Candva, demult, cand lumea traia doar in pace si multa iubire, doi oameni misteriosi, simpli drumeti in straie ponosite, cutreierau din zori si pana seara falnicii munti din acel colt de tara, care astazi se numeste Marginimea Sibiului. Feriti de lume, umblau numai prin locuri necalcate de piciorul omului, prin jnepenisuri salbatice ori prin maruntaiele padurilor. Vedeau de-acolo toate satele de la poalele muntilor, toata ravna si viata taranilor, se bucurau de puternica lor credinta, de sarbatorile lor, ori se desfatau admirand minunatele privelisti, verdele viu al pasunilor, suieratul padurilor si tihna stanelor de oi de pe culmile Cindrelului. Vedeau toate astea si erau cu sufletul impacat. De buna seama, neobositii ratacitori nu erau niste oameni oarecare. Aveau atata blandete si dragoste in priviri, cum numai Dumnezeu sau sfintii lui puteau avea. Si cum nimeni pe lumea asta n-avea cum sa imite chipul celui de sus, invaluit cu nimb stralucitor, inseamna ca unul din ei nu putea fi decat insusi Creatorul cerului si-al pamantului. Intr-adevar, cei doi calatori erau chiar Dumnezeu si Sfantu' Petru, iar rostul lor era sa cutreiere pamantul in lung si-n lat si sa vada cum mai arata lumea dupa facerea ei. Si cum umblau ei, intr-una din zile, pe la pranz, li s-a facut foame si s-au oprit sa manance la umbra unui fag urias. Doar apa n-aveau cu ei, si cum prin preajma nu susura nici un fir de izvor, Dumnezeu a facut cativa pasi pana la un luminis, si apropiindu-se de o stanca, a atins cu degetul o crapatura din piatra si numaidecat, din locul ala, a inceput sa curga o apa limpede precum cristalul. "Doamne, i-a zis atunci Sfantu' Petru, fa o minune ca din izvorul asta sa curga mana cereasca in loc de apa, o licoare care sa vindece toate bolile pamantului. Ca sa stie toata lumea de puterile tale si sa-si intareasca cu totii credinta." Tare s-a mai mirat Dumnezeu de vorbele sfantului. "Pai cum, Sfinte Petru, dar apa asta oare nu-i mana cereasca? Iar daca fac sa curga licoarea de care zici, nu aduc oare vrajba intre oameni? Iar apoi, nu-si vor pierde ei toata credinta? Daca tu insa vrei sa fac asta, uite, fac precum zici." Si cum rostea vorbele astea, a pus iar degetul pe piatra, iar in loc de apa a inceput sa curga un lichid alb ca laptele. Curand, au aparut primii drumeti care, auzind clipoceala izvorului, veneau iute sa-si potoleasca setea. Si tare se minunau sa vada asa o ciudatenie de izvor! Apoi, in scurt timp, s-a dus vorba ca licoarea asta are puteri tamaduitoare. Mii de oameni, din toate colturile pamantului, dadeau zi si noapte navala sa-si afle aici leac pentru suferintele lor. Iar daca la inceput veneau smeriti, doar cu niste ulcele, multumind lui Dumnezeu pentru minunea ce le-a lasat-o, cu timpul, au inceput sa urce muntele cu zeci de care trase de boi, intesate cu putini ori budane uriase, uitand cu totul de numele Domnului. Sute de negustori din toata lumea si-au facut averi colosale din comertul cu sfanta licoare. Mii de oameni nevoiasi si-au ticsit pivnitele cu butoaie, visand ca tot neamul si toti urmasii lor sa devina nemuritori. O mare vrajba s-a napustit atunci printre oameni. Certuri, batai, ce mai, sfanta licoare le intunecase de tot mintile. Gloate dezlantuite dadeau incontinuu navala calcandu-se orbeste in picioare. Osti aprige din toate colturile lumii isi ascuteau armele pregatindu-se de lupta pentru a pune stapanire pe muntii care adaposteau sfantul izvor. Si toate astea, pana cand Dumnezeu, mahnit peste masura de vrajba pe care chiar el o prorocise, a preschimbat din nou licoarea alba ca laptele intr-o apa rece si limpede precum cristalul. Dupa atata vacarm si sminteala, poiana de unde tasnea izvorul a ramas din nou un loc pustiu, asa cum era de cand lumea. Doar rareori, cate un drumet ratacit mai oprea acolo ca sa-si potoleasca setea, multumindu-i lui Dumnezeu ca i-a scos in cale asa minunatie de apa.
Aceasta este legenda Izvorului Foltea. Ea dainuie de sute de ani aici, printre taranii din Marginimea Sibiului, la fel cum dainuie si apa cristalina care curge din stanca.
Departe de soaptele omului
Dumitru Rotundu stie bine povestea asta, asa cum stie toate legendele locului. In fiecare zi de sarbatoare strabate muntii pana aici, la izvor, sa bea din apa sfanta si sa se inchine la icoanele din Schitul Foltea, lacas zidit de sihastrii muntilor, ca slava adusa celor doi drumeti care au trecut cu veacuri in urma prin locurile astea. Fie ca-i arsita, fie ca-i viscol, batranul Rotundu nu lasa sa treaca nici o zi scrisa cu rosu in calendar fara sa razbata muntii pana aici. Apa asta e leac pentru trupul si inima lui, e elixirul care ii da putere sa-si duca mai departe osteneala de zi cu zi. "Aud cum unii pleaca in concedii la mare ori prin tari straine. La mine n-o fost niciodata hodina. Doar atata, ca merg la sarbatori sa iau agheasma de la izvorul sfant. Astea-s vacantele mele. Ma scol in zori, iau ceva merinde si plec. Ajung acolo ostenit tare, ca-i drum lung si-s suisuri aprige, iar dupa ce inghit de doua ori din apa aia, se duce pe loc toata osteneala si tot chinul din oase. Ui, ui! As muta muntii din loc, zau asa!"
De curand a implinit 82 de ani. E mic de statura, cracanat si slab ca un tar. Nu mai are decat un singur dinte in gura. Si totusi, omuletul asta din fata mea, cu privirea lui sugubeata, nu stie ce-i aia frica. Urca muntii ca la 20 de ani, sta neclintit in fata ursilor, iese in calea lupilor si-i alunga. De aproape 50 de ani traieste singur, in inima muntelui, departe de orice asezare omeneasca. Si-a ridicat singur casa, si-a cultivat un petic de pamant, si-a cumparat animale. Munceste pe rupte, din zori si pana noaptea. In rest, se roaga mult, ca un calugar sihastru. Se roaga pentru toate satele din imprejurimi, pentru izgonirea blestemelor, pentru potopirea diavolului si zadarnicia farmecelor. "Asa m-or invatat mosii mei cand eram copil, sa nu te grijesti numa' de tine in rugaciuni, sa fii marinimos, ca Dumnezeu n-are vreme sa se grijeasca numa' de inima ta. Si-apai, daca el are in grija toata omenirea, inseamna ca si tu esti in grija lui. Numa' ca daca ai pacate negraite la suflet, geaba te rogi. Dara io traiesc aci ca un pustnic si n-am la inima decat pacatele tineretii."
Jos, la poalele muntelui, se vad niste case. E Gura Raului, un sat cu vreo 3500 de oameni cuminti. Rareori, cand mai coboara din munte, satenii il privesc ca pe o ciudatenie. Stie si el asta, dar sufletul lui nu poate sa-i judece.
Intram intr-o bucatarioara cu peretii plini de icoane. Acolo e altarul lui, locul unde sta de vorba cu Dumnezeu. Scot reportofonul pe masa si vad in ochii batranului o usoara dezamagire. "Asta e ca sa inregistrezi? La cate am io de povestit, trebuia un aparat mai mare." Inchide ochii si se inchina soptind parca ceva. Apoi tresare brusc, ca si cum s-ar trezi dintr-un vis. "Io nu-s de prin partile astea. De loc is din Bucovina, de langa Moldovita. Numa' ca acu mai bine de 50 de ani, m-am cam certat cu comunistii si mi-or pus gand rau. Eram in armata si ma sileau sa merg la orele de educatie politica. Intr-o zi a venit la mine un locotenent. "Ba, zice, daca nu vii, te trimit la Canal, ai auzit?". D-apai io eram tare manios la anii aia si nu prea mi-o picat bine vorba asta. "Nu vin la minciunile voastre, i-am zis. Io mai bine stau aici, in dormitor, si ma rog la Dumnezeu". Se uita locotenentul la mine, ca bou' la poarta noua, si-apoi o inceput a racni: "Cine-i ala, Dumnezeu?". Ma uitam la el ca la o aratare. "Cum adica cine-i Dumnezeu?", i-am zis. "Acela care-a facut lumea, acela care l-a facut pe om, pe mine, pe dumneata si care ti-a pus rumegus in loc de minte, ca d-aia n-ai aflat pana acu cine-i acela Dumnezeu!". I-am zis toate astea, ca tare rau m-o enervat. Iar din ziua aia s-o pornit toata vrajba. Eram dusmanul lor de moarte." Dupa cateva zile, a dezertat din armata, luand din unitate un pistol pe care l-a donat apoi unui partizan din munti. A fost prins si condamnat la trei ani de inchisoare. Apoi, la una din anchete, a batut un militian care-a sarit cu bastonul la el. Asta i-a adus inca sapte ani de puscarie. "M-au inchis la Poarta Alba si, dupa nici un an, l-a luat dracu' pe Stalin. Da, adica o murit. Si s-o dat o amnistie de m-o eliberat. Da' numai om nu eram. Pe unde mergeam, trageam tinicheaua de coada. Nimeni nu ma angaja, nimeni nu voia sa ma ajute, toti prietenii ma ocoleau. Am avut o mare suparare la inima sa vad ca cel mai apropiat prieten al meu, aproape ca un frate, nici nu ma mai cunostea. Se ascundeau toti de mine de ziceai ca-s raios. A fost nacaz mare pe sufletul meu, nu dormeam noaptea de-atata macinare. Si-am zis sa fug unde-oi vedea cu ochii. Asa am ajuns aici. N-aveam pe nimeni, asa s-o nimerit. Si nu mi-o parut rau niciodata. Numa' ca nu mi-o mai placut sa ma amestec cu oamenii. Mi-am ridicat casa tocmai aci, pe coasta asta, sa n-aud nici soapta de om."
Ceva mai tarziu, a tinut ascuns in casa lui un fel de partizan anticomunist, Petre ii zicea. Venisera comunistii sa-i ia pamantul, iar el, ce sa faca, ca doar era pamant de la stramosii lui. I-a casapit cu furca. N-a omorat pe nimeni, doar ca unu din ei a ajuns la spital. Si-apoi, bietul Petre, a luat-o la sanatoasa. L-au dat in urmarire in toate satele, iar el si-a gasit o tainita in muntele Batrana, unde a stat vreo saptamana. Apoi, tot umbland asa prin muntii astia a vazut casa lui Rotundu si-a indraznit sa dea binete. Rotundu l-a primit si-a impartit cu el tot ce avea. Daca il prindeau, intra si el la incurcatura. Cand cobora in sat, il intreba lumea, "Ma, n-ai vazut in munte vreun fugar?". Iar el le zicea ca mai degraba a vazut niste zmei ori balauri decat ce intrebau ei. A stat Petre vreo trei luni la el. Apoi s-a hotarat sa vada ce-i pe-acasa, daca s-a potolit potera. Intr-o dimineata a plecat si dus a fost. De-atunci n-a mai aflat nimic, niciodata, despre el.
Singur, deasupra lumii
Ceva mai tarziu, pe la 33 de ani, Dumitru Rotundu s-a insurat cu Raveca, o fata din Gura Raului, subtire ca el, dar agera si gospodina. S-au cunoscut mai jos, intr-o poiana, acolo venea ea cu vaca la pascut. S-au iubit mult, au facut trei fete, insa dupa o vreme, Raveca s-a cam saturat sa traiasca departe de oameni, mai ales atunci cand prima dintre fete avea sa mearga la scoala. Asa ca s-a intors acasa, in sat, lasandu-si barbatul singur, in salbaticia lui. "No, ce sa-i fac? Puteam sa ma pun in calea ei? Io mi-am facut treaba de om, am lasat trei fete pe lume, acu am zis sa ma grijesc mai mult de Dumnezeu." S-a angajat la padure, muncitor forestier, adica taietor de lemne. Asta, ca sa castige si el un ban, sa-si poate cumpara niste animale, ca altminteri ar fi hoinarit prin muntii astia cat e ziua de mare. "Toata viata mi-o placut sa umblu prin pustietate. Sa fiu numai io cu Dumnezeu. Ui, ui! Umblam ca o pasare, nu alta! Si azi fac la fel. Cand n-am traba, imi iau o carte de rugaciuni si ma duc unde nu calca omu'. Ma asez undeva si stau si citesc pana se lasa seara. Apoi merg spre casa si simt asa, ca parca plutesc. Muntii astia nu-s normali, domnule. Daca ma duc jos, prin sat, ma simt bleojdit rau, parca m-apasa pe umeri o greutate mare. Apai, cum urc inapoi, ajung acasa flacau. Ma crezi ca n-am habar ce-i aia durere de cap? Uite, nu mai am decat un dinte in gura. Restul, cand le-o venit sorocul, i-am scos singur, cu mana mea. Daca ma doare oleaca burta, nu-i bai, ne-a lasat Dumnezeu ierburi pentru oricare betesug. Ca d-aia nu-s normali muntii astia, ca a umblat Dumnezeu prin ei."
Acum vreo 20 de ani, in ziua de Rusalii, cand tocmai se intorcea cu apa sfanta de la izvorul Foltea, i-a taiat calea o namila de ursoaica. Avea si doi pui langa ea, iar Dumitru stia ca asta inseamna primejdie mare. Dar nici vorba de frica, nu era prima oara intr-o patanie ca asta. Cu atatea dihanii in muntii astia, invatase de mult limba lor. Numai ca acum ursoaica asta era din cale-afara de furioasa. "Nici nu m-am dumirit io bine, ca o inceput a urla de rasuna tot muntele. Era tarziu sa mai fug, avea un pas pan' la mine. S-o ridicat in doua labe si-o dat sa sara asupra mea. Io ce sa fac? I-am infipt mana in grumaz, numa' ca pentru ditai lighioana, eram ca o musca. Doar ce m-o atins o tara si m-o si zvarlit la pamant. Apai, o inceput sa urle mai tare si sa dea cu labele in mine de ziceai c-o intrat strechea in ea. Doar bunul Dumnezeu m-o ajutat, ca am reusit sa ma pravalesc intr-o rapa de langa poteca si asa am scapat." A stat apoi vreo luna in spital, la Sibiu. Era prima lui intalnire cu un medic. Avea pieptul jupuit pana la carne si bratul plin de zgarieturi. A fost un adevarat miracol ca a scapat cu viata. L-au oblojit vreo sapte doctori. Nici unul nu prea se dumirea cum de-a scapat. Povestea asta a facut valva mare prin satele din imprejurimi. Nimeni nu pricepea cum a fost posibil ca un pricajit ca el sa ramana in viata dupa o asa grozavie. "Asta-i puterea lu' Dumnezeu, domnule! Ca tocmai atunci veneam de la izvorul sfant pe care el l-a facut acolo, la Foltea. Am baut acolo din apa aia care te invie si te apara de primejdii. Si d-aia m-am mantuit. Ca doar ti-am zis ca aici, in muntii astia, simt mereu pe crestet mana lui Dumnezeu."
De 50 de ani, Dumitru Rotundu refuza orice legatura cu lumea. Uneori, fetele lui mai vin sa-l ajute la gospodarie. Demult, obisnuiau sa-l mai sacaie, sa renunte la singuratate si sa vina in sat, la casa lor, sa traiasca si el ca tot omul. S-au lecuit insa de obiceiul asta. El nici nu voia sa le mai auda, cand pomeneau despre asta, iesea repede din casa si isi cata ceva de lucru. Raveca, femeia lui, s-a prapadit acum un an si ceva. Batranul o plange si-acum. A iubit-o mult, chiar daca nu prea se vedeau. I-a dus mereu dorul, iar cand se mai intalneau ii trecea asa, un fior mare la inima. Astazi, cat e ziua de mare, nu-si vede capul de treaba. Are cinci vaci, un taur, doi cai, cateva tarlale cu porumb, cartofi, ceapa. Nu-i lipseste nimic. N-are curent electric, nu prea stie ce-i ala televizor. Si totusi, cunoaste si pricepe tot ce se intampla in lume. "Nu-i bine deloc. Am urat comunismul ca pe dracu, numa' ca acu socot ca nici o randuiala politica nu-i curata. Nu vezi mata, ca nici doi oameni nu prea au un trai domolit daca stau impreuna. Daramite milioane de oameni. Nici o randuiala nu-i potoleste. Despre conducatori, ce sa zic. Ii pacaleste diavolu' nemaidecat."
Se lasa seara si ma grabesc sa plec. N-ar fi deloc intelept sa umblu prin intuneric. Prin locul asta, lupii si ursii bantuie mai ales noaptea. Batranul Rotundu imi ghiceste parca teama si ma insoteste o bucata de drum. Isi aminteste ca se apropie Rusaliile si vad in ochii lui o sclipire. Da, va merge din nou la izvorul sfant, facut de Dumnezeu, si va bea iar din apa lui binefacatoare. Calatoria asta e bucuria lui suprema, de parca la capatul ei s-ar intalni chiar cu Dumnezeu. Ajungem intr-un loc ceva mai umblat si-acolo ne despartim. "Data viitoare, daca mai vii, sa aduci un aparat mai mare, ca sa-ti povestesc mai multe. Ca poate oi zice ca am o viata seaca si ca n-am ce sa povestesc. Iti zic io, poti sa scrii un roman mare de tot cu tot ce-am io pe suflet."
Ajung in Gura Raului, satul de la poalele muntelui. E deja zece seara, s-a intunecat de-a binelea. Pe drum, nici tipenie. Se mai aud, ici, acolo, zornait de zavoare la porti si-apoi huruitul obloanelor care cad la ferestre. In rest, doar un zumzet inabusit, ca un cantec de leagan. Usor, usor, intreg satul pare ca se inchide in sine. Inapoi, sub stralucirea lunii, se vad muntii. Infricosatori, ca niste gauri uriase in cer. Acolo e imparatia lui Rotundu, taramul lui plin de legende si amintiri. Il vad, e acolo, singur ca un sihastru, cu privirea ridicata spre stele, vorbind cu Dumnezeu. Ii dau tarcoale cele mai fioroase dihanii, si totusi niciuna nu indrazneste sa-i tulbure tihna. Sta cuminte acolo, deasupra lumii, soptind tainice rugaciuni pentru oamenii locului. E deja miezul noptii. Satul doarme suspinand ca un prunc.
Fotografiile autorului(5); Foto: Dumitru Budrala (3)