Ioana Nicolaie - "Viata e mai importanta decat literatura"

Dia Radu
Cunoscuta mai degraba ca partenera de viata a scriitorului Mircea Cartarescu, traieste si scrie cu discretie, departe de curiozitatea ochiului public. Si-a castigat, totusi, elogiile cunoscatorilor de literatura, care n-au ezitat sa o catalogheze drept una dintre cele mai valoroase tinere poete afirmate in ultimii ani

Poeta din casa cu 12 copii

- Doua din cartile pe care le-ai publicat isi trag seva din trairile tale din copilarie. Ai stiut de atunci ca simti altfel, ca esti facuta pentru scris?

- Am stiut de timpuriu ca voi fi prietena cartilor. Am scris prima poezie la noua ani, ocazie cu care am primit o importanta lectie de viata si de literatura. Fratele meu mai mare, care, adolescent fiind, scria versuri si se ocupa de revista liceului, mi-a citit-o extrem de amuzat. Am aflat astfel ca orice cititor - cu atat mai mult criticul - are la indemana nu numai empatia, ci si intoleranta. M-am simtit umilita, dar am hotarat sa merg mai departe. Acum, dupa sapte carti publicate, stiu ca am avut dreptate. Primele sunt de versuri si dau seama de toata inversunarea si increderea tineretii. Le-am scris pentru ca trebuia sa vorbesc despre mine si despre lumea din care vin. Sunt a patra din cei doisprezece nascuti in familia mea. Desi mama ne iubea foarte mult, nu avea munti de afectiune pe care sa ni-i imparta in mod egal. In copilarie nu am simtit dragostea acut, asa cum cred ca o simte baietelul meu acum. Inclinatia mea pentru scris s-a hranit din toate acestea, dar si din pasiunea pe care o aveam pentru fiecare carte care-mi ajungea in maini. Era evidenta, as spune acum, dar, amestecata cu numeroasele probleme ale familiei, se estompa pana la disparitie. Asa se face ca am avut o adolescenta doldora de nonconformism - de pilda, imi vopseam parul mov - si plina de furie. Cand a trebuit sa decid unde plec la facultate, n-am ales Clujul, care era la doi pasi, ci Bucurestiul, pentru ca voiam sa fiu cat mai departe de casa, sa nu ma mai uit inapoi. M-am trezit intr-un oras strain, studenta la Facultatea de Litere si, dupa mai putin de un an, mi-am dat seama ca nu ma uitam decat inapoi. Tot ceea ce era cu adevarat important si datator de sens lasasem in urma. Si am inteles treptat ca lucrurile traite in copilarie sunt bagajul colorat sau plin de tristeti care ne insoteste mereu. In lumea din traistuta mea incap locul in care m-am nascut, cu dealurile si muntii, cu uluitoarea lui diversitate florala, dar si fratii mei, statiunea impodobita a copilariei mele - m-am nascut in Sangeorz-Bai, in judetul Bistrita-Nasaud -, cartile imprumutate de la biblioteca, povestile, miturile, limba locului, legendele si misterul. In jumatatea de oras care nu era a turistilor, viata se desfasura dupa acelasi tipar ca acum o mie de ani. Iar toate acestea au fost pentru mine un mare dar. De aceea ma visez foarte des acasa, in livada parintilor sau in incaperi care nu mai exista.

- Cum te-ai adaptat la viata plina de forfota a Capitalei? S-a potrivit structurii tale interioare?

- Bucurestiul era pentru mine ilustratia din manualul de citire in care se vedea Casa Presei. Mi-am dorit sa ajung in el, sa-l cunosc si am stiut ca prietenii sunt cei care fac frumos un loc. Iar prietenii mei au fost, ca si mine, preocupati de literatura. Studentia in anii '90 in Bucuresti era extrem de grea. Eram foarte saraci toti, si eu, si colegii mei, dar atunci nu simteam asta. Nu ne faceam probleme ca nu avem bani de o Cola Cola. Beam apa de la robinet, stateam la camin si ne bucuram de prietenia dintre noi, de lucrurile pe care le faceam impreuna, de visele literare pe care le aveam. Rebeliunea adolescentei s-a calmat natural. In anul intai, eram deja foarte cuminte, mergeam la toate cursurile si nu-mi doream decat sa citesc tot ce-mi placea. Am fost mirata sa descopar ca nu toti studentii de la Litere erau talentati si pasionati de literatura, asa cum imi imaginam eu. De aceea, pentru mine esentiale au fost cenaclurile. Atunci i-am cunoscut pe majoritatea poetilor si scriitorilor tineri care conteaza astazi, iar serile noastre cenacliere erau complet lipsite de invidii. Nu se gandea nimeni la glorie, nu visam decat sa facem literatura. Cand am ajuns eu in facultate, Cenaclul de Luni, condus de Manolescu, si cenaclul lui Crohmalniceanu devenisera istorie. Am mai gasit totusi un cenaclu studentesc, Cenaclul Central, in care veneau Cezar Paul Badescu, Razvan Radulescu, T. O. Bobe, Svetlan Carstean, Sorin Ghergut, pe atunci doar studenti si nu scriitori cunoscuti cum sunt astazi. L-am intalnit, intr-o seara, in ipostaza de invitat, si pe Cristi Popescu. E o amintire pretioasa, cum este si aceea cu Mircea Nedelciu, in carucior, invitat la Facultatea de Litere, la o intalnire cu studentii. Descoperisem postmodernismul si luptam sa scapam de influentele modernismului saizecist. Cenaclul Central s-a dizolvat in scurt timp in Cenaclul Litere, care tocmai aparuse si era moderat de Mircea Cartarescu. Pe acolo, vreme de sapte ani, au trecut mare parte din scriitorii care conteaza astazi. Acolo am legat prietenii si acolo s-a scurs viata mea de student, pe care am incercat s-o epuizez in scris in romanul "O pasare pe sarma".

Iubita d-lui profesor

- Atunci l-ai cunoscut, deci, pe Mircea Cartarescu, cel care urma sa-ti devina sot. Cum se infiripa dragostea intre doi poeti?

- Mircea n-a fost niciodata profesorul meu, dar ne cunosteam, fireste, foarte bine, fiindca mergeam la acest cenaclu. Uneori, dupa cenaclu, mergeam spre casa impreuna, cu troleibuzul, fiindca el statea in Colentina, iar eu in Fundeni. Si eu, si colegii mei, ii citiseram cartile, il admiram enorm si il consideram un model. Dar nu eram in nici un caz indragostita de el. Asta s-a intamplat brusc, la sfarsitul facultatii. Era casatorit, inca, si eu eram intr-o alta relatie, cand s-au creat, pur si simplu, niste brese in vietile noastre. A fost ca o usa deschisa. "Intri sau nu intri?" era intrebarea. Si am intrat amandoi, fara sa ne pese, fara sa ne gandim prea mult. Acum mi se pare ca a fost ceva de deasupra noastra, ca o mana care ne-a adus impreuna. Pur si simplu, un moment. Daca l-am fi ratat, probabil nu s-ar fi intamplat niciodata. A fost greu la inceput, pentru ca toate rupturile aduc cu sine tristete, suferinta. Se pierd prieteni, un timp esti suspendat intre doua realitati. Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea detinuse o bursa importanta a statului german si l-am insotit. Timp de aproape doi ani am stat departe de tara, de prieteni, de familie, dar nedespartita de Mircea nici o secunda. Nici pana la paine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat si o senzatie de inadecvare, in momentul in care ne-am reintors in tara si a trebuit sa imi gasesc un loc de munca. Mircea m-a cerut in casatorie intr-un autobuz berlinez.

- Cum e sa fii poeta, dar si sotia unui mare poet? Sa fii pe rand muza, dar si creator? Nu intra lucrurile astea in contradictie? Nu se insinueaza intre voi orgolii literare, invidie?

- Nu exista nimic din toate acestea. Eu vad numai partile bune. De pilda, este foarte important sa ne fim unul altuia ceea ce se numeste "primul cititor". Fiecare autor cand scrie are nevoie de o confirmare. In ceea ce ne priveste, dupa ce terminam o carte, stim ca prima lectura este cea mai importanta. Nu numai pentru evaluare, ci si pentru eventuale sugestii. Iar noi, pentru ca vrem sa ne ajutam, nu ne aducem laude, ci obiectii.
Apoi, e si potrivirea firilor noastre. Suntem Gemeni amandoi, nascuti pe 1 iunie. Suntem deschisi, foarte directi si absolut sinceri. Nu ne putem invidia, pentru ca acest sentiment ne lipseste din inventar. Iar despre concurenta nu poate fi vorba, pentru ca facem parte din generatii literare diferite, avem alte luni si scriem despre alte lucruri. Mircea a scris carti foarte bine primite, este un scriitor cunoscut, si nu concuram la aceeasi categorie. Concurentii mei sunt in cursa mea, nu intr-a lui.
Am primit la un moment dat un telefon de la un scriitor cunoscut, care mi-a zis: "Ioana, tu cum poti sa mai scrii carti, ca uite, sotia mea, care si ea scria literatura, dupa ce ne-am casatorit, s-a reprofilat cu totul, a devenit jurist". Am ramas uluita. Eu cred ca fiecare are drumul lui, in care trebuie sa creada. Ca scriitoare, daca n-ai loc langa sotul tau scriitor, nu trebuie sa ramai! Eu nu inteleg machismul, discriminarile si nici relatiile de cuplu in care femeile devin un fel de adjuvante ale sotilor lor. Suntem cu totii oameni, si nu oglinzile unora pe care ii da ego-ul afara din casa.

"Ce bine ca sunt, ce bine ca esti..."

- Parteneri de viata si parteneri in literatura. Pare familia perfecta. Aveti vreo reteta nestiuta de nimeni?

- Nu cred intr-o reteta pentru armonie. Armonia exista, pentru ca este in tine. Cred, in schimb, in compatibilitate. Cand ai un partener compatibil, viata in familie pare fireasca, nu un efort permanent care te sleieste. Noi comunicam foarte bine, aproape telepatic. Si e minunat ca ne-am gasit. Suntem o familie frumoasa, dar nu va imaginati ca viata noastra e roz. Totul se obtine greu, cu multa disciplina. Lumea din jur este devoratoare, iti consuma energia, nu-ti respecta prioritatile. Pentru noi, sa scriem este atat de important, incat ne luptam ca sa smulgem orele pretioase in care ne putem aseza la birou. Nu ne uitam niciodata la televizor, pentru ca pierdem timpul, nu mergem niciodata in vacante, pentru ca n-avem timp si nici chef de asta. Pana nu demult, lucram in aceeasi camera. Acum ne-am mutat departe de tumultul orasului, la Baneasa, intr-o casa unde in mansarda si-a aranjat Mircea un birou foarte frumos, iar eu am jos locul meu separat de scris. Lucram diminetile amandoi, intre dusul si adusul lui Gabriel de la gradinita, si atunci timpul de lucru coincide. Nu se plictiseste nimeni, asteptandu-l pe celalalt.

- Mai vine inspiratia asa, la comanda, cand stai cu ochii la ceas?

- Nu exista inspiratie. Exista doar munca. In fiecare zi construiesti, pui caramida cu caramida. Sigur, unele caramizi sunt mai curate, mai stralucitoare, altele mai murdare. Dar te intorci mai tarziu sa le slefuiesti pe cele din urma. Pentru mine, importanta e disciplina si tenacitatea. Nu exista inspiratie, exista doar zile bune si rele. Dar daca scrii numai in zilele bune, scrii o carte in 10 ani.

- Si totusi, a creste un copil nu e de ici de colo. Iti mai poti pastra starea de disponibilitate pentru literatura, cand stii ca o mare parte din zi ti-o dedici lui?

- E o prejudecata ca nu se poate. Cand locuiam singura, imi faceam curat, calcam, gateam si totusi scriam. Si Mircea facea la fel. Acum e atent sa fie ordine in casa, baga aspiratorul daca e nevoie. Si asta nu-l impiedica sa scrie. Cand suntem doar noi, putem pranzi si la 5 dupa masa, si nu se supara nimeni. Atat de importante sunt orele pe care le petrecem scriind sau citind. E greu sa cresti un copil, e adevarat. Dar n-as sfatui nici o femeie sa renunte, din egoism, la gandul de a avea un urmas. Un copil este mai important decat orice, si cu disciplina, cresterea lui poate fi impacata cu ambitiile din cariera. Si o sa spun ceva care o sa enerveze, cu siguranta, pe foarte multi scriitori: mi-as da oricand toate cartile pe care le-am scris, pentru fiul meu. Viata, asa cum e ea, este mai importanta decat literatura. Si, din fericire, stiu ca si sotul meu gandeste la fel.

Poetul si ziua de maine

- Ce inseamna sa mai fii poet astazi?

- A fi poet astazi, pentru public e adesea ceva detestabil, dezonorant. Poetii au reusit in timp sa-si faca o imagine prea boema, de oameni care rezista saraciei, cel mai adesea inecandu-se in alcool. Eu cand completez vreun act birocratic si sunt intrebata ce meserie am, spun adesea "profesor" sau "redactor de carte". O carte de poezie se vinde in foarte putine exemplare, iar publicul ei este aproape inexistent. Si totusi, se mai scrie poezie, cum s-a scris si se va scrie intotdeauna. Poezia nu va muri, pentru ca lumea este poezie, si e plina de miracole. Sigur, formele s-au schimbat, pentru ca generatiile trebuie mereu sa se delimiteze. Poezia din ultimii 10, 15 ani a fost o poezie disperata, o poezie ce a renuntat voit la podoabe, o poezie extrem de saraca, cu intentie, calitativa pentru cunoscatori si neconvingatoare pentru publicul larg. A fost o poezie manifest, care trebuia sa dea seama si de disperarea oamenilor si de atmosfera apasata de care am avut parte in epoca aceasta de tranzitie.

- Nu e si vina poetilor ca s-au izolat atat de tare de public? De unde mai gasesti motivatie sa mai scrii, cand stii ca nu te citeste aproape nimeni?

- Poezia este o literatura pentru rafinati. Eu nu pot sa am pretentii ca publicul meu sa fie la fel de rafinat ca mine, ca poet, care am trecut prin toate formele poeziei care s-au scris. Publicului nu poti sa-i ceri asta. Si atunci, publicul de poezie e facut realmente din cunoscatori care se citesc intre ei. Mai sunt si cititori reali, dar foarte rari, din pacate. Ar fi ideal sa fim cititi de multa lume, dar uite ca nu se intampla. Asta este motivul pentru care foarte multi poeti, daca pot, daca le permite structura lor interioara, evadeaza in proza. Imi pare rau ca sunt si eu o tradatoare, si am scris si eu proza, ca multi alti poeti care nu mai vad o satisfactie in a scrie versuri. Pentru ca exista, ce-i drept, o nevoie de recunoastere, atunci cand scrii. Eu am avut la cartile mele ecouri foarte bune, dar tot din publicul acesta specializat. Ne hranim cu reactiile din partea criticilor. Nimeni nu are iluzia ca ar putea vinde mii de exemplare. Dar marsaluim inainte, ca niste soldati, fiindca nu vrem sa ne dam batuti. Aproape ca nu mai exista scriitor care sa nu faca si altceva. Toti sunt agatati de alte activitati: profesorat, traduceri, jurnalistica. Nu se poate trai din scris. Nici noi nu traim din scris, desi cartile lui Mircea se vand bine. Am putea trai din ce scrie, dar la un nivel neacceptabil. Din pacate, exista azi scriitori foarte mari care se zbat intr-o penurie cumplita. Si institutiile nu fac nimic. Scriitorii au nevoie de liniste, nu de grija zilei de maine.

- Cum ati rezolvat voi problema aceasta?

- Eu si Mircea ne-am scris cartile in strainatate. Am mers in diverse locuri unde el a primit burse sau rezidenta. Ni se asigurau casa si bani suficienti cat sa traim decent si sa ne permitem sa ducem si copilul la gradinita. Am avut un noroc extraordinar. Si acum, abia astept sa plecam la Berlin. Il vom lua si pe Gabriel cu noi si-l vom inscrie la scoala acolo. Mircea e invitat sa predea la o universitate prestigioasa. El va munci, trebuie sa pregateasca aceste cursuri, pe care le va preda in engleza. Eu planuiesc sa scriu. Lucrez acum la alta carte pentru copii. Nu accept gandul ca as putea face altceva decat sa scriu. Sunt atat de putine momente in viata in care ti se face cadou o bucata de timp, incat nu poti sa nu-l pretuiesti.

- Te face fericita viata pe care o ai?

- Intr-un fel, da. Cand ma uit in urma, nu-mi vine sa cred ca am viata pe care o am, ca am un copil, ca il am pe Mircea, ca am scris cartile pe care le-am scris si ca, uite, merg mai departe. E ca si cum as asista la viata mea ca la un spectacol miraculos. In mine e o ruptura interioara, ma vad mereu mai tanara decat sunt, desi de curand am mai trecut un prag de varsta. Dar altfel as spune ca nu sunt cel mai optimist om din lume. Nu vad viata in culori tari. Traiesc greu cu mine si am si un pesimism de fond. Dar tin bine in frau nelinistile mele interioare, nu le las la vedere, nu le las sa-mi macine echilibrul. Baietelul meu ma intreaba uneori mirat: "Cum, mami, dar tu nu plangi niciodata?".