Nu trecusera doua saptamani de la aniversarea zilei sale de nastere, cand Senatul ii aprobase, cu unanimitate de voturi, o pensie lunara de 250 lei, si cand conducerea Teatrului National anuntase ca ii reprezinta o piesa. Totusi, in ciuda acestor acte de bunavointa tardiva, Eminescu putea fi vazut ratacind prin Bucuresti, ca un om dezinteresat de cele lumesti. Ce anume il indepartase intr-atat de societate, incat sa se refugieze in sine si sa se baricadeze, interzicandu-si cea mai banala comunicare cu semenii? Era bolnav, fireste, o boala agravata de tratamentul cu mercur administrat de medicii de la Iasi. Si era, pe deasupra, si singur... Dar Eminescu suferea cel mai tare si de ura pe care o simtea ridicandu-se ziduri in preajma lui. "Prea multi sunt aceia pe care i-am jignit spunand adevarul si, dupa cele petrecute, nu-mi ramane decat sa stau sfiicios intr-un colt", ii marturisea el prietenului Ioan Slavici. "Acum nu le va fi greu sa ma prezinte drept un descreierat...". Cat de lucid era poetul, vizavi de ceea ce unii au numit "predestinarea sa"! De ani buni fusese aratat lumii ca nebun, inchis in ospicii, tratat ca atare, desi nu au existat niciodata dovezi depline, ci numai marturiile unor "prieteni", cum era "amicul" Grigore Ventura si altii la fel ca el, ce facusera chiar eforturi ca sa convinga opinia publica ca Eminescu ar fi fost un dement. Ingrozit de amploarea complotului impotriva sa, prin anul 1887, poetul ii scria lui George Panu: "S-a raspandit prin ziare stirea ca as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt raspandite poate cu rea-credinta... Te rog, spune tuturor ca se afla in deplina eroare si ca, afara de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic". Anumite cercuri masonice -neafiliate la Marea Loja Nationala - nu-i iertau clarviziunea, pentru ca le descifra si le incetinea miscarile. Altii, precum agentii imperiilor de la hotarele Romaniei, se simteau deranjati de nationalismul sau. Fost membru al Societatii secrete "Carpatii" (Iridenta Romana), fondata la 24 ianuarie 1882 de C. A. Rosetti, Dumitru Bratianu si dr. Maniu, Eminescu militase ca nimeni altul in presa pentru cauza romanilor umiliti de imperiile vecine. In treacat fie spus, majoritatea membrilor acestei societati au avut un sfarsit cel putin straniu (a se vedea "deznodamantul fatal" de care au avut parte Creanga, Hasdeu, Rosetti, Kogalniceanu...). Baronul von Mayr, consulul austriac, scria la Viena ministrului Kalkony ca "Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar, care avea sub observatie miscarea iridenta a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute". De altfel, si baronul von Mayr il tinea sub stricta observatie pe Eminescu, el mentionand in iunie 1882 urmatoarele: "Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs o intrunire publica cu un sens secret. S-a stabilit ca lupta contra Austro-Ungariei trebuie sa continue. Eminescu, redactor principal la Timpul, a propus ca studentii ardeleni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale, ca sa orienteze opinia publica in directia constituirii Daciei Mari"!.
Avea, asadar, destule motive poetul sa se teama si sa se inchida in sine. Ce-i drept, nici saracia nu-l slabea din chingile ei. La vremea aceea, Eminescu putea fi vazut pe Bulevardul Elisabeta din Bucuresti, pe strada Regala ori in Pasajul Roman, infofolit intr-un palton cafeniu, cumparat cu 15 lei de la Hala de Vechituri. Locuia prin apropiere, in fostul Han Bossel, devenit intre timp Hotelul Mircus, ce se afla peste drum de Teatrul National, unde Eminescu a fost vazut in cateva randuri. "Cea de pe urma data cand am vazut pe Eminescu", isi amintea Iacob Negruzzi, "a fost la Teatrul National. Eu eram cu nevasta mea intr-o loja, iar el intr-un stal, din care ne fixa toata vremea". Tot acolo l-a intalnit si Mite Kremnitz, in seara zilei de 1 februarie 1889: "Intr-o pauza veni la noi cu un aer stralucitor. Barbatul meu, de felul sau blajin, il saluta calduros. Eminescu se indrepta spre mine... Imi spuse ca arat la fata ca si inainte, c-am ramas neschimbata, ca e foarte fericit sa ma vada. Il intrebai de ce nu vine pe la noi. "Maine am sa vin - zise -, maine vin sigur"... Cu siguranta repetata ca are sa vie maine, parasi loja noastra... Insa a doua zi de dimineata, sarmanul avu un acces de furie si acum se gasea din nou intr-un spital de alienati". Intr-adevar, a doua zi marele poet fusese internat cu forta la Marcuta, dar numai pentru cateva zile, fiindca "ospiciul nu poate hrani decat pe bolnavii a caror intretinere e platita de Primaria Capitalei"! De la Marcuta, a fost mutat la ospiciul "Caritatea" din strada Plantelor, mahalaua Mantuleasa, si pus sub ingrijirea doctorului Alexandru Sutu. Desi "sectiunea barbati" cuprindea 6 incaperi cu mai multe paturi, lui i-a fost amenajata o mica incapere cu un pat, o masa si un scaun, o carcera, mai degraba, unde va fi vizitat de Vlahuta.Desavarsit stilist, prozatorul a descris in culori sumbre ultima intalnire cu Eminescu: "Eu ma uitam la el, mi se rupea inima de mila si nu stiam ce sa-i spun. Dupa cateva minute de tacere, isi impreuna mainile si, ridicandu-si aiurit ochii, ofta din adanc si repeta rar, c-un glas sfasietor: "O, Doamne, Doamne!...". Era in acest suspin al lui si in aceste cuvinte sinteza intregii lui vieti si, poate, ca o ultima fulgerare de constiinta a strabatut in clipa aceea lantul tuturor suferintelor lui, din copilarie si pana in ceasul in care se afla. M-a podidit plansul si am plecat. De atunci, nu l-am mai putut vedea...".
Ceea ce impresiona la Eminescu era alternanta intre luciditate (care nu cred ca l-a parasit vreodata) si interiorizarea adanca, asemanatoare reveriei, faptul ca era martorul propriei sale decrepitudini. De cate ori, in singuratatea celulei zabrelite, nu va fi oftat: "O, Doamne, Doamne...". Cand, trezindu-se din reverie, descoperea ca libertatea ii fusese comprimata la cativa metri patrati, ca geamlacul ce tinea loc de fereastra si prin care abia daca s-ar fi putut strecura o pisica era ferecat, si ca usa era zavorata cu lacat greu, trebuie sa fi avut senzatia unui ingropat de viu. Ce poate sa fie mai infricosator? Iata de ce momentul de trezire, in loc sa-i insanatoseasca moralul, producea efectul contrar, de spaima; convingerea ca este pierdut.
In mod cel putin ciudat, Eminescu a fost privit de majoritatea contemporanilor sai ca un individ cu mintea intunecata. Un nebun. Enorma, exagerarea crestea din barfe, din zvonuri, boala lui tinea atenta opinia publica, nu putini erau cei care nu-si puteau reprima satisfactia, care chiar sperau intr-un "deznodamant fatal". In numarul din 30 mai 1889 al ziarului "Curierul roman" din Botosani, un anonim informa cititorii ca Eminescu "e in asa stare, ca nu mai stie ce face: scrie si iar scrie, spunand ca sunt traduceri din Cicerone. Doctorul Sutu, in cautarea caruia se afla, nu da nici o speranta de scapare. Din contra, el spune ca boala se agraveaza mereu, la un deznodamant fatal!". Un caz accidental, care sa duca la un final fatal. Era un diagnostic sau un verdict? Nu stim, insa "cazul accidental" s-a intamplat... In ziua de 1 iunie 1889, o piatra aruncata de un bolnav, numit Petre Poenaru, a nimerit - se zice - fruntea poetului iesit atunci la o scurta preumblare prin curtea ospiciului. Dar o rana produsa de o piatra este tratabila, cu atat mai mult intr-un spital. Poate ca nu a fost o piatra. Poate ca rana nu era tratabila. Poate ca nu a murit din cauza ranii. In orice caz, este impardonabil ca un pacient, oricine va fi fost el, al unui spital bucurestean din secolul 19, sa decedeze din pricina unei banale rani infectate, la frunte.
Cu doua zile inaintea tragicului eveniment, Iosif Vulcan - marele om de cultura ardelean, care a inteles printre primii geniul lui Eminescu, publicandu-i primele poezii in revista "Familia" - scria cu amaraciune: "Numai cand l-a izbit boala nenorocita au venit amicii intru ajutorul lui, dar societatea, si atunci a ramas nepasatoare; iar statul abia atunci i-a votat recompensa, cand nefericitul poet nu o mai putea intrebuinta. Tocmai citesc ca, de cand Eminescu se afla in casa de sanatate, nu mai primeste nici aceasta recompensa, caci parchetul a uitat sa ia masuri pentru numirea unui tutore care sa primeasca pensia si sa se ingrijeasca de familia lui".
In dimineata zilei de 15 iunie 1889, Eminescu " ceru sa i se dea un pahar cu lapte si ceru sa i se trimita doctorul Sutu, caci vru sa vorbeasca cu el. Era in momente de luciditate. Doctorul, intrebandu-l cum se simte, Eminescu raspunde ca are dureri in tot corpul, care ii casuneaza mult rau. Doctorul Sutu facu eforturi sa-l linisteasca si poetul intra in camera sa sa se culce. Peste o ora, doctorul intrand din nou la el constata moartea poetului". Dupa efectuarea autopsiei, corpul adormitului intru vesnicie a fost asezat pe un catafalc impodobit cu ramuri verzi (exact cum dorise in elegia "Mai am un singur dor!"), in biserica Sf. Gheorghe Nou. In ziua inmormantarii - 17 iunie 1889 - sculptorul Filip Marin a executat impresionanta masca mortuara a poetului, si care se afla in patrimoniul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei. Slujba religioasa, inceputa la orele 17, s-a desfasurat dinaintea unei multimi uriase, cum nu mai cunoscusera Bucurestii. Cortegiul funerar a parcurs strada Coltei, Piata Universitatii, o portiune scurta din Calea Victoriei, a ajuns apoi pe Calea Rahovei, de unde a traversat Dealul Filaret, ajungand pe inserat la Cimitirul Bellu. In urma carului mortuar, sub ploaia marunta ce incepuse sa cada peste oras, mergeau Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Lascar Catargiu, Grigore Ventura, Dimitrie August Laurian, Mihail Kogalniceanu si multi, multi studenti. A doua zi, Ion Luca Caragiale l-a descris astfel pe adormitul Mihai Eminescu, in ziarul "Constitutionalul": "Avea aerul unui sfant tanar, coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare".
Fusese Eminescu predestinat durerii? "O, Doamne, Doamne!".