Acum doi ani, in luna octombrie, am trait una din cele mai teribile zile din viata mea. Eram insarcinata cu cel de-al doilea copil si, in urma unui control de rutina, medicii de la spital au constatat ca a intervenit o problema care ar fi putut pune in pericol sarcina. Minutele care s-au scurs din momentul in care am facut ecografia si pana la sosirea doctorului mi s-au parut interminabile. Apoi, specialistul mi-a explicat ca aparuse o deschidere la nivelul cervixului si ca e posibila o venire mai rapida pe lume a copilului, in conditiile in care deschiderea ar fi continuat. Mi s-a mai spus foarte clar ca, incepand din acel moment, trebuie sa intrerup orice activitate si sa stau in pat pentru tot restul perioadei, pana la nastere. Mai mult, trebuia sa stau o saptamana in spital sub supraveghere, avand in vedere ca era o saptamana foarte importanta in dezvoltarea fatului (intrasem in saptamana 31 de sarcina). Acum i se dezvoltau plamanii. Bebelusul trebuia, deci, sa ramana acolo, in pantece. Ceea ce am simtit in acele momente nu se poate povesti prea bine in scris. Neputinta, vinovatie, intrebari care mi se invarteau in cap: unde am gresit, ce nu am facut bine, cum de s-a intamplat acest lucru. Ma rugam fierbinte la Dumnezeu sa nu vina copilasul inainte de vreme, sa mai stea si sa aiba timp sa se dezvolte. Mai avea aproape doua luni pana la termen. Eram speriata si ingrijorata si, in acelasi timp, nu puteam crede ca ceea ce mi se intampla e adevarat. Mi se parea ca traiesc o scena rupta dintr-un film, uitandu-ma la toti cei care se invarteau in jurul meu si la toate testele si analizele pe care le faceau. M-au transferat intr-un salon de spital si am ramas singura, cu gandurile mele. Ma gandeam si la copilul pe care-l aveam acasa, care avea doar doi ani si trei luni, si era inca foarte atasat de mine. Urma sa fim despartiti pentru prima oara. Fiind departe de casa (in Canada), departe de familie, nu aveam sprijin si ajutor. Din fericire, o aveam pe nana copilului, care locuia aproape de noi si care ne-a ajutat enorm in toata aceasta perioada dificila. Dar intr-o zi, Dumnezeu mi-a luminat mintea si gandurile mele s-au indreptat catre buna mea prietena din facultate, Laura. Nu stiu cum si in ce fel, dar am simtit ca ea ma poate ajuta. L-am rugat pe sotul meu sa-i scrie neaparat. Draga Laura mi-a raspuns imediat si mi-a trimis si un acatist pe care sa-l citesc. Era acatistul Sfantului Nectarie, de care eu nu mai auzisem pana atunci. Din clipa in care l-am citit, am stiut ca asta era ceea ce asteptam, ceea ce cautam. I-am fost si ii sunt recunoscatoare Laurei pentru minunatul si grabnicul ei ajutor. Am inceput sa citesc in fiecare seara acatistul si sa ma rog pentru copilasul ce urma sa se nasca. Fiecare zi care trecea si pe care o petrecea in pantece era pretioasa pentru el. Pot spune ca saptamana pe care am petrecut-o in spital a fost una de mare incarcatura sufleteasca si spirituala. Zilnic eram monitorizati, eu si bebelusul, si de fiecare data aveam emotii, dar, tot de fiecare data, speram din tot sufletul ca Sfantul Nectarie ne va ajuta pana la capat. Asa a trecut saptamana cea importanta, cu bine. Medicul mi-a dat voie sa merg acasa, cu conditia sa stau in pat. Urma sa merg din nou la control peste o saptamana. Sfantul Nectarie era de-acum o prezenta zilnica in gandurile si rugaciunile mele. Citeam acatistul Sfantului in fiecare seara si ii multumeam ca ne e alaturi. Astfel a mai trecut o saptamana si, mergand la urmatoarea ecografie, medicul mi-a spus ca situatia era neschimbata, ceea ce era bine. Eram foarte bucuroasa mai ales ca, din ceea ce-mi explicase el, cervixul odata deschis s-ar fi putut deschide si mai mult si atunci s-ar fi declansat nasterea. L-am intrebat daca nu exista si posibilitatea ca el sa se inchida la loc, si mi-a spus categoric ca asa ceva era imposibil. Concluzia era ca trebuia sa stau in continuare linistita, in repaus, la pat. Intre timp, Laura mi-a trimis si o carticica despre viata Sfantului, pe care am citit-o cu bucurie si care m-a impresionat mult. De asemenea, mi-a trimis si o crenguta de busuioc atinsa de racla cu o parte din moastele Sfantului Nectarie, care tocmai fusese in pelerinaj prin orasele din Romania. Deja Sfantul devenise nelipsit din gandurile mele, imi era aproape in fiecare zi.
La urmatoarea ecografie, s-a intamplat ceva neasteptat si absolut uimitor pentru medic si personalul de acolo. Au constatat ca cervixul se inchisese, lucru care dupa toata experienta si logica medicala era imposibil. Am stiut atunci cu siguranta ca este marea minune a Sfantului Nectarie! A fost o alta confirmare a faptului ca pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil! I-am multumit din tot sufletul pentru aceasta milostivire fata de mine, pacatoasa. Bucuria noastra era imensa. Am continuat sa citesc acatistul si cartea despre viata Sfantului, in fiecare seara. Urmatoarele vizite medicale au decurs bine, cu cat se apropia termenul cand copilul trebuia sa vina pe lume, cu atat medicul era din ce in ce mai surprins sa vada ca inca eram insarcinata.
Copilul s-a nascut sanatos, cu doar cinci zile inainte de termenul prevazut, iar nasterea a fost usoara si fara probleme. S-a nascut pe 30 noiembrie, de ziua unui alt mare Sfant, Sfantul Andrei. Laura este una din nasele lui, cea care l-a ocrotit cu rugaciuni inca de cand era in pantece. In ultimul an am tot avut sentimentul ca parca nu am multumit suficient Sfantului Nectarie pentru marea binefacere pe care a ingaduit-o familiei noastre. De aceea m-am gandit sa scriu despre aceasta minune, ca ea sa se alature celorlalte multe alte marturii ale crestinilor in cartea despre minunile pe care Sfantul Nectarie le infaptuieste zilnic.
Icoana Sfantului Nectarie este la loc de cinste in casa noastra si in fiecare an ziua de 9 noiembrie e o zi importanta pentru noi. Ii multumim pentru milostivirea neasteptata pe care am primit-o in acele clipe grele si ne place sa credem ca intr-o buna zi vom ajunge si in Grecia, la Manastirea Eghina, acolo unde se afla moastele Sfantului Nectarie.
Si cu toate acestea ma intreb daca am facut indeajuns ca sa-i multumesc Sfantului asa cum se cuvine. Sfinte Nectarie, iti multumim pentru minunea pe care ai savarsit-o cu noi in urma cu doi ani!
ELENA OPRISANU - Canada
"Sfantul meu de suflet"
Am auzit, prin 2002, despre Sfantul Nectarie, despre minunile lui. Am asimilat aceasta ca pe o informatie. Prin 2004, m-am confruntat cu o problema de sanatate, care, daca imi scapa de sub control, putea deveni grava: anxietate severa, stare psihica proasta, dureri de cap, ameteli, toate cauzate de un stres prelungit, pe care nu-l constientizasem. Am inceput un tratament alopat adecvat, dar mai simteam nevoia si de altceva. Atunci, mi-am adus aminte de Sfantul Nectarie. Am intrebat mai multe persoane, pana am aflat ca o parte din moastele Sfantului se afla la Manastirea Radu-Voda din Bucuresti. Am ajuns destul de greu acolo, cu toate ca sunt bucuresteanca. Am bajbait, de parca aveam o panza pe ochi, nu nimeream in acel loc. Pana la urma am reusit. Cand am ajuns mi s-a luminat sufletul inca de la poarta manastirii. Am stiut, pur si simplu, ca acolo se va petrece ceva bun pentru mine, ca am facut foarte bine ca m-am dus, ca acolo este un loc sfant, ceva, cineva care ma va ajuta nu numai in acea problema de sanatate, ci si in alte probleme pe care le voi avea. Asa a fost: m-am vindecat cu ajutorul medicilor, dar si al Sfantului Nectarie. De atunci, ii citesc Acatistul, simt nevoia de acest lucru in anumite momente. Si mai simt ca Sfantul Nectarie imi vine grabnic in ajutor. Nu cred ca exagerez, asa se intampla in cazul meu. Ma duc de cateva ori pe an la manastirea Radu-Voda, la Sfantul Nectarie, "sfantul meu de suflet", iar acest lucru ma linisteste, ma umple de bucurie si speranta si imi da curaj sa merg mai departe. Multumesc, Sfinte Nectarie!
Multumesc si dvs., redactiei revistei "Formula AS", pentru tot ce faceti pentru noi, cititorii, pentru faptul ca putem tine in mana si citi o publicatie inteligenta si de bun simt.
PETRONELA - Bucuresti