"Fara dumneavoastra, nu as fi fost astazi in viata"
• * "Acum 31 de ani am fost operat de dumneavoastra si vreau sa va aduc recunostinta si multumirile mele si sa va doresc din tot sufletul multa sanatate. Mama mi-a povestit ca, dupa operatie, m-ati luat in brate si mi-ati zis: "Mama ta de oltean, mi-ai tras un fior rece ca am crezut ca o sa te pierd". Aveam atunci numai un an si trei luni. Multumesc domnule doctor, pentru ca fara dumneavoastra nu as fi fost astazi in viata!"
• * "Sunteti un gigant al meseriei de medic si va multumesc pentru ca mi-ati salvat copilul in anul 1985, de la o complicatie grava, din cauza deviatiei ureterelor, printr-o operatie foarte delicata si riscanta. Rar in ziua de azi ca un medic sa stea zi si noapte langa cei grav bolnavi, asa cum stateati dumneavoastra. Nu ajung toate comorile din lume sa vi le daruiesc pentru binele pe care ni l-ati facut. Acum copilul meu are 25 de ani, e informatician si e sanatos tun. Ma inclin cu tot respectul si pretuirea in fata dumneavoastra."
• * "Numele dumneavoastra ar trebui sa devina un termen in dictionar, sinonim cu corectitudine, respect, profesionalism, devotament. Ar trebui sa fiti un model pentru toti doctorii din lumea de astazi. Sunteti salvatorul copiilor nostri si pentru asta nu va vom uita niciodata."
• * "Daca ar fi posibil ca toti copiii salvati de dumneavoastra sa va cante in cor o oda a recunostintei, cu siguranta ca glasurile lor s-ar auzi pana la stele."
Dr. acad. Alexandru Pesamosca. Numele lui este astazi o legenda. Are 79 de ani si a operat peste 45.000 de copii. Adica populatia unui oras intreg. A operat cele mai grave cazuri venite din toate colturile lumii. Nu era doar un doctor. Era o institutie. Nimeni nu spunea "merg la doctor". Era un soi de mandrie sa mentionezi ca mergi la Pesamosca. Viata lui toata si-a daruit-o acestor copii. De la ei sau de la parintii lor primeste si acum sute de scrisori. De ziua lui, de Pasti, de Craciun. De 50 de ani, s-au adunat saci intregi. In schimb, autoritatile de azi il umilesc. Fostii lui discipoli, astazi oameni cu functii, il iau in bataie de joc sau doar il ignora. Bolnav si scarbit de toate astea, sta zi si noapte ascuns in camaruta lui ticsita cu amintiri. Casa lui e aici, in fostul cabinet din spital. Au fost zeci de ani in care a uitat cu totul de el. Gandurile lui toate erau doar la copii, iar unicul rost a fost sa-i faca din nou sa zambeasca. Si-apoi, intr-o zi, s-a trezit singur, bolnav si fara un adapost. A ramas in camaruta asta, ca un calugar in chilia lui. Nu iese niciodata de aici, nu vrea sa mai stie nimic din ce-i afara. Singurele lui bucurii sunt acolo. In sacii aia plini cu scrisori.Spitalul Clinic de Urgenta pentru copii "Marie Curie". Nu-i un spital oarecare. Aici, orice priveliste doare. Plansul si spaima din ochii copiilor iti sfasie sufletul. Te doare sa auzi atatea scancete laolalta, sa vezi mogaldete de doi, trei ani zacand pe o targa, ori prichindei ingroziti, cu capul infasurat in bandaje. Degeaba ma straduiesc sa ignor tot cosmarul asta. Umblu nauc pe holuri, cautand camaruta in care traieste doctorul Pesamosca. Incep insa sa ma indoiesc de povestea asta. Cum ar putea cineva sa locuiasca intr-un spital, intr-un asemenea loc? Si totusi, o asistenta amabila imi alunga imediat indoiala. O urmez cativa pasi pe coridorul care duce la saloane. Se opreste in dreptul unei usi tapisate si bate anemic, cu vadita sfiala. De-acolo, dinauntru, se aude vocea usor haraita a unui barbat. "Poftim, indrazneste!" Femeia deschide usa incet si de-acolo, din prag, anunta vizita mea. Deschide apoi larg usa si ma pofteste sa intru. "Scuza-mi deranjul. Da, uite, in camera asta imi tarai eu infirmitatile. Ce sa fac? O viata intreaga n-am avut vreme sa ma chivernisesc." Chipul lui n-are varsta. Ochii ii sclipesc precum unui adolescent. Si totusi, respira greu, abia rostind vorbele. Intins pe pat, cu capul saltat pe o perna, ma urmareste indelung cu privirea. Incearca sa se ridice mai mult, dar cade la loc icnind de durere. Se pare ca fiecare miscare il costa. "Da, sunt cam rablagit. Am corazon-ul in pioneze. Ma intreb, ce-oi vrea dumneata de la un bosorog ca mine?" Ii zambesc si ma asez langa pat, pe un scaun. Aici, in camaruta asta cat o chilioara de manastire, se afla toata averea lui de-o viata. Sute de carti, studii de medicina, teze de doctorat, registre, diplome, suveniruri, fotografii, scrisori, discuri de picup, toate stau ingramadite in jurul lui, ca intr-un templu al amintirilor, gata parca sa se pravaleasca peste el si sa-i inabuse rasuflarea. Inchide ochii si ofteaza adanc. El, salvatorul a mii de copii, doar atat mai poate sa faca. Neputinta asta il chinuie rau, e ca un cutit rasucit in inima. Dincolo de usa, timpul e neindurator. Fiecare secunda e ca o picatura chinezeasca. Aici insa, in camaruta asta inghesuita, timpul nu mai inseamna nimic. "Eu nu mai am ce sa astept. M-am pregatit demult pentru Judecata de Apoi. Am iubit mult copiii, toata viata m-a urmarit zambetul lor de dinaintea unei operatii. Zambeau intr-un fel pe care mi-e greu sa-l descriu. Cam toti aveau aceeasi reactie. Zambeau cu lacrimi in ochi. Spaima, durere, resemnare, speranta. Si mila, cu zambetul ala imi cereau toata mila din lume. Cum sa nu te tulbure imaginea asta? Si totusi, n-aveam voie sa gresesc, eram obligat sa ignor orice emotie." Se opreste sa-si traga sufletul. Sirul asta de vorbe l-a obosit. Ofteaza cu naduf si-apoi ramane cu privirea pierduta. "Da, am iubit mult copiii. Macar si doar pentru asta ma rog la Dumnezeu sa fie mai ingaduitor cu mine si sa-mi mai ierte din pacate." Acum vreo 12 ani, au venit la el parintii unui copil grav bolnav. Erau de undeva, de prin Ardeal. Au fost la zeci de medici din tara. Toti ridicau neputinciosi din umeri si spuneau sec, fara nici o sovaiala, ca nu mai e nimic de facut. Doar unul din ei, mai milostiv, si-a calcat peste orgoliu si le-a zis ca singura incercare ar mai fi la Bucuresti, la profesorul Pesamosca. A doua zi, bietii parinti erau deja aici, in cabinetul renumitului medic. Chiar si el, infailibilul Pesamosca, a ramas uluit vazand despre ce e vorba. Radu avea numai sapte ani, iar esofagul lui era plin de formatiuni tumorale benigne. In somn, copilul se putea sufoca in orice moment. In 50 de ani de cariera, Pesamosca cunoscuse tot felul de drame, insa povestea asta l-a tulburat poate cel mai tare. Teoretic, verdictul cumplit dat de catre ceilalti medici nu era departe de adevar. Cazul era deosebit de grav, doar o minune il mai putea salva pe bietul copil. Doctorul a inteles ca n-are de ales. In fata lui, doi oameni ingroziti asteptau cu lacrimi in ochi un raspuns. Un simplu gest de indoiala, o vorba impleticita sau o ridicare din umeri ar fi fost tot una cu o crima. Da, a acceptat sa-l opereze. Ferm, fara nici o ezitare. Dincolo de pricina pur emotionala, era vorba si de o provocare profesionala. Au urmat ore de zbucium, de cautari, de ganduri rascolitoare. A recitit capitole intregi din carti prafuite, a rasfoit zeci de reviste medicale, a scotocit prin toate lucrarile de cazuistica a afectiunilor de esofag. N-a aflat nimic, nici o solutie. Situatia era mult prea grava. S-a apropiat de iconita din peretele cabinetului, acolo unde isi regasea mereu tihna si nadejdea. Si-a impreunat mainile, a soptit o rugaciune numai de el stiuta si-apoi s-a pregatit de operatie. A intrat in sala total relaxat, desi n-avea inca nici cea mai vaga idee despre ce-avea de facut ca sa salveze bietul copil. "O sa zici, poate, ca sunt teatral sau patetic, dar in momentul in care l-am deschis am simtit asa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mangaiere calda pe crestet. Ce putea sa fie chestia asta daca nu o influenta divina, o inspiratie providentiala? Dumnezeu mi-a dat atunci forta sa iau poate cea mai grea hotarare din viata mea. I-am inlaturat tot organul bolnav si-am inceput sa reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adica, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nout. Totul intr-o singura operatie. Asa ceva nu s-a mai facut niciodata. Si n-o spun deloc cu mandrie, ci dimpotriva, cu o mare smerenie, pentru ca operatia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decat instrumentul lui sau, cum s-ar zice, mijlocitorul." Astazi, Radu se apropie de 20 de ani. Duce o viata normala, are o iubita, conduce o masina, totul ca si cum atunci, cu 12 ani in urma, s-ar fi nascut a doua oara. Si totusi, desi a fost vorba de-o premiera mondiala, nimeni nu a catadicsit sa recunoasca oficial ori sa promoveze acest mare succes. "Nu mi-au placut niciodata titlurile, medaliile, diplomele, desi am primit cateva. Asa ca nu prea m-a afectat faptul ca operatia asta n-a fost recunoscuta. Eu am ramas cu multumirea suprema ca Radu e un flacau sanatos si ca parintii lui sunt fericiti. N-am fost niciodata trufas. Trufia e cel mai urat pacat al medicului. Din nenorocire, astazi cam toate spitalele sunt bantuite de pacatosi d-astia. Doctori care se cred Dumnezeu. Pentru ei, toti pacientii sunt niste gunoaie. Intind mana sa le ia plicul cu bani si-apoi ii trateaza in bataie de joc. Toata viata m-am luptat cu buldogii astia imbuibati." Se opreste brusc si duce mana la piept, ca si cum dezgustul si furia i-ar fi piscat inima. Glasul ii tremura usor si respira tot mai greoi. Inchide apoi ochii si ramane asa, fara sa mai scoata o vorba. Astept sa-si revina. Un minut, doua, trei. Mana ii aluneca incet de pe piept, iar capul ii cade intr-o parte. Doarme dus. E zece seara si forfota de pe holuri s-a domolit. Usor jenat, ma ridic de pe scaun incercand sa ies. Doctorul Pesamosca tresare. Deschide larg ochii si ma priveste nedumerit, ca si cum m-ar vedea prima oara. "Imi cer scuze, ii spun, cred ca am stat cam mult." Isi ridica ochelarii pe frunte si se sterge la ochi. "Se pare c-am adormit nitel. Scuze. Ma intelegi si pe mine, dupa zeci de ani cu nopti nedormite, organismul isi scoate si el parleala. Trebuie sa ai rabdare cu mine, n-am ce face, sunt un bosorog bolnav. Acum stai jos. Chiar daca-s obosit, ma bucur sa mai vorbesc si eu cu cineva." Se invioreaza apoi repede, de parca ar fi dormit ore in sir. Scoate din raftul de deasupra lui un album cu fotografii. Il deschide incet, in liniste, si brusc, un zambet ghidus ii lumineaza chipul.
In copilarie, visa sa ajunga ofiter de marina, ca si tatal lui. In '48 insa, cand toti cei din Marina Regala au fost aruncati in strada, visul asta s-a naruit. Mai tarziu, s-a hotarat sa incerce la medicina. A invatat pe rupte, in vremurile alea concurenta era acerba. A intrat printre primii pe lista, dar calvarul abia atunci incepea. Ani de zile de studii, laboratoare, disectii si examene dure. Dupa facultate, in 1954, a fost repartizat la Niculesti-Jianu, un satuc amarat de langa Fetesti, ridicat de sarbii deportati din Banat. A stat acolo trei ani. Mai exact, trei ani in care n-a iesit aproape deloc din spital. Era un doctor sarac. Un costum ponosit, din velur, un pulover si o suba groasa, de ceferist. Asta era toata garderoba lui. De luat ciubuc de la oropsitii din sat, nici nu putea fi vorba. O singura data a primit un cadou. A fost insa ceva mai special, greu de refuzat. Venisera la el doi batrani, sot si sotie. Femeia avea o iesire a mitrei, adica uterul desprins. Traia asa de vreo 40 de ani, de cand nascuse ultimul copil. Multe femei de la tara aveau betesugul asta. Bagau acolo, in pantece, niste carpe si gata, problema era rezolvata. Dupa 40 de ani insa, femeia asta tinea mortis ca tanarul doctor s-o "repare". N-a fost tocmai usor. Pentru el, atunci, la nici 25 de ani, operatia asta era o premiera. A pierdut cateva nopti citind niste carti si dupa ce s-a dumirit de-a binelea, s-a apucat de treaba. Totul a decurs perfect, operatia a fost impecabila, iar in cateva ore femeia era complet "reparata". Apoi, dupa vreo luna, Pesamosca s-a pomenit din nou cu batranii la usa. Mosul l-a luat de brat si l-a tras mai deoparte. "Stiti, domnule doctor, i-a zis el, pentru noi acuma sunteti ca tatal nostru. Vreau sa va spun ceva, numai sa n-auda baba. Eu, de pe la 30 de ani, n-am mai avut nici o bucurie barbateasca. Nu mi-am inselat niciodata femeia, ca e pacat mare, iar cu ea, ce Doamne iarta-ma era sa mai fac, ca sangera tot timpul si nu stiam cum sa mai procedez. Acu, domn doctor, daca ati reparat-o, ce sa mai zic? Dupa atatia ani, am vrut sa vad si eu cum mai e. Nu stiu daca am facut vreun rau, ca ea m-a primit. Si uite, pentru bucuria ce ne-ati facut-o, v-am adus si noi ceva, ce-am putut. Numai sa nu ne refuzati, c-ar fi mare pacat in fata lui Dumnezeu." Apoi mosul a iesit putin afara si s-a intors cu o cutie mare din lemn. A desfacut-o si a scos din ea un cocos urias, falnic si alb ca spuma laptelui. "Primiti-l, ca ati facut pentru noi o mare minune!" A fost primul cadou din cariera lui, iar amintirea asta il copleseste. Ochii ii lucesc de-atata nesat si bucurie, de parca ar fi din nou cu totul acolo, in satucul ala amarat. "Da, n-am mai vazut niciodata un cocos asa de frumos. Au fost niste ani minunati. Munceam enorm, ca un nebun, dar tocmai asta era frumusetea. Oamenii aia ma iubeau mult si pentru mine asta era cea mai mare bucurie."
Acolo, la Niculesti-Jianu, s-a nascut primul lui baiat. Apoi, in '57, s-a transferat in Bucuresti, la Spitalul de copii "Grigore Alexandrescu". S-a despartit greu de satul ala. A plecat cu inima stransa, gandind ca vor ramane bietii oameni fara ajutorul lui. Era totusi o oportunitate pe care nu voia s-o rateze. In plus, de cand i se nascuse baiatul, a rasarit in sufletul lui o dragoste uriasa pentru copii. A facut atunci un sfant legamant ca isi va dedica intreaga lui cariera doar prichindeilor suferinzi. A ramas la Grigore Alexandrescu vreme de 27 de ani. Aproape zi si noapte, fara nici un concediu. Usor, usor, osteneala lui dadea roade, rezolva cazuri tot mai delicate, iar numele lui devenea tot mai cunoscut. Mai tarziu, femeia pe care-o iubea i-a nascut al doilea baiat. Apoi, dupa cativa ani, o alta femeie i-a daruit doua fete. "Povestile astea personale au fost tot timpul deliciul dusmanilor mei. Da, lumea poate ma judeca, insa eu am avut tot timpul o viata dubla. N-am stiut niciodata ce inseamna o familie, in sensul obisnuit al cuvantului. Familia mea a fost tot timpul aici, in spital. A fost poate un pacat, iar acum platesc pentru el. Daca aici m-am simtit mereu acasa, cu asta m-am ales. Cu debaraua asta in care imi tarai sfarsitul." Ofteaza adanc, furios parca de revenirea asta la un prezent dureros. Apoi, brusc, ridica privirea spre mine. "De ce ma chinuiesti in halul asta? Stateam si eu linistit si, hodoronc-tronc, ai venit tu sa ma tulburi." N-o spune cu rautate, e doar o gluma, un rasfat. "Ma tot sucesti, ba in trecut, ba in prezentul asta nenorocit. Parca mi-ai zice, hai, mosule, spune mai repede tot, acum, cat mai poti, si pe urma poti sa te duci in Inaltul Cerului. Of! Asa va faceti voi treaba, repede, superficial, toata lumea se grabeste, nu mai are nimeni rabdare cu un bosorog ca mine!" Deschide iar albumul cu poze si furia i se mai domoleste. Da, cum zicea, 27 de ani a stat acolo, la Grigore Alexandrescu. A muncit pe branci, a operat copii de tot felul, de la fii de nomenclaturisti la plozi de tigani. Pe toti i-a ingrijit la fel. De la nimeni n-a luat nici un sfant, pentru el asta ar fi fost tot una cu furtul. Fericirea lui suprema era sa-i vada pe copii dupa operatie, cum se ridica din pat, il apuca de-un crac si ii spun "tata Pesi". Asa ii ziceau toti copiii, iar pentru el nu exista o mangaiere mai mare.
In 1984 s-a mutat la Budimex, adica tot la un spital de copii. Pesamosca era deja un nume greu in lumea medicala. Veneau la el parinti din toata tara, zilnic era coada la usa lui. Faima asta i-a adus insa si oarecare neplaceri. Invidia era mare si unii colegi au inceput sa-i cam caute pricina. Barfe, sicane, reclamatii aiuritoare. Iar totul a culminat cu o scrisoare trimisa pe adresa Militiei. "Un grup de tovarasi", printre care si unii colegi pe care i-a invatat meserie, reclama faptul ca doctorul Pesamosca incalca flagrant disciplina spitalului, petrecand cu indivizi necunoscuti, noaptea, dupa orele de program. De fapt, asta se intampla doar o data pe an, pe 14 martie, cand isi sarbatorea ziua de nastere. Sute de oameni veneau atunci la el sa-l felicite. Prieteni, fosti pacienti, parinti, profesori, doctori, actori, cantareti, muncitori, tarani, lautari, tot felul de oameni ii treceau pragul si ii umpleau cabinetul cu flori si cadouri. Fireste, se deschideau sticle de sampanie si distractia se intindea pana spre dimineata. Atata placere merita si el, o data pe an. Reclamatia n-a avut nici un fel de impact, Pesamosca era un nume prea greu. Si totusi, pentru el a fost un moment dificil. "De-atunci mi-a fost o mare scarba de oamenii astia. Nu stiam cine sunt, doar banuiam. Cel mai greu mi-a fost sa constat ca nici cei mai apropiati colegi ai mei nu mi-au luat apararea." Era o mare dezamagire, crezuse orbeste in oamenii astia de langa el, ca intr-o adevarata familie. A inteles insa atunci ca doar copiii mai merita increderea si dragostea lui. Intoarce inca o foaie din albumul cu poze si ramane cu privirea fixata pe chipul unui copil. "L-am operat acum 20 de ani, chiar dupa scandalul ala cu scrisoarea. I-am reparat puta. Astazi e mare stab la Banca Nationala." Constat, apoi, ca fiecare lucru din camaruta asta poarta cu el amintirea unei operatii, a unui copil. Suveniruri adunate intr-o viata, asta e toata averea lui.
In 1993, intr-o zi ploioasa, o veste ingrozitoare i-a secerat sufletul. Fiul lui cel mare, de 39 de ani, a murit. Stia ca va veni ziua asta, dar se incapatana sa nu creada. Era grav bolnav, avea o tumora la creier. Iar el, tatal lui, salvatorul a mii de copii, tocmai pentru el n-a putut face nimic. Ca o batjocura a destinului, mainile lui magice n-au putut atunci decat sa mangaie trupul lipsit de viata al fiului sau. A fost o lovitura cumplita, un joc necinstit din partea lui Dumnezeu. Si totusi, dragostea si osteneala lui pentru copiii bolnavi au ramas neschimbate. La fel si credinta. Prin ele si-a regasit in timp echilibrul, reusind sa ramana acelasi chirurg genial. De-atunci, singura lui nadejde a ramas Gino, cel de-al doilea baiat. "El se ocupa de toate, ma vizita, imi aducea mancare. Mai tarziu, tot el s-a ocupat si de camera asta, el a amenajat-o. Singura mea furie era ca n-a ajuns si el doctor. Am facut eu doctori din toate nulitatile si tocmai cu baiatul meu nu mi-a reusit." Au trecut apoi anii si el uita sa-si caute o casa ori sa mai iasa din spital. Iar atunci cand iesea, se minuna ca un om de la tara. Chipul orasului se schimba cu o viteza ametitoare. Zeci de cladiri noi, blocuri din sticla, mii de masini, limuzine stralucitoare, reclame uriase, trotuare inghesuite, adica nimic din orasul pe care-l stia. Era parca un buimacit calator prin timp, picat dintr-un feeric trecut intr-un prezent vulgar si anost. Dezolat, se intorcea degraba "acasa", in spitalul lui, acolo unde se simtea in deplina siguranta. In camaruta asta consulta, manca si dormea. Apoi, zi si noapte, opera incontinuu. "Uneori, n-apucam sa atipesc mai mult de un sfert de ceas. Doamne, nu stiu cum rezistam! Dar uite ca oboseala aia se razbuna acum." Incearca sa se intoarca pe-o parte, insa durerea il tine in loc. Isi indeasa capul in perna si-apoi ramane din nou cu privirea pierduta. Zambeste. Isi aminteste de o fetita de noua ani. Venise la el cu o infirmitate cumplita. Se nascuse fara sfinctere, cel anal si cel ureteral. Asta inseamna ca biata copila se scapa pe ea tot timpul. Pesamosca era deja dupa doua nopti nedormite. N-a motait mai mult de o ora si-apoi, fuga la sala. Cu o ingeniozitate de geniu, a reusit sa ia din pulpa fetitei un manunchi de fibre musculare, din care a confectionat doua noduri. Le-a prins apoi cu mare migala, unul in dreptul anusului, celalalt in dreptul ureterului. Nodurile alea erau de-acum noile sfinctere, iar fetita isi putea controla nevoile fara nici un efort. Operatia a fost filmata, fiind vorba de-o premiera mondiala. Mai tarziu, dupa vreo 12 ani, Pesamosca a primit o invitatie la un botez. Era vorba de copilul nou nascut al fetei operate la noua ani. "Astea impliniri, domnule. Nu vile, masini sau mai stiu eu ce rahaturi. Sa repari un copil-paianjen, care merge in patru labe, sa-i innadesti si sa-i carpesti tendoanele si ligamentele si sa-l faci biped si sanatos tun, sa alerge la tine si sa te stranga in brate, asta inseamna fericire!" Dupa atatia ani insa, cu-atatea nopti nedormite, Pesamosca incepuse sa simta oboseala. A hotarat sa se ocupe doar de cazurile mai grave, lasand rutina interventiilor curente pe seama ucenicilor lui. Mai tarziu insa, au aparut primele semne ale bolii, iar rolurile s-au inversat. Nu mai putea risca, mainile nu prea il mai ascultau. In timp ce el se limita la sfaturi sau operatii mai usoare, situatiile dificile au ramas in grija celor mai buni chirurgi scoliti de el.
Pe la inceputul anului 2006, ministrul de-atunci al sanatatii a dat ordin scris ca toti medicii de peste 65 de ani si profesorii de peste 70 sa inceteze activitatea in sistemul public. Pesamosca avea aproape 76 de ani. Pe 13 ianuarie, printr-o scrisoare oficiala, a fost anuntat personal ca va trebui sa-si clarifice situatia cu privire la exercitarea profesiei de medic, dar si cea referitoare la spatiul pe care-l ocupa in spital. Scrisoarea era semnata de unul din fostii lui studenti, ajuns mare director. "Putea macar sa-mi dea un telefon, ca doar eu l-am invatat meserie. Iar acu, nu mai dadea doi bani pe mine. Niciunul dintre colegi n-a sarit sa m-ajute." Glasul lui tremura iar, amintirea asta murdara il scoate din fire. El, Pesamosca, ditamai chirurgul cunoscut in lumea intreaga, omul care si-a sacrificat viata lui personala si sanatatea in numele medicinii romanesti, magicianul care-a salvat vieti din situatii imposibile era acum la mila si cheremul unor banali functionari. "Da, asta voiau sa-mi faca buldogii astia! Noroc cu voi, ziaristii, ca altfel ajungeam in strada. Dar povestea asta m-a chinuit rau, de-atunci boala mea s-a agravat incontinuu." Ridica incet mana deasupra capului si ia de pe raftul cu carti un dosar. Il deschide si scoate de-acolo un plic. "Vreau sa-ti citesc o scrisoare. E de la tatal lui Ionut, din Oravita, un baiat cu arsura de esofag pe care l-am operat tocmai acum vreo 40 de ani. Asculta! "Stimate domnule profesor, am citit in presa cu o enorma indignare faptul ca niste oameni de nimic vor sa va alunge din spital. In momentele cele mai triste ale vietii mele, dumneavoastra ati reusit sa faceti dintr-un copil pierdut, pe care nimeni n-a avut curajul sa-l opereze, un copil sanatos tun, care a adus numai bucurii in familia noastra. Astazi, el este macaragiu sef aici, la Oravita. Mai am doua fete, avem o casa mare, cu tot ce trebuie, si noi toti ne-am gandit, pentru a nu mai suferi atata umilinta de pe urma unor oameni care ar trebui sa-si aplece umerii in fata dumneavoastra, sa va propunem cu toata sinceritatea, ca de azi inainte, sa veniti aici, sa locuiti la noi acasa. Avem camere multe, nu ducem lipsa de absolut nimic, iar pentru noi, dar si pentru toata Oravita, ar fi cea mai mare cinste sa va avem aici, in casa noastra. Va rog din suflet sa acceptati invitatia noastra. Nu va trebuie nimic, veti avea tot ce va trebuie, fara absolut nici o obligatie, nu trebuie decat sa veniti aici si veti avea toata grija si dragostea noastra..."" Glasul doctorului se ineaca in lacrimi. Impatureste hartia si o asaza la loc, in plicul ei. In camaruta asta zac sute de asemenea scrisori. Cand si cand, batranul Pesamosca isi mai alina cu ele durerile. Una singura pare de nealinat. E o rana care ii sangereaza fara oprire. Acum cateva luni, Gino, cel de-al doilea baiat, s-a prapadit. Si el, tot de cancer. Singura lui nadejde, cea mai iubita fiinta, icoana vietii lui. S-a dus, sta acum langa fratele sau. De-atunci, pentru Pesamosca, viata asta nu prea mai inseamna nimic. De ziua lui nu-l mai cauta nimeni. Nici un coleg, nici un prieten, nici un lautar. Primeste cateva scrisori si atat. Si-a daruit viata si acum a pierdut totul. Sta zi si noapte in camaruta lui, tanguindu-se de dureri la orice miscare. Inca se mai teme sa nu ajunga in strada. Cu greu, abia mai poate face cateva consultatii pe zi. Doctorii mai tineri vin cand si cand sa-i ceara sfaturi. Singura multumire e ca lasa in urma lui doi chirurgi valorosi si poate la fel de dedicati ca si el: Niculina Bratu si Radu Spataru. Sunt singurii oameni care nu l-au dezamagit niciodata. In rest, citeste mult si scrie texte religioase, pentru niste reviste bisericesti. Desi harsait de-atatea nenorociri, n-a incetat niciodata sa creada sau sa se roage. In camaruta asta, printre atatea icoane, poze, suveniruri si saci cu scrisori, tata Pesi se pregateste ca un calugar pentru Judecata de Apoi.