In Muntii Neamtului, la Manastirea Tazlau

Sfantul Chiriac si "traistarii" lui

Mai sunt sihastri in muntii Neamtului! Nimeni nu le stie nici numarul, nici numele. Uneori, mai ales in Postul Pastelui, coboara din munte si se strecoara in biserica, retragandu-se ca niste umbre in asteptarea Liturghiei si a Sfintei Impartasanii. Vin ca un abur, ca un vant calin de primavara, si tot asa pleaca, la linistea si osteneala rugaciunii. Li se mai spune "traistari", anahoreti cu desaga in spinare, nedespartiti niciodata de icoana Maicii Domnului, de Filocalie si de Psalmi. Stiuti doar de Dumnezeu, se adancesc in crapaturile pamantului, unde postesc si se roaga mereu pentru noi, pentru slabiciunile si pacatele noastre. Nu vor rasplatapentru osteneala lor - nici macar o vorba de recunostinta. Plata lor e linistea, isihia si impacarea cu Dumnezeu. Plata lor e dincolo - in alt timp si in alta lume.

Sinaiul din Muntii Neamtului

Pustnicii nu au varsta. Nu au insemne speciale si nici grade ierarhice. Le ajung doar hainele ponosite si numele calugaresc, de botez. Se cunosc intre ei, dar nu se viziteaza decat rar, atat cat sa puna o intrebare si sa-si cerceteze starea si sanatatea.In singuratatea muntelui, li se ascut simturile atat de puternic, incat aud orice fosnet sau soapta, orice clipocit sau calcatura de om. Atunci ies din coliba si se ascund nemiscat intr-un tufis. Se fac totuna cu padurea, cu rugii de mure. Chiar aflat langa el, privindu-l in ochi, nu-l vezi. Capata forma de frunza, de copac, de cioata. Sta si te cerceteaza, cine esti si cu ce ganduri ai venit pana la chilia lui. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Iti apare in cale si iti vorbeste, numai daca l-ai convins ca ai nevoie cu adevarat de prezenta si cuvintele lui. E o senzatie ciudata, sa nu vezi nimic si totusi sa te simti privit. E o senzatie pe care nicaieri nu o traiesti mai intens si aievea, ca in pronaosul bisericii din Tazlau, unde, retras intr-un colt anume umbrit, se afla mormantul Sfantului Chiriac - poate cel mai mare si mai modest pustnic pe care l-au avut vreodata muntii Neamtului. Din locul lui, vegheat de o candela mereu aprinsa, Sfantul te cerceteaza si te indeamna parca sa pasesti cu multa luare aminte. Esti in Sinaiul romanesc, pe pamant deja sfintit de osemintele a zeci si zeci de monahi postitori si fara nume. Esti in inima ostenitoare a ortodoxiei din padurea si dealurile Rachitisului, unde au sihastrit dintru inceput primii ucenici paisieni ai rugaciunii inimii. Tot aici, la hotarul cu Transilvania, s-a ridicat staret marele Dosoftei, iar luminatul Paisie Velicicovschi venea de la Neamt sa cuvanteze obstii despre isihie, despre paza gandurilor si rugaciunea cea fara de sfarsit.
Ca orice manastire de hotar, Tazlaul a avut mereu ceva aparte, un spirit si o tarie anume. Nu intamplator, mai toti domnitorii Moldovei s-au randuit din greu sa mai adauge ceva la zidirea manastirii. Daca primul ctitor, Stefan cel Mare, a ridicat altarul, Alexandru Lapusneanu i-a adaugat pridvorul din naos, Petru Rares a inaltat turla clopotnitei, in timp ce Petru Movila s-a ocupat de abside si a adaugat un nou pridvor.



Cuviosul Chiriac

Memoria Tazlaului e stramta si neincapatoare. In ea nu-si gasesc loc decat cei cu adevarat alesi, cativa domnitori si cativa "traistari" botezati cu nume de sfinti: Silvestru, Iov, Onufrie, Paisie sau Iosif. Peste toti si peste toate se ridica statura duhovniceasca a Cuviosului Chiriac, despre care se spune ca citea gandurile oamenilor de departe si ii vindeca de orice boala, doar rostindu-le numele.Retras in pestera lui de schivnic, savarsea minunile de la distanta, fugind cat putea de recunostinta lumeasca. In afara celor 30 de ucenici "traistari", pe care singur i-a ales sa-i pustniceasca in preajma, nu a mai vrut sa lase nimic in urma - nici o fapta, o vorba de duh, o singura amintire macar. El, care era om de carte si copist de renume in epoca, care discuta cu calvinii unguri de peste munte si ii intorcea pe multi la dreapta credinta, a vrut sa fie un oarecare - o umbra, o aparitie, o silueta zarita de departe, un simplu nume.
Nu a mintit si nu a inselat pe nimeni. Toata viata a trait ce spunea si spunea numai ceea ce traia cu adevarat. Aproape orb, de migala scrisului si a desenelor miniaturale, Cuviosul s-a retras cu totul in pestera, asteptand sa-L vada cu cealalta vedere, duhovniceasca, pe Dumnezeu.
In intelepciunea singuratatii lui rugatoare, a vrut sa moara cu adevarat lumii prezente, pentru a fi viu lumii de apoi. Degeaba s-au caznit ucenicii lui sa-i pastreze moastele si sa-l venereze ca pe un sfant, inainte de a fi canonizat. Asa cum Sfantul Antonie de la Iezerul a pravalit, sub ochii uimiti ai episcopului Calinic de la Cernica, o stanca peste pestera mormantului sau, Cuviosul Chiriac si-a pecetluit cu voia sa sicriul, indemnandu-i pe oameni sa-i ascunda osemintele de frica turcilor.
Nici acum nu se cunoaste prea bine ce se afla sub cripta mormantului din biserica manastirii. Unii spun ca ar fi doar straiele Sfantului si ceva particele din trup. Altii, care au lucrat la consolidarea bisericii, se jura ca au vazut cu ochii lor osemintele. Erau la locul lor, neatinse si placut mirositoare. In orice caz, nu poate fi departe de adevar legenda care spune ca ultima dorinta a Sfantului a fost sa nu se intoarca la casa lui. A vrut sa fie chiar si dupa moarte "traistar" anonim, prin muntii si pe cararile Neamtului, frangandu-se ca painea harica si daruindu-se siesi la biserici si credinciosi, pentru ca roada credintei sa fie cat mai multa si pentru cat mai multi.

Paznic la taine

Mai sunt pustnici in muntii Neamtului, dar nimeni nu vrea sa spuna nimic despre ei. Nici o insistenta nu ti-e de folos. La Tazlau, cei trei calugari ai manastirii vorbesc atat cat trebuie si cu privirea in pamant - staretul Iosif, despre istoricul manastirii, despre tunelele secrete si legenda intemnitarii lui Alexandru Ioan Cuza in turnul de la intrare; fratele Emilian, despre bucuria calugariei si florile pe care nu oboseste nici o clipa sa le ingrijeasca: begonii, irisi, dalii, tufanele sau nalbe. Doar parintele Pavel, retras intr-o parte, parca veghind lespedea de mormant a Sfantului, pare ca stie mai multe. El e paznic la taine. Cu ochii lui albastri si usor nelinistiti, continua sa te cerceteze. E ca un cerb oprit la cativa pasi de tine. La primul pas gresit, simti ca dispare in tufisuri si alunis.
Nu e bine nici sa-l intrerupi, nici sa-l iscodesti cu intrebari prea curioase. Cu parintele trebuie sa ai rabdare si sa asculti, sa intri in starea lui de liniste si apoi sa astepti. Intr-un tarziu, ca o straluminare, incepi sa distingi intre adevar si lucruri trecatoare, incepi sa intelegi ca la Tazlau conteaza mai putin istoria si frumusetea boltilor ogivale sau a placilor de arin aurit, cu sculpturi florale in stil renascentist, pastrate inca de pe vremea Marelui Stefan. La Tazlau, primordiala e taina, teologia ascunsa in mistica icoanelor si succesiunea anume gandita a unor cifre: obsesia lui 8 (cele 8 firide ale absidei reflectate in 16 ocnite), obsesia lui 3 si a multiplilor lui (ziduri de 3 metri grosime, inaltandu-se pana la 30 de metri, pe o lungime de alti 30 de metri), obsesia arhitecturii treimice si a crucii, care a facut ca manastirea sa ramana neatinsa de navala secuilor din 1514, de marele incendiu din 1879, de pustiirea comunista, ce a transformat-o vreme de 30 de ani in biserica de mir.
Daca l-ai intreba cati anahoreti "traistarii" mai are muntii Neamtului, parintele va clatina din cap si va spune ca pustnicia si stirpea ucenicilor Cuviosului Chiriac s-au stins demult. A disparut locul si dragostea de singuratate. S-a ingustat pamantul, s-a stramtat padurea, timpul e jumatate din cat a fost, iar credinta s-a micit si ea. Acum, cata mai e, pustnicia se face la chilie, fiecare in stradania si caldura inimii sale.
Multe sunt formele de a sihastri in lume, printre oameni si frati. Unii sunt schivnici si nu mai vorbesc cu absolut nimeni. Altii se pun sub greul legamant de a rosti doar 7 cuvinte in zi. Unii o fac in ascuns, altii pe fata. Desi nu o recunoaste, parintele pustniceste si el, dar in felul sau - mai artist, in fata icoanelor, in atelierul sau de pictura.
Nu e usor sa intelegi ravna iconarului. O intreaga teologie se ascunde in desen si culoare, in erminia formelor si a gesturilor fondatoare. Absolvent de belearte la Iasi, cultivat si plin de rabdare, parintele ne explica frumosul si ipostaza ca intr-o initiere. Sa nu ne uitam la figura, ci la intreg. Icoana bizantina are un anume punct de fuga. E de fapt un drum, o calatorie inversa si parca fara sfarsit spre dumnezeire. Nu privitorul inainteaza spre imagine, ci imaginea spre el, spre inima, spre irisul dilatat de uimire.Absenta perspectivei si nerespectarea proportiilor adancesc mistica si spatiul contemplatiei divine. Brusc, incetezi sa mai fii simplu privitor, ca in pictura realista. Esti inauntru, esti participant, esti acolo in icoana, intr-un timp fara timp si fara moarte - un timp biblic. Nu mai privesti de departe, nu ti se mai spune doar. Vezi de-a dreptul, cu ochii tai si intreaga ta simtire: sfintii, ingerii si raiul. "Ca sa te bucuri de ceea ce vezi", zice parintele, "trebuie mai intai sa intelegi icoana si abia apoi sa privesti arta si mestesugul pictorului. Altii fac invers si nu e bine. Nu disting nimic din ce vad - nici verdele frunzelor, nici galbenul soarelui macar... Ati observat ca in icoana lumina nu vine dinafara? Ea exista ca un dat si ca o confirmare ca raiul inseamna sa stai in lumina - lumina treimica si stralucitoare a iubirii. Prin aceasta lumina, icoana inceteaza a mai fi legata de istorie, de un timp anume. Icoana e chiar prezentul continuu, prezentul Evangheliei si al mantuirii. Azi sa facem - nu ieri, nu maine."

Parintele iconar

El insusi pictor de icoane incercat, parintele Pavel e convins ca din toate meseriile pamantului, cea mai aproape de pustnicie si de Dumnezeu e pictura de icoane.Fara insingurare, fara post si rugaciune, in care sa iei seama la ritmul respiratiei si al gandurilor contemplative, nu poti face nimic - nici sa pregatesti panza, nici sa amesteci culorile. Icoana e locul primordial al rugaciunii. Ca sa duci la bun sfarsit o icoana, trebuie sa intri intr-o anumita stare - starea de liniste a libertatii celei bune. Rugaciunea si linistea conteaza. Abia apoi vin erminia si regulile - sa alegi lemn uscat, nerasinos si fara noduri; sa inserezi in spatele panoului doua pene de lemn tare, pentru a impiedica curbarea; sa zgarii usor lemnul, ca grundul in sapte straturi sa prinda mai bine; sa dai cu usturoi sau ceapa cand vrei sa pui aur sau argint peste grund. Poti sa respecti pana la ultima litera tot ce scrie in cartea erminiei bizantine. Pictata numai dupa reguli (cum sa fie redata figura si ce culoare sa aiba straiele), icoana e rigida si fara viata. Doar prin jertfa si post se insufleteste, iar Dumnezeu ii da o lucrare anume: sa vindece, sa apere de necaz sau sa prooroceasca. Zugravii tarani de altadata stiau taina si nu se mirau daca o icoana oferita ca dar de nunta se murdarea (mireasa nu era neprihanita) sau daca se crapa la mijloc (stapanul icoanei murea de o boala de inima)... Sufletul si trairea conteaza, nu regulile. Pentru adevaratul iconar, regulile trebuie sa fie ca orizontul. Iti arata spre ce mergi, te ajuta, dar nu e totuna cu mersul.
Putin obosit, parintele tresare ca vizitat de un gand anume. Continua sa vorbeasca despre teologia icoanelor si despre frumusetea lor ("frumusetea va salva lumea", spunea odata Dostoievski), din ce in ce mai convins ca in lume nu exista de fapt decat o singura icoana - cea suprema. Restul - mai naive sau mai elaborate, pe sticla sau pe piatra, pe var, pe mozaic sau pe panza grunduita - nu sunt decat variante si cautari nesfarsite ale perfectiunii.
Ar fi multe de spus despre icoane, dar s-a facut tarziu deja. Discret si cumva grabit, parintele Pavel se opreste, dorind sa se retraga in sihastria atelierului sau din chilie, unde nu a incetat nici o clipa sa spere ca intr-o zi va reusi sa picteze adevarata icoana pe care o poarta ca pe o naluca in suflet si-n gand.
In locul lui din pronaos, figura Cuviosului Chiriac continua sa stea zavorata intr-o figura generica de sfant - un batran spiritualizat, nemiscat si demn, cu parul si barba crescute prelung, privind usor absent la trecerea lumii pieritoare, intr-o sugestie a echilibrului si isihiei launtrice, a rabdarii fara hotar si a voii taiate intru Hristos. Chiar daca nimeni nu mai stie chipul cel adevarat al Sfantului Chiriac, chiar daca nicaieri nu s-a pastrat vreo referire la culoarea ochilor si forma obrazului, la blandetea sau asprimea lui, important este ca, din toata viata lui de calugar si anahoret traistar, icoana a pastrat esenta: iluminarea si stropul de vesnicie din privirea Cuviosului.
Asa cum sta in icoana, Sfantul Chiriac se roaga. Nu asteapta nimic de la noi. Ca orice traistar adevarat nu vrea nici o rasplata pentru osteneala lui - nici macar un gand de recunostinta. Plata lui e linistea, isihia si impacarea cu Dumnezeu.

Fotografii de ANDREI CHERAN