran din neamul Buligilor. Omul din fata mea era el insusi o legenda: stie cat in stele, degetele noduroase inca ii umbla ca vrajite pe fluieras sau arcusul cobzei, ba arborenii spun ca mosneagul asta mai bate inca lunca, randunica sau alte jocuri vechi, dar asa de voiniceste, ca si feciorii tineri se inciudeaza cand il vad. Pe peretele din fund al odaii atarna zeci de distinctii si medalii castigate la mari festivaluri de folclor din lume. Spre deosebire de celalalt Buliga, batranul acesta era in putere, vanos si puternic, carnea nu i se botise de fel, iar pieptul ii era inca bombat si tare. In ochii sai mereu umezi si lucitori, de o inteligenta inspaimantatoare, s-au adunat intelepciunea celor 91 de ani si legendele unui sat intreg. Asa l-am gasit: in cerdacul lui sculptat cu migala, privind departarile, sau veghind parca ceva anume. Astfel isi incepe povestea, cu franchetea de temut a bucovineanului puternic: Uitati-va la mine, 90 de ani cum ma vedeti, amu o sa ziceti, omu asta nu-i cuminte, dar eu atata ma samt de destept, parca nu mai am pereche, la varsta asta ajungi la asa o cumintenie si liniste, ca toate din lumea asta le vezi limpede.
Despre solomonari i-a vorbit odata, la inceput de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile Carcu, care a murit in 1940 de tanar, la varsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Carcu a vazut solomonarul in carne si oase. Iata cum a fost: Era langa un iezer un balaur care scotea ploile. Vasile asta a luat pusca si-o zis ca el o sa impuste balaurul, fiindca purta dusmanie oamenilor. In vremea asta, solomonariu sta-n balcon cu boieriu mosiei, amandoi. Apai, Vasile asta o vrut sa-l impuste si-atunci vai, s-o starnit o vantoasa si toata iarba dealului o-nceput sa se miste si sa se infoaie, dealu tot o prins viata si-atuncea, in sfarsit, o aparut solomonariu. Mare, cu sapte pieptare, cu traista, cartea de vraji in mana, avea un toiag cu care a fost omorat un sarpe, topor descantat si frau din coaja de mesteacan. Cu fraul asta el o imblanzit balaurul. Solomonariu ii spunea: Nu-l impusca, ca dupa aceea ii mai rau, ii mai rau, lasa-l, c-aista-i de mult aicea, ii batran, el conduce vantoasele. Cand solomonariu ii incalecat pe balaur prin cer, balaurul intreaba pe solomonar daca-s in tarina ori pe padure. Solomonariu il pacaleste, zice ca-s in tarina cand is pe padure, asa muta ploile pe paduri si cruta satele. Da, asta era istoria secreta a mentalitatii populare, de care stiam: balaurul, principiu al haosului si stihiilor, imblanzit si invins de solomonarul demiurg, urmasul zeului dac Gebeleizis, zeul furtunilor fertile, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtuna. Spusele batranului tainuiau pilde ancestrale, povestile sale veneau din veac. Si solomonariu era om sau ce era? Locuia la boierul acela?, intreb, iar mosneagul se repede sa-mi raspunda: Daa, om era, cu musteata. Mergea pe hat si pazea cerul. Boieriu il ospata, dar el nu manca de dulce, manca numai oua, lapte, malai si faguri de miere, asa mananca solomonarii. De dormit nu doarme in casi, cat de ger ar fi, ci pe malul taurilor, in pesteri, scorburi sau in pamant. Traiesc fara femei, zic ca femeia ii stoarce de puteri si daca o singura data o iubit o femeie, se prefac in oameni ca toti oamenii. Si Vasile asta zicea c-o vazut cum venea balaurul inaintea ploii printre nouri, cu solomonariu pe dansul. Solomonariu il prindea de gat si batea grindina. Cand vroia s-o porneasca prin cer, se ducea pe malul helesteului si citea din carte, ca era dascalit. Dupa ce gata de citit, arunca baltagul in mijlocul baltii si cand iesea balauru ii arunca capastrul pe gat si pornea ca o naluca prin cer, calare pe balaur, si-l conducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu tineau sarbatorile, ce nu-i dadeau de pomana si le batea mosia cu piatra.... Si batranul continua, istoria e atat de coerenta, nimic extrasenzorial sau fantastic, totul are o concretete cruda, solomonarul exista si este un om, balaurul e un sarpe sau peste mare, ca 5 metri lung, mare, cu doua capete si avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lasa in balta ceea, in papura ceea si manca acolo peste. Asta, daca nu-i arunca boieriu in mocirla cate un bou sau o oaie de pomana. Vai, si cand sa ridicau amandoi, solomonariu smucind din frau balaurul cela balos, vecinu meu o pus pusca la ochi... da solomonariu i-o zis, cu mila, nu-l impusca, ca dupa aceea o sa fie mai rau, mai rau, ii batran aicea, batraan....
Repetand acelasi basm si aceleasi cuvinte, batranul parca imi descanta simturile. Prelungirea vocalelor producea un ritm halucinant, ca un suier molipsitor, vorbea despre potopuri, nouri repezi si vanturi, iti legana intreg sufletul ca intr-o dormitare plina de suspinari si surasuri. Aproape ca nu-l mai auzeam, aproape ca nu simtisem cand in ograda au intrat - si nu stiu sa-i fi poftit cineva - tarani casvaneni, in frunte cu hatrul satului Arbore, Grigore Manoil, asezandu-se pe unde-au apucat, ascultand si ei, fara un cuvant, aceasta poveste de demult.
La urma, iesind cu totii din mutenie, casvanenii se pornira sa vorbeasca, dar toti deodata si despre cu totul altceva. Curios este ca imediat au inceput cu totii sa rada si eu nu pricepeam in ruptul capului de ce radeau, caci nimeni nu spusese vreo gluma. Un raset inspaimantator, hohot de casta, profund si sanatos, cu mine in mijlocul lor, privindu-i nedumerit. Si toata carnea fetelor si pantecelor li se misca si, pentru o clipa, observandu-i un licar in coada ochiului lui nea Grigore, am avut impresia ca de fapt de mine radeau, dar asta nu mai avea nici un fel de importanta. Gasisem Tara Solomonarilor.