Nea Marin cu muzicuta
Ulmu: un sat din Calarasi, in mijlocul Baraganului. Nu sunt singurul care cauta un pic de umbra, prin aerul ca o lava transparenta. La bufetul satului, cativa localnici stau imprastiati pe la mese, cu camasile descheiate si cu berile in fata, asteptand sa treaca valul de foc al amiezii. Fara sa se miste, duc lenes halbele de bere la gura. In sat a inceput treieratul. Chiar si de-aici se aud combinele huruind. Toata lumea sta cu ochii pe cer, urmarind norii. Unii se roaga de ploaie, si asta inseamna ca au porumb. Altii se roaga de cer senin, si asta inseamna ca au grau si vor sa il treiere.
- Ba, fire-as al dracu', se aude de la o masa. Munceam inainte... La 5 dimineata ma trezeam si la 6 eram deja pe camp, si daca scapam un codru de paine pe jos, il cautam, ca altceva nu mai aveam de mancare.
De la o alta masa raspunde un alt taran, afundat in scaunul de plastic, cu palaria pe ochi:
- Era alte vremuri, bre! 300 de mii? Pai nici transpiratia la iapa nu face atat... Nu-ti car, bre, nici un porumb... Du-te la ala, a lu' Scurtu...
Se face din nou tacere. Focul amiezii arde si mai tare, parjolind tot. Asfaltul din fata bufetului e incins si s-a inmuiat, de parca acum a fost turnat. Toata lumea pare sa se trezeasca din letargie, cand o caruta trasa de un cal si un magar opreste in fata terasei: pe capra sta un tigan tanar, impreuna cu tigancusa lui. Au de vanzare un cazan de aluminiu. Tiganul cumpara doua cafele. Una i-o duce tigancusei ramasa in caruta, in soare. Are salbe de aur la gat si baticut inflorat. Baiatul vine cu paharul la masa.
- Cat vrei pe cazan? intreaba cineva.
- Patru, raspunde tiganul fara sa-l priveasca.
- Patru?! Pfiii!
Omul nu zice nimic, priveste in cafea, amestecand tacticos zaharul.
- Iti dau eu unu' la fel, cu doua milioane, si-l dai tu dupa aia cu 4, vrei? Eteee... pai patru milioane, si e de-ala de aluminiu, de cocleste cand faci tuica si iti ramane cocleala pe gat cand bei... Nu-i bun...
- Daca vrei bun, iti dau de arama, cu 16, zice tiganul, amestecand mai departe in cafea.
Un batran care ma priveste curios si cu chef de vorba ma invita la masa lui:
- Domnu', poftiti aici, ca e loc. Ce cautati prin satu' nostru?
- Sunt de la o revista, incerc sa scriu un reportaj...
- Aaaa... Pai de ce nu spui asa, bree... Ii dai si lu' mosu' o tuica?
Ii aduc din magazin un pahar plin ochi cu tuica.
- Tiii! Asa taica! Eu am fost la medic si i-am esplicat ca de la vin si de la bere ma furnica prin tot corpu', da' de la tuica n-am nimic. Mi-a zis: "Da-i 'nainte cu tuica, da' cu masura". Deci asa, faci o revista... De-al cui esti? Din sat de-aici?
- Nu sunt din sat... Am venit de la Bucuresti sa vad cum e viata in Baragan.
- Ahaa! Domnu' inginer! striga batranul catre un alt batran care trece prin fata terasei, tragand un carut cu iarba. Domnu' inginer! Ia veniti sa va prezint un nepot de-al meu, de la Bucuresti!
Omul nu aude sau nu intelege: da din cap in semn de salut si merge mai departe, inaintand greu prin aerul incins. Batranul ridica paharul si il inchina catre el:
- Inginerul satului, foarte bun inginer! S-a defectat, e gata si asta. Ca mine. Hai noroc!
Stau la masa cu "Nea Marin cu muzicuta, din Ulmu". "Asa ma stie lumea", adauga el. Poarta ochelari cu rame groase, peste care trec sprancenele stufoase, incat ai zice ca fac parte, ca o masca, din ochelari. Are o palarie arsa de soare, cu boruri decolorate si pleostite. O tine ridicata pe frunte si un pic intr-o parte. Cu mana dreapta apuca paharul cu tuica si bea tacticos, plescaind de placere, dupa fiecare inghititura. Desi n-ai zice dupa infatisare, Nea Marin este una din fostele vedete ale satului. Nu pentru ca a lucrat ca om de serviciu la primarie si toata lumea il intalnea acolo si ii lasau pe mana toate cheile. Nu, asta a fost mai incoace, cand s-a pensionat deja. Ci pentru ca el a cantat la muzicuta in sat ani de zile si apoi a mers sa dea spectacole prin tot judetul: era cel mai bun interpret la muzicuta din cati s-au vazut de la Dunare pana la Olt.
- Pana la Targoviste am ajuns sa cant! He, he! Ce vremuri, taica!
Era tanar pe-atunci. Invatase sa cante la muzicuta de cand era copil, pe maidan. Intotdeauna avea in buzunar cutiuta de lemn, din care scotea instrumentul magic. Cu inca doi prieteni, cand se puneau pe cantat la muzicute, putea sa tina lumea la hore toata noaptea. Cantau doar muzica populara, hore, batute, invartite.
- Ai grija cum te duci acasa, sa nu lovesti vreun gard! ii striga unuia care iese impleticit din bufet. Apoi se intoarce catre mine:
- Mi-a placut mult muzicuta, cantam si de amarat, si de vesel. Cantam numa' melodii vechi. Aveam formatie, aici in sat. Cand am avansat, ne-a dus la Targoviste, la Gala! Acolo am devenit vedete! Stateam in cele mai bune case de oaspeti si ne dadeau bani de buzunar, "urna", sau cum se cheama. Si noi, in costume nationale! Cand ne apucam sa cantam cu orchestra in spate, cu tot tarafu', iesea foc mare! Ne duceam la nunti, faceam antoraj, faceam claca si cantam. Da' eu mergeam si asa, prin sat, si cantam singur pe drum, de ieseau oamenii la poarta.
Doar cu muzicuta lui, tinuta intr-un toc de lemn, Nea Marin ridica salile in picioare. Canta cu mari instrumentisti care terminasera Conservatorul si erau toba de carte. De unde avea stiinta de a canta? Doar de la hore si de pe maidan? In buna masura, da. Secretul lui Nea Marin era insa in alta parte: el canta mereu viata frumoasa de-acasa, din satucul lui pierdut in colbul campiei, ars de focul Baraganului. Zicea din suflet despre frumusetea simpla a vietii de plugar, la care nu renuntase nici macar in armata, cand i se oferise "sansa" sa devina sofer. Cand se culegea porumbul, toamna, Nea Marin isi facea coliba pe camp. Nopti la rand dormea acolo, sub cerul urias al campiei. Avea pamant si ii era drag sa il munceasca. Era mult de munca, dar era tanar. Cu inca sase prieteni, casatoriti toti, cu femeile dupa ei, faceau cu secerele un pogon jumate pe zi, ba il duceau si acasa. Secerisul era "masuratul campului cu pumnul": cu o mana adunai spicele, cu cealalta le taiai. Toata noaptea stateau cu damigenele de vin langa ei si munceau. Taiau un porc, aveau oi. Puneau in furca bucatile de carne sa le faca la protap si beau cate 200-300 de vedre de vin pe-o vara: "la fiescare caruta - damingeana". Veneau si jitarii, paznicii, si mancau impreuna de rupeau pamantul, scoteau muzicutele, cantau, si iar o luau de la capat cu secerisul. Dormeau doua ore pe noapte, erau tineri, viata, cerul senin cu stele si campia erau nesfarsite. Mergea pana in Balta Mostistei, unde prindea pestele cu mana, umplea un sac de peste. Se ducea calare pana unde treceau carutele cu mere, pe drumul Buzaului, si pe un cos de porumb lua o caldare de mere sau pere, sau lua tuica. Cand venea de la camp, se ducea dupa lautari cu tambale si acordeoane. Punea caii la caruta, le punea clopotei si asa aducea lautarii. Se aduna tot satul pe izlaz si iar se punea pe hore si batute, pana cand incepeau sa cante dimineata mierlele. Toate astea le canta pe scena, Nea Marin, la muzicuta lui. Le povestea oamenilor din sala cum el, un plugar din Baragan, stie sa soarba seva din viata, asa cum graul o trage pe cea a pamantului. Acum, Nea Marin pare un batranel oarecare, cu o tuica in fata si bastonul sprijinit de peretele bufetului satesc.
- Ma incurajez io singur... ce sa fac? A trecut vremea cand muscam din tatele femeilor, de viata ce-aveam in mine. Astept asa, hai azi-maine-poimaine, cand o hi, cand o vrea Dumnezeu sa ma ia. As vrea sa mor si maine, da' sa nu zac, sa nu ma urasca copiii. Sa zica si la mine Dumnezeu: "Hai ma, intr-o saptamana sa te termin!". Io cred in Dumnezeu. Pai sa vezi, cand m-am operat, mie nu mi-a fost frica, da' la copii le-a fost. In ziua de Sfantu' Ilie m-a programat, ezact de ziua lu' tata. Eu am trimis o tiganca sa ia colaci si am impartit in tot salonu'. Si dupa aia am intrat la operatie. O juma' de ora m-a tinut. Si ce crezi ca am visat dupa operatie? O turla mare, asa cum e la noi la biserica! Si ingeri! Rosii, fluturea asa, ca porumbeii! Si zbura de colo pana colo! Da' multi! Era sapte-opt zeci! Era in felu' porumbeilor, da' parca mai mari, altfel. Si cand a venit doctoru', i-am zis: "Domnu' doctor, altceva nu am ce sa va zic, da' sa-l fut in cur pe ma-sa pe ala care nu crede in Dumnezeu, ca io toata noaptea m-am rotit cu ingerii!". "Bre, nea Marine", mi-a zis doctoru', "noi nu ne apucam de taiat, pana nu ne inchinam. Spun ei ca nu, da' ceva este, ceva exista."
Nea Marin se sterge pe frunte. Are degete noduroase si o piele batatorita, crapata. Chiar daca lumea pentru el se termina la Targoviste, a avut sansa sa miroasa toata viata pamantul reavan si graul incins, sa cante fara grija la muzicuta prin colbul Baraganului, sub cerurile imense ale campiei. Da peste cap ultima gura de tuica:
- Daca aveam muzicuta aci, iti faceam o cantare. Da' n-am... Asta e. Am ramas fara muzicuta... Cand am chef sa cant... ascult aparatu'. Da' ce bine era sa fi cantat acuma ceva... Zambeste. In zambetul sau este ceva ce nu vezi prea des la oras: bucurie si impacare.
Ticoi, imparatul cavalului
Prima ulita a satului Faurei. Strabat o bucata de camp ca sa ajung intr-o margine a localitatii, langa Balta Mostistei. Nici un copac, nici un pic de umbra. Drumul merge prin lanuri nemiscate. Iarba, spicele, totul pare incleiat in aerul dens, incins. Cat vezi cu ochii, campie nesfarsita. Soarele pare cat cerul, te arde din toate partile. Si apoi din nou campia, mereu aceeasi, peste tot aceeasi. Ca o forta tacuta, primitiva, in fata careia nu ai cum sa te aperi.
Casa lui Ticoi este chiar in marginea satului. Are o curte umbroasa. Sub un cais e o masa cu doua scaune.
- Marioara, adu un pahar cu apa! V-as da o tuica, da' nu se poate bea pe caldurile astea! Domnu' e de la Cantarea Romaniei, cica se face iar si vrea sa cant acolo. Pai cat sa cant... ca sunt batran. Imi face cu ochiul.
Ticoi are 71 de ani, ochii albastri si parul alb. E inca rumen in obraji. "Am toti dintii", imi atrage atentia. "Asa-i legenda, asa se spune, ca daca ai dantura, mai poti si altele! Haha! Doamne, cat mi-a placut mie pizduca, la viata mea! Uiliuuu!"
Desi vizita mea este neanuntata, Ticoi este imbracat impecabil: camasa verde cu guler tare, pantaloni gri, calcati la dunga. Proaspat barbierit, pare cu 20 de ani mai tanar.
Ce-ati dori sa va povestesc? ma intreaba. Dar eu nu doream neaparat sa imi povesteasca. Mi-ar fi placut sa imi cante ceva. In urma cu cativa ani, Ticoi era cel mai bun cantaret la caval din toata tara. Era mai bun chiar si decat ciobanii din Ardeal, care traisera toata viata cu fluierul langa ei. Dupa ce a castigat toate concursurile din tara, era chemat ca invitat special, in afara competitiei. Si castiga mereu, nu doar pentru ca interpreta impecabil, ci mai ales pentru ca melodiile lui erau nemaiauzite.
Marioara, sotia lui, aduce un teanc de diplome. Dosare intregi. Cateva tablouri-mozaic cu fotografii in care Ticoi apare la diferite spectacole.
- Io, la inceput cantam la un caval facut de niste tigani de pe-aici. Ca sa il fac mai aratos, il dadusem cu niste vopsea. La ala am cantat ani de zile. Dupa prima auditie cu marele dirijor Albesteanu, au primit ordin la primarie sa imi cumpere un instrument adevarat si mi l-au dat pe Vasile Viteza sofer, sa ma duca unde am eu treaba, cu masina primariei. Asa mi-am comandat instrumentele mele, la un mester anume, la Sibiu. Mi-a trimis doua cavale din lemn de alun, plus trei fluiere din lemn de prun. Ia uite ce frumusete! Sunt facute dintr-o singura bucata!
Ticoi da la o parte carpele in care stau invelite instrumentele. Nu seamana cu nimic din ce am vazut pana acum. Cavalele sunt galbui si lemnul lor pare modelat la capete. Dar ceea ce este cel mai surprinzator sunt desenele care le acopera. Niste incrustari foarte fine in lemn, colorate in caramiziu. Si in acea liniste si nemiscare a arsitei din Baragan, Ticoi pune cavalul la gura, isi umfla obrajii si sufla. Ceea ce iese din lemnul de alun al instrumentului te loveste direct in capul pieptului. Nu e doar sunet. E o vibratie ce porneste odata cu melodia, simti cum te invaluie si te integreaza in ceva mult mai mare, te aduce cumva in lumea campiei, a lanurilor nesfarsite, a pasarilor ce zboara incet, peste imensitatea pamantului. Apoi sunetele se scurg mai departe si le simti cum fac sa se zvarcoleasca ceva in tine. E o senzatie aproape fizica. E ca o sete trezita in suflet, pe care insasi melodia o potoleste si o atata in acelasi timp. Pentru cateva momente, am inteles zarzarii, caisii, graul, campia nesfarsita, tarana ulitelor, gugustiucii, corbii, vrabiile si sutele de berze, pentru ca eram toate astea in acelasi timp. Toate se topeau si se amestecau in suieratul cavalului, pentru a se transforma intr-un soi de cantec de leagan, pe care il asculti din nou, pentru a redeveni copil. Ritmul creste usor si simti cum din strafundurile pamantului tasneste la suprafata viata, in pulsatii cosmice. Desenele de pe caval pareau ca se misca, si in fata ochilor aveam simboluri misterioase, forme ce se faceau si se desfaceau. In glasul lui duios, auzeam povestile primordiale ale acestor locuri, sunete venite de undeva de departe, din alta lume, din alte timpuri. Cand Ticoi s-a oprit din cantat am tresarit. M-a privit complice si a spus: "Doina si Batuta".
Nea Dobrica. Un acordeon pe o vaca
Avea vreo zece anisori Dobrica, pe vremea cand lua in spate un tambal mai mare ca el, si mergea descult, pe ulitele prafuite, pana in celalalt capat al satului Bogata, si se oprea in curte la Nea Turila. In fata casei se aseza in genunchi, pe rogojina, si incepea sa cante. Batea la tambal de dimineata pana seara. Dobrica era cel mai talentat dintre toti elevii batranului tambalagiu. Doi ani mai tarziu a fost deja acceptat in formatia lui Culica a lu' Bombonaru, cel mai cunoscut lautar de hore din acea parte a Baraganului. Toata lumea era uimita de talentul micului lautar: era vedeta horelor si bucuria cantaretilor batrani, mirati si ei de ceea ce reusea sa faca un prichindel, cu tambalul sau. Cand a implinit 14 ani, parintii i-au pregatit insa lui Dobrica o surpriza: au vandut vaca, singura lor avere, ca sa ii cumpere copilului... un acordeon. Asa incepe povestea lui Nea Dobrica, acordeonistul despre care se spune ca stie toate cantecele pamantului.
- Mie mi-era drag de tambal. Uuuu, muream de el! Cand auzeam o armonie, asa, imi pica sufletu'! Plangeam! Cand auzeam ca baga un ton frumos sau o potrivea, plangeam! Da' tata a zis ca nu o sa se mai cante la tambal, ca nu e de viitor, si de-aia mi-a luat acordeon. Si asa am ramas cu el de gat, isi aminteste Nea Dobrica acum, la cei 85 de ani ai sai. L-am gasit mesterind ceva la unul dintre instrumente: cu parul alb, valvoi, in gradina casei sale dintr-o margine a satului Bogata. Vorbeste rar, cu talc, in tot ce spune emana generozitate si bunatate. Un soi de echilibru interior ce ii vine probabil din muzica sa. Cand vorbeste despre cantat, ochii ii stralucesc de pasiune si pare un bluesman rebel, ce si-a trait viata liber, cantand din suflet, ca sa isi castige painea. Ceea ce nu este departe de adevar: "La inceput, cantam pe grau si pe porumb, nu pe bani. Oamenii te plateau in natura. Iti dadeau tuica sau vin sau de-ale gurii. Asa cantam la hore. Dupa aia, lucrurile s-au mai schimbat. Acum cant numai pentru anumiti oameni, mai speciali, care imi cer melodii vechi, fara turcismele de azi, fara nimic nou".
Au fost ani grei si frumosi, in care Nea Dobrica mergea si canta la orice nunta. Sute de nunti, mii. Era mereu cu acordeonul de gat, printre mese. Pe-atunci nu existau statii de amplificare sau microfoane: mergea printre mese si canta fiecaruia in parte. Printre oalele cu sarmale, cu ciorbe, cu oameni care trageau de el sa cante sau aruncau cu paine in el. Dobrica zambea si canta, era in lumea lui.
Nea Dobrica isi pune acordeonul. Clape ingalbenite, tocite. Canta cu note prelungi, pe care le simti sclipind in suflet. E cate o nota care te emotioneaza si te face sa tremuri, si el o prelungeste, dar nu prea mult, ca sa te ia cu un alt acord si sa te perpeleasca pe toate partile. Vocea lui imbatranita incepe sa cante. Cu pauze, cu respiratii, cu taceri care parca lasa timp melodiei sa ajunga la suprafata din strafundurile campiei: "Foaie verde margarit/ Sus pe dealul inverzit/ Nu-i pom mare-nflorit/ E un sarpe-ncolacit/ Ce mi-l suge pe-un voinic/ Si mi-l soarbe jumatate/ Jumatate nu mai poate/ De-atata venin de moarte...". Si Cantarea sarpelui merge mai departe, ducandu-te in vremuri de-nceput, uitate, disparute din memoria noastra, dar nu si din cantecele vechilor lautari. Nu exista pret pentru melodiile lui, care iti descopera si iti alina doruri din suflet. "Erau vremuri cand mergeam prin sate, pe-aici. La Rasa erau niste rudari, cum ma vedeau lasau tot si veneau la mine: "Zi-o, mancati-as, pe-aia de ne place noua!". Si io incepeam: "Pai, n-am imbatranit muncind/ Si-am imbatranit umbland/ Ducand caii de capestre/ Cu ochii dupa neveste/ Nevestele tinerele/ Iubi-s-ar neica cu ele". Innebuneau aia cand auzeau. Hahaha! Sareau toti sa-mi dea bani. Sau le ziceam asa: "Vine cucu' de trei zile/ Si n-are pa ce sa puie./ S-ar pune pe-o ramurea,/Aproape de casa mea/ Ca sa ne cate ceva/ Ia mai canta cucule!/ Nu mai pot voinicule,/ C-am cantat la Severin/ Pentr-un paharel de vin/ Da' nici ala n-a fost plin./ C-am cantat la Calafat./ Toata noaptea m-a plouat/ Intr-un bordei fara mat/ Nebaut si nemancat./ Canta cuce, limba-s pice/ 'N strachina cu lapte dulce/ Sa-i dau mandrii sa manance/ Ca i-a fost gurita dulce!/ Canta cuce numa' mie,/ Ca la vara nu se stie:/ Ori ca mor, ori ca traiesc/ Ori ca ma calugaresc!". Cand auzeau rudarii, plangeau si sareau pe mine."
Intr-o noapte, i-a batut cineva in geam lui Dobrica. Era un domn venit de la Calarasi: un om foarte bogat, chemase toti lautarii din oras la el, dar nici unul nu stia cantecul pe care voia sa-l asculte. Trimisese dupa Dobrica, "lautarul care daca nu stie un cantec, inseamna ca nu exista". Dobrica s-a sculat, s-a imbracat la patru ace, si-a luat acordeonul si s-a dus. A intrat in casa luxoasa a omului si a ascultat linia melodica inganata de el. "O stii?", l-a intrebat cu disperare in ochi. In loc de raspuns, Dobrica si-a pus acordeonul si a apasat duios pe clapele lui: "La fereastra cu zorele/ Unde-ai mandrei ochi priveam..." a inceput el incetisor, si omul s-a luminat la fata. Era o romanta veche. Si cand Dobrica a incheiat cu "C-asa-i omul, se dezmiarda, cu cati bani i-au mai ramas/ Nu se stie niciodata ce-l asteapta peste-un ceas", ditamai afaceristul plangea ca un copil. "Omul ala traia si vedea tot ce cantam eu. Nu stiu cum sa explic, da el era acolo, in cantecul meu. Mi-a dat bani de mi-a umplut buzunarele si mi-a multumit. Dar bucuria mea a fost alta: ca a fost medicament pentru el ce-am cantat eu. Asta e una dintre marile satisfactii in viata mea: sa vezi ca alini omul, ca ii pui ceva bun pe rana.".
Dobrica ramane sprijinit pe acordeon, cu mintea dusa in vremurile tineretii. Un om al sudului. Pielea arsa de soare. In ochi cu acea sticlire stranie, pe care soarele o pune in privirea sudistilor. "Si-acuma vin tambalagii buni pe-aici si stau numa' langa ei si uite asa, imi pica lacramile si plang langa ei. Plang de ma satur, pana simt ca se racoreste inima in mine... Mi-a placut mult tambalu'", spune Nea Dobrica, cu acordeonul in brate.
A murit Milica
In mijlocul magazinului satesc din Dorobantu, cateva femei stau cu sacosele in brate.
- Zii si tu, pe altele, le bate de sa le omoare, si asta, de se-ntelegea cu omu' ei, a murit singura.
- Ce plangea vecina la ea: Milicoooo, scoal' Milico, sa-mi arati rochia ta de soacra! Ca i-o aratase ieri, era bucuroasa ca luna viitoare i se marita fata.
- Da' ea bolnava nu era, era doar grasa, pesemne ca i s-a infasurat inima in grasime si de-aia a murit, saraca. S-o fi vazut cum zacea pe jos, langa pat, ca o vaca.
- Avea si un semn la frunte, cum s-a zbatut si n-a auzit-o nimeni, ca termopanele era acolea, ce s-auzi pan ele? E salvarea la poarta, da' cica ii asteapta pe cremenalisti, sa vie s-o cerceteze.
- De dimineata a murit, alerga lumea pe ulita disperata la ea, sa o vaza, nenorocire mare! Io am vazut-o! Nu mai sunt buna de nimic: de azi dimineata am o durere in ceafa. Pai, copilu' ei sa o vaza asa? Fata ei, care avea nunta in trei saptamani, intri tu in casa si o gasesti pe ma-ta asa? Ti se zbarleste paru' pe tine!
- Ete, saraca, a termenat cu lumea asta! Pai da, ca zice oamenii cand injura: "Fire-ai al dracu, Adame!". Ca de la Adam ni se trage. A mancat din mar si de-aia ne canonim in ziua de azi, de-aia muncim si nu termenam niciodata treaba. Pana cadem intr-o zi, ca Milica. Si-abia atunci termenam defenitiv.
- Cica o-ngroapa maine, ca s-a umflat toata de la caldura! Pai la ce s-o mai tie? Da si mie o Fanta de portocale, da' sa fie rece.
- Ei era proveniti. Era proveniti din Moldova sau din Basarabia. A crescut copiii fara o brazda de pamant, da' asa educatie, mai rar in satu' asta! O floare daca avea nevoie fetita, iti cerea voie sa o rupa din fata portii. Da' barbatu' nu prea credea in Dumnezeu... Cica ii gonise aldi ta-su da mici d-acasa. Nici preotu' cu Botezu nu l-a primit! Statea pe bancuta si citea ziaru', stia tot ce se petrece in lume. A ramas amaratu' cu sase copii. Doamne fereste!
- Doamne fereste! raspund celelalte femei in cor.
Isi fac toate cruce, scuipa in san si pleaca.
Fotografiile autorului