JOCUL DELFINULUI

Cititor Formula AS
Povesti de dragoste

Buchetul de lalele

Am stiut ca am facut cea mai mare greseala a vietii mele, chiar din momentul in care am cumparat buchetul acela imens de lalele. Statea langa mine si ma privea usor amuzata, cum ma targuiesc cu florareasa si cum ma intrec in a alege florile cele mai frumoase din galeata pusa direct pe trotuar. Incerc acum sa recompun ziua aceea, dupa multa vreme, ca si cum as privi dinafara, ca si cum n-as fi fost eu unul dintre actorii principali ai acelei intamplari. Ma ajuta si timpul trecut sa ma detasez si tot el este cel care da o patina catifelata lucrurilor si clipelor din acea zi, momentelor tensionate din acea vreme. Poate de aceea am sa fiu uneori mai sentimental in ceea ce am sa povestesc. Ca si cum o lacrima s-ar zbate sa treaca dincolo de gene, dar o opresc stingher si-o sterg, inainte s-o vada cineva de langa mine. Barbatilor nu le sta bine sa fie sentimentali. De altfel, acum e mult mai usor de judecat la rece decat atunci, in ziua aceea care a fost a divortului oficial, "cu acte", cum se spune.
I-am intins florile si le-a luat cu gesturi moi. Am luat-o de brat si am pornit spre casa. Odata ajunsi acolo, parca s-a stins intreaga lumina ce parea ca ne inconjurase toata ziua aceea. Parea ca s-ar fi incheiat o mare sarbatoare, un mare spectacol, si dincolo de cortina nu mai e nimeni care sa primeasca aplauzele. In penumbra bucatariei, am vazut pe chipul ei o urma de amaraciune si-am mai vazut ca se straduieste sa nu planga. Lasitatea mea proverbiala in momentele de cumpana a fost din nou prezenta. M-am facut ca nu observ nimic si-am iesit in oras, lasand-o sa-si stranga lucrurile, ca sa poata pleca mai repede din casa mea. Si totusi, nu pot sa uit cat era de frumoasa in clipa aceea, cu toata tristetea care i s-a lipit de chip.
Sa nu ma intrebati de ce ne-am despartit. V-as putea raspunde clasic: "nepotrivire de caracter", asta ca sa fiu in tonul hotararilor judecatoresti. In fiecare despartire este, insa, un sambure in care se amesteca in cel mai pervers mod posibil fericirea si nefericirea, bucuria eliberarii si disperarea esecului. Nu vreau sa fiu patimas, nu vreau sa mai impresionez acum pe nimeni, am acum anii care imi permit cea mai sublima libertate: aceea de a trai natural orice intamplare imi apare in fata, de-a nu mistifica nimic, de-a scoate la lumina totul. Nimic nu ma poate face sa ma mai joc de-a v-ati ascunselea cu propria identitate, cu propria biografie. Nu mai trebuie acum sa impresionez pe nimeni. Nici macar moartea n-ar mai fi impresionata, daca as apela la mastile donjuanesti pe care le purtam pe vremuri, cand ieseam in lume. Am inteles tarziu ca e mult mai usor de trait si de murit, daca esti sincer cu tine insuti, daca nu te minti atunci cand te uiti dimineata in oglinda. De-aceea n-am sa ma ascund dupa vorbe si am sa fiu cat se poate de sincer in ceea ce va povestesc. Poate asa, din intamplarile pe care le voi povesti, vor invata si altii sau ma vor judeca in vreun fel sau altul si-atunci tot ei vor fi castigati, caci inseamna ca nu trec indiferenti ca niste momai pe langa o poveste de viata.

Un exercitiu sportiv

Am descoperit-o pe Stefania la mare, intr-o zi in care ploaia pusese stapanire pe plaja aproape pustie. Nu stiu de ce mi se parea atunci ca face parte oarecum din peisaj. Subtirica si zgribulita de vremea de afara, parea ca abia asteapta sa fie ocrotita de cineva. Aproape ca-mi spuneam detasat ca ma asteptam sa fie acolo, s-o gasesc, sa apara in fata mea. In narcisismul si orgoliul care ma incercau la vremea aceea, mi s-a parut chiar firesc sa primeasca invitatia mea la cafea, pe terasa aceea cu priveliste spre mare. N-as fi putut accepta in nici un caz un refuz, atata eram de ingamfat si de increzator in puterea mea de mare seducator. Nu mai stiu ce-am vorbit atunci, imi amintesc doar ca la un moment dat am vazut in largul marii, printre valuri, un delfin care se juca sub perdeaua deasa de ploaie. Sarea din apa si se invartea in aer, se lasa apoi o vreme purtat de valurile intunecate, pentru a tasni din nou ca o sageata sclipitoare, sub cerul plumburiu. Mai tin minte culoarea nefireasca a marii, de un verde intunecat, greu, ca o catifea voluptoasa, intre faldurile careia se misca atat de usor delfinul acela.
Ne-am casatorit cateva luni mai tarziu, desi era mai mica decat mine cu paisprezece ani si desi mi-am dat seama, cu mult inainte de nunta, ca tineretea ei n-are sa ma tina prea mult legat in jugul casniciei. Nu ma puteam dezbara de vechile obiceiuri. Fusesem un holtei batran, care nu se impiedica nici de uniformele liceenelor mai zvapaiate, dar nici de formele generoase ale vreunei foste colege de facultate. Nu ratam nici o ocazie, si amorul acesta dezlanat si fara sens mi se parea atunci un simplu exercitiu sportiv, necesar pentru o buna gestionare a detasarii de lucrurile care pe atunci mi se pareau marunte: casatorie, cuplu, fidelitate, casnicie. Am fost "de-al casei" doar doua, trei luni. In ziua in care m-a anuntat ca este insarcinata, parca mi-au crescut dintr-o data aripi. De ce? Pentru simplul motiv ca vedeam in copilul nenascut salvarea mea. Stiam ca cel putin pentru o vreme voi trece pe planul al doilea si ca imi voi putea relua obiceiurile de care mi-era dor.

Invataturi pentru Delfini

Sunt acum la ceasul la care se trage linie si se face socoteala. E foarte greu. Drama vietii mele este ca n-am putut, ca nu m-am priceput sa pun intr-o ierarhie normala acele lucruri care dau sens unei existente. Am ratat sansa unei convietuiri curate cu femeia cu care m-am casatorit si am ratat sansa unui dialog real cu copilul meu. Suntem acum doi straini si ne ocolim atunci cand, din intamplare, suntem pe aceeasi strada. In existenta mediocra pe care am dus-o dupa aceea, ratarea m-a inconjurat din toate partile. La inceput am fost indiferent oarecum, prea ocupat cu noua libertate pe care o traiam pana la saturatie. Apoi lucrurile au luat o intorsatura mai dramatica. Nimic nu ma mai multumea, nu mai simteam nici o bucurie, nici o tristete, nici o incrancenare si nici o uimire. Eram impietrit in singuratate si-n golul care se facuse in jurul meu. Am fost internat la un sanatoriu. Linistea cu care va povestesc acum vine firesc dupa sederea acolo si dupa pastilele pe care le iau constiincios, in fiecare zi, ca si cum m-as agata de luciul lor alb in fiecare dimineata, ca sa ma scoata inca o data din mocirla gandurilor ce ma ineaca.
Daca Dumnezeu, prin cine stie ce gand, ar vrea sa-i elimine pe cei care nu si-au implinit rostul pentru care au fost lasati pe pamant, eu as fi primul pe lista. Vina pe care acum mi-o recunosc este aceea ca nu am fost responsabil, ca nu mi-am asumat multe fapte, ca le-am trait doar decorativ, ca am pus mai presus spectacolul de duzina in loc sa ma concentrez, sa-mi canalizez energia si afectiunea, dragostea si intelepciunea pentru ceea ce este important. Dar ce este important, va intreb, la treizeci, la patruzeci, la cincizeci de ani? Cine poate sti? Fiecare varsta cu prioritatile ei, cu potecile pe care trebuie sa le parcurgi cat mai drept, nesovaind, netremurand, cu fruntea sus, neatent la ispitele de pe margine. Si ce castigi la final? va intreb iarasi si tot eu va raspund: poate ca multumire, impacare, pace sufleteasca, echilibru. Este foarte greu sa alegi calea buna. Mandria se plateste. Este greu sa accepti ca o casatorie poate fi mai grea decat calugaria, daca nu esti pregatit pentru asceza si pentru sacrificiu. Iar daca faci lucrurile doar pe jumatate, incercand sa impaci si capra si varza, nu faci decat sa-ti tai singur craca de sub picioare si sa duci o existenta cat se poate de mediocra, asa ca mine. Ar fi trebuit oare sa joc rolul unui barbat fidel fata de sotia mea si rolul de Don Juan fata de prietenii mei? Cu ce m-ar fi ajutat duplicitatea asta? Mi-a lipsit curajul, am fost las de multe ori, am ales solutia cea mai comoda intotdeauna, am fost de un egoism feroce, m-am crezut buricul pamantului si-acum sfarsesc intr-o singuratate vecina cu nebunia. Ma doare ca Dumnezeu a stricat materialul cand m-a facut, cand m-a lasat sa ma nasc si cand mi-a dat drumul in lume. Sunt un rebut si am adus numai suferinta in jurul meu. In noptile in care nu pot sa dorm, ma plimb prin casa, dintr-o camera in alta. Am crezut o vreme ca singurii mei prieteni de batranete sunt cartile. Dar nici una nu ma mai invata nimic. La ce mi-au folosit "Dialogurile" lui Platon? Cu ce m-a ajutat "Teofizica" lui Fritjof Capra? Ce-am invatat din ironia lui Socrate? Cu ce-am ramas din "Un veac de singuratate"? Tot nu stiu "Pentru cine bat clopotele". Cateodata mi-e dor de Clavdia din "Muntele vrajit", alteori de printul Miatlev din "Calatoria diletantilor". Uneori iau de pe raftul din mijloc "Esafodul" lui Aitmatov, ca sa recitesc tulburatoarea poveste a lupoaicei Akbara si a perechii ei, lupul supus Tasceainar. Poveste trista, de viata neimplinita, ca si a mea. Sunt un om sfarsit. Fara calitati, fara insusiri, aproape fara umbra, si nu mai pot decat sa va dau niste povete, voua, celor care ati avut rabdare sa cititi pana la capat aceste randuri: fiti autentici in tot ce faceti, nu intrati in jocuri, legaturi, intamplari care va anihileaza personalitatea; aveti grija de dramul acela de puritate cu care ati fost daruiti la nastere, ocrotiti-l ca sa va poata bucura cand veti ajunge ca mine, la capat de drum. Ganditi-va, in fiecare clipa a vietii voastre, ca sunteti unici, ca sunteti regii propriei voastre vieti si purtati-va ca atare, cu maiestate, cu distinctie, cu eleganta si generozitate. Puterea va va veni din binele pe care-l veti face celorlalti. Luptati si zbateti-va sa impliniti doar acele lucruri pentru care simtiti cu adevarat chemare, caci compromisurile, chiar daca imbraca o haina colorata si confortabila pe moment, nu aduc decat suferinta.
Si ca o ultima marturisire, vreau sa va spun ca tot mai des in ultima vreme ma gandesc la ziua in care am vazut jucandu-se in apele involburate ale marii delfinul acela argintiu. Doamne, cat de mult as vrea acum sa ma pot misca printre intamplarile vietii mele, cu aceeasi usurinta cu care el cobora in adancuri, pentru a tasni apoi din catifeaua groasa a valurilor nefiresc de verzi si de intunecate, ca o sageata sclipitoare catre inalt. Unde sa gasesc sprijin, cine sa ma ajute sub cerul plumburiu al fiecarei zile?

Un filosof ratat,
NICOLAE