La scaldat
Va povestesc o intamplare care s-a petrecut demult, in copilarie, exact cu prilejul zilei mele de nastere, pe cand implineam sase ani. Sunt originara din Blaj si in ziua aceea frumoasa de vara - era pe 28 iunie -, dupa masa festiva pe care mama o organizase pentru mine, in frumoasa gradina care se intindea in spatele casei, am plecat cu prietenii mei sa ne scaldam in Tarnava. Desi eram mici, stiam cu totii sa inotam si aveam locurile noastre, pe care le ingradisem cu pietre de rau, pentru ca adancimea apei sa creasca si sa putem sari in cap. Nu stiu din ce imbold, in loc sa merg, ca de obicei, pe partea dreapta a raului, acolo unde se aflau toti copiii, am trecut pe partea cealalta a apei, alegand un loc de sarit mai adanc. N-am apucat sa patrund cu capul in apa, cand am simtit cum ma trage un vartej catre fund. M-am zbatut nebuneste, am izbutit sa ies iarasi la suprafata si am vazut pe mal fetele ingrozite ale copiilor care incercau sa-mi intinda niste bete de care sa ma agat. Dar vartejul m-a absorbit din nou. Am reusit sa mai ies o data la suprafata, dar fortele mele erau pe sfarsite si mi-am dat seama ca ma voi ineca. In timp ce ma scufundam, am simtit deodata sub talpi un soi de lespede mai tare, de apa, un fel de punte care ma sustinea, iar la cativa metri de mine, am zarit o lumina de statura unui om, foarte stralucitoare, dar si foarte blanda, care ma atragea catre ea. Vreme de cateva clipe, am uitat de starea dramatica in care ma aflam, traind chiar un soi de pace si fericire, cu care nu m-am mai intalnit niciodata de atunci inainte, in toata viata mea. Apoi, lumina aceea se transforma intr-un inger cu aripi fosforescente, care m-a apucat de mana si m-a dus afara, pe mal. Vazandu-ma ca ies din apa surazatoare, copiii au ramas uluiti. Cativa dintre ei plecasera in goana sa-mi anunte parintii. Va dati seama de fericirea nespusa a mamei, cand m-a vazut venind pe drumul de tara care strabatea lanurile de grau ce cresteau pe marginile Tarnavei.
Nu toata lumea crede povestea mea. Si atunci, si acum, sunt oameni care sustin ca m-am salvat singura, inotand. Nu pot si nici nu vreau sa-i conving. Stiu sigur ca daca in ziua nasterii mele nu ma salva ingerul pazitor, as fi murit.
prof. MARIA CIMPEANU - Cluj
Femeia cu parul de aur
Sora mea, Adriana, a fost o fetita timida, bolnavicioasa, nu prea iubita de ceilalti copii. Cand s-a petrecut intamplarea pe care v-o povestesc, avea patru ani.
In fata casei noastre era un castan batran, cu ramuri groase si drepte, pe care copiii de pe strada isi construisera o coliba in care se jucau de-a Timur - eroul unei carti rusesti pentru adolescenti, foarte frumoasa si foarte la moda pe vremea aceea (era prin anii '50). Cu toate ca cele trei fetite care se urcasera in ziua aceea in pom ii spusesera ca n-au chef sa se joace cu ea, Adriana si-a luat saculetul in care isi tinea o papusa si-un ursulet si s-a cocotat in locuinta din pomul aflat chiar in fata ferestrei bucatariei noastre. Fiind racita - era un inceput de octombrie - nu iesisem afara din casa si ma uitam cu jind cum se joaca Ada in castan. Deodata, am vazut cu groaza cum cele trei fete mai mari au imbrancit-o si cum mica mea surioara s-a pravalit ca o piatra din pom, ramanand lata la radacina lui. Ne-am repezit afara, impreuna cu mama si cu bunica, dar, cand am ajuns langa ea, Adriana a deschis ochii si ne-a intrebat: "Unde e doamna cu parul de aur?", pe urma a lesinat. Dusa de urgenta la un spital, s-a constatat ca nu avea nici un fel de fractura la coloana sau la cap, ci suferise un soc. Cand si-a revenit, intr-o seara, dupa ce se intorsese acasa, a venit la mine cu o carte de povesti, in care era desenata o zana. "Uite", mi-a spus, "asta e doamna cu parul de aur care m-a coborat din copac. Dar atunci avea aripile cu ea." Curioasa, ca orice copil, i-am spus ca, daca imi povesteste despre doamna cu parul de aur, ii dau ei toti banii de buzunar pe care ii adunasem timp de un an. I-ar fi ajuns ca sa-si cumpere o papusa adevarata, de celuloid, fiindca papusile noastre erau facute din niste linguri de lemn pe care mama le imbracase cu rochite inflorate. "Vorbeau prostii, acolo sus, in casuta, si dintr-o data au tipat ca de ce casc gura la ele si m-au imbrancit din copac. In timp ce cadeam, am vazut cum scoteau limba la mine si se strambau. Totodata, stiam ca ma prabusesc si ca se va intampla ceva rau. Incercam sa vad pamantul, dar nu reuseam. Atunci, mi-am dat seama ca felul in care cadeam era un fel de plutire. Langa mine, in partea dreapta, o doamna nespus de frumoasa, cu parul galben ca aurul si cu aripi de inger, ma tinea de mana si imi spunea: "Nu privi spre pamant, nu privi spre pamant!". Era foarte frumoasa si blanda si-mi tot spunea: "Nu privi spre pamant, vei muri, priveste numai in ochii mei!". Pe urma, am adormit si, cand m-am trezit, voi erati langa mine."
Sora mea, Adriana, are astazi peste 60 de ani. Pe noptiera ei se afla o iconita care reprezinta un inger, caruia i se roaga neincetat. E convinsa ca el este doamna cea blonda care a salvat-o cand a cazut din copac si ca ii datoreaza viata.
ANTONIA DELANOI - Brasov
Visul
Nu stiu cum sa ma adresez, e pentru prima oara cand incerc sa scriu nu o poveste, ci o intamplare adevarata, traita de mama mea in anii '40-'41.
Avea cam 30-31 de ani, cand s-a trezit, intr-o dimineata de iarna, paralizata pe partea dreapta a trupului. Pe atunci, lucra la Farmacia Regala din Ploiesti. A fost dusa timp de o luna de zile la Corporatie, unde i se infasurau mana dreapta si piciorul stang cu bandaje ude, dar tratamentul nu a dat nici un rezultat. Patronul farmaciei a instiintat-o ca nu mai poate sa o plateasca si sa-i prelungeasca concediul la nesfarsit, si biata mama era disperata. Plangea tot timpul, gandindu-se cum ma va intretine mai departe la scoala, fiindca tata murise si nu avea alt venit. Stateam la bunica, la tara, si mama imi trimitea tot ce aveam nevoie. In pragul deznadejdii, a avut intr-o noapte un vis care avea sa-i schimbe viata si pe care nu l-a uitat niciodata pana cand a murit, in anul 1976. Mi-l povestea adesea si nu doar mie, ci si altora, pentru ca fusese o minune dumnezeiasca. Adevarul este ca mama era foarte credincioasa, tot timpul postea si mergea mereu la biserica. Dar iata ce s-a intamplat.
Pe cand fusese deja externata, fiindca nu mai existau sperante de vindecare, mama a visat intr-o noapte ca statea cu fata intoarsa in sus, intinsa pe pat, si plangea. Dintr-o data, in jurul patului ei au aparut cinci fapturi luminoase, cu parul lung, auriu, imbracate in vesminte albe. Doua stateau de partea dreapta a patului, alte doua in partea stanga, iar cea mai frumoasa dintre ele - la picioarele mamei. "De ce plangi cu atata disperare?", a intrebat-o pe mama. "Cum sa nu plang?", a raspuns mama, "cand eu zac de atata vreme in pat, fara nici o nadejde de vindecare?! Fata mea o sa ramana orfana, fara nici un ajutor." "Nu te teme", i-a spus faptura cea frumoasa si luminoasa, apoi le-a poruncit insotitoarelor ei: "Puneti mana pe ea!". Doua dintre ele au luat-o de maini, doua au luat-o de picioare, iar cea care ii vorbise a luat-o de cap. Au azvarlit-o in sus, si cand a cazut iarasi in pat, mama s-a trezit stand in sezut. Se inchina cu mana dreapta, de unde, vreme de mai mult de o luna, nu putuse sa miste nici un deget. Imediat s-a dat jos din pat, a aprins lumina si a vazut ca era ora trei dimineata. A pus apa la incalzit si primul lucru pe care l-a facut a fost sa se spele pe cap. Cand a vazut-o ca vine la munca, sanatoasa si vesela, patronul farmaciei s-a frecat naucit la ochi. Era adevarat: ingerii cei buni o ridicasera pe mama din boala.
LAZAR MARIA - Iasi
Copilul din transee
In anii 1944-1945, in timpul razboiului antihitlerist, printre ostasii romani care luptau departe de casa se aflau si fratii bunicii mele, Dumitru si Ioan. Dumitru era ofiter, si amandoi luau parte la dezrobirea Ardealului. Cand frontul s-a mutat langa Blaj, intr-o dimineata de toamna ploioasa si friguroasa, Dumitru a fost surprins de un proiectil care l-a ingropat in pamant, in timp ce incerca sa scoata un copil ranit din transee. Camarazii lui l-au cautat peste tot, dar a fost in zadar. Ranitii, a caror ultima speranta de-a fi gasiti era glasul lor cu care cerseau ajutor, mortii, al caror sange se amesteca in noroi, alcatuiau un decor sinistru in noaptea aceea rece si umeda.
Ioan nu incetase insa nici o clipa sa spere ca Dumitru va fi gasit in viata. Visase cum se intorceau amandoi acasa. In timp ce se ruga pentru fratele lui, a aparut un copil in straie albe, stralucitoare, cu doua aripi prinse de umeri si care tinea in mana o casca militara. Casca lui Dumitru. Noroiul dens nu reusise sa intineze albul pur si stralucitor al vesmantului si nici picioarele ingerului, iar ploaia care cadea nu-l uda.
Copilul i-a spus lui Ioan ca fratele lui, Dumitru, are nevoie de ajutor si i-a aratat locul unde era ingropat. Apoi, a disparut in bura rece a noptii, lasand doar casca in urma lui.
Dupa mai bine de 48 de ore de lupte continue, in primul ragaz creat, Dumitru a fost dezgropat din locul aratat de inger. Traia! In mod cu totul miraculos, ramasese in viata, iar in bratele sale strangea trupul mort al copilului pe care il aparase si care avea acelasi chip ca si ingerul. Nu putea sa auda si sa vorbeasca, dar, dupa cateva luni petrecute in spital, si-a revenit si s-a intors acasa, impreuna cu fratele sau Ioan, asa cum visase acesta ca se va intampla.
Eu, cea care va scrie aceasta scrisoare, am 17 ani, dar intamplarile acestea sunt transmise in familia noastra ca un mesaj.
CUCOREANU ALINA - Ramnicu-Valcea