Fata cu tava
- In puzderia de stele si de stelute care apar si dispar pe micul ecran, tu ai reusit sa ai o imagine aparte, distincta, ceea ce nu e tocmai usor. Cum ai reusit sa infrangi anonimatul? Cum se ajunge vedeta pe micul ecran? E o gena care se transmite in familie?
- Sunt nascuta in Bucuresti si am crescut in cartierul Vitan. Tata lucreaza in domeniul designului interior, iar mama, acum proaspat pensionata, a fost angajata Institutului de Biologie si Patologie Celulara, deci - nici unul dintre ei n-a avut vreo tangenta cu lumea artistica de la televizor. De altfel, ei nici nu m-au incurajat pe calea asta, ba din contra. Cand eram prin clasa a IV-a, din proprie initiativa, m-am dus la Palatul Copiilor, la un curs de dans modern. Dupa ce a murit bunica, fiind foarte afectata de disparitia ei, m-am lasat de dansuri. Mi se parea ca nu se facea sa ma mai zbantui pe-acolo. Ulterior, impreuna cu un grup de colegi, m-am inscris la cercul de teatru, apoi ne-am diversificat paleta si ne-am alaturat si cursului de geografie. Ei, si acolo mi-a placut teribil! Domnul profesor avea un dar nemaiintalnit de a povesti, asa ca orele lui nu aveau un aspect didactic, ci erau, mai curand, niste calatorii imaginare pe tot intinsul globului. Era fantastic cum, din vorbele lui, prindeau contur munti, pesteri, oceane, insule, locuri minunate, unde instantaneu imi doream sa ajung si cu pasul. De-atunci am inceput sa jinduiesc la carnetul de conducere si la o masinuta a mea: ca sa pot sa calatoresc in voie. Am dezvoltat o adevarata pasiune a explorarilor. Chiar si acum, imediat ce citesc sau aud despre vreo destinatie interesanta, ma sui in masina si pornesc intr-acolo. De cand am carnetul, de doi ani, am acumulat deja 110.000 km parcursi. Dar sa revin: am ajuns in faza admiterii la liceu. Acela a fost primul an in care repartizarea s-a facut pe calculator. Eu am fost distribuita la un liceu de stiinte socio-umane. Unde am fost foarte fericita. In sensul ca am avut profesori buni, care mi-au insuflat interesul si dragostea pentru psihologie si sociologie. Intotdeauna am fost o fata studioasa, care a alergat dupa note mari, dar aici, in liceu, chiar am invatat cu pasiune si s-a dovedit ca informatiile pe care le-am acumulat atunci mi-au prins foarte bine mai tarziu, in special la emisiunea "Din Dragoste", unde trebuia sa stii cum sa-i iei pe oameni, cum sa discuti cu ei, cum sa-i alini. In orice caz, pe la sfarsitul clasei a IX-a, am inceput sa am probleme cu ai mei. Devenisem o domnisoara cocheta, care voia si ea sa-si cumpere tot felul de lucruri la moda, iar parintii imi spuneau ca nu avem bani de aruncat pe mofturi, ca veniturile sunt dramuite pentru nevoile casei si mancare, ca banii nu se castiga asa de usor. M-am suparat pe ei si, dorind sa le demonstrez ca pot sa ma descurc si singura, la inceputul vacantei de vara, am luat ziarele si-am cautat printre anunturile cu oferte de serviciu. Cum eram foarte mica, singurul la care mi-am dat seama ca aveam sanse era cel care anunta un post vacant de picolita intr-un restaurant. M-am gatit si m-am prezentat la interviu. Am fost intrebata daca sunt in stare sa duc o tava plina cu bauturi. Am inghitit in sec si-am zis ca da. Cand mi-au pus tava in brate, pe tocuri fiind, dupa trei pasi am scapat-o pe jos. Patroana a fost insa amabila: mi-a spus ca-i place de mine si ca ma angajeaza, chiar daca n-am experienta. M-am prezentat la serviciu de a doua zi. Sigur ca toti banii pe care ii castigam ii dadeam pe tot felul de prostii, care la vremea aia mi se pareau extrem de importante: pantofi, genti, rochite, etc. Norocul a fost ca, lucrand acolo, intr-o zi ne-a venit o clienta foarte frumoasa si dichisita, care s-a asezat la una din mesele mele. Doamna aceea m-a studiat cat am servit-o si la final mi-a spus ca am trasaturi frumoase si un par splendid si m-a intrebat daca n-as vrea sa devin model. Mi-a lasat cartea de vizita si m-a invitat la agentia ei. M-am invoit de la restaurant si m-am dus. Am facut cateva fotografii si-asa am inceput sa bat castingurile. Dupa ce am prins cateva joburi si mi-am dat seama ca in felul acesta castigam in cateva zile cat intr-o luna intreaga de servit la masa, mi-am zis ca asta vreau sa fac. Tocmai incepea anul scolar, asa ca am renuntat la postul de la restaurant si-am ramas numai cu slujba de model.
- Pe vremea mea, toate fetele visau sa devina zane. Astazi, toate se viseaza top-modele. Nu e un vis cam stramt, cu masura prea mica?
- A, eu am avut mai multe vise! Intai si-ntai, am vrut sa ma fac invatatoare. Am avut o invatatoare extraordinara, pe care am iubit-o teribil, Dumnezeu s-o odihneasca, si careia am vrut sa-i seman. Ulterior, am vrut sa devin cantareata. Toata ziua zburdam prin casa cu spray-ul pe post de microfon. Dar faza asta am depasit-o rapid. In ce priveste moda, desi n-am visat niciodata sa ajung top-model, dupa ce am intrat pe fagasul castingurilor, am descoperit o lume noua, fascinanta: cunosteam oameni interesanti, de la care, cand am inceput sa apar in reclame si videoclipuri, am prins ce si cum inseamna sa fii regizor. Mi-am dat seama ca am ochi pentru detalii si ca e mult mai incitant sa fii in spatele camerelor de filmat decat in fata lor. Totusi, cand a fost vorba sa dau la facultate, am vrut sa-mi depun dosarul la UNATC, la actorie. Numai ca tata nici n-a vrut s-auda de-asa ceva. Mi-a zis ca nu vrea sa "creasca" o muritoare de foame. Ne-am certat indelung pe tema asta si, intr-un final, ca sa-i fac pe plac, am dat la Relatii Financiar Bancare Interne si Internationale. Din pacate, dupa doi ani, desi m-am straduit din rasputeri, n-am reusit sa obtin rezultate notabile la examene si m-am oprit. Pur si simplu, nu sunt un om cu constructie realista. Acum trebuie sa ma decid ce sa fac: sa ma chinuiesc sa termin aceasta facultate, numai ca sa-l multumesc pe tata, desi e limpede ca niciodata n-am sa profesez in domeniu, sau sa-mi satisfac propria pasiune - regia. Si ar mai exista si o a treia varianta: jurnalistica. Sora mea e studenta la Jurnalism - face a doua facultate - si aruncandu-mi ochii prin cursurile ei, am realizat ca jurnalismul e un domeniu foarte ofertant. As putea chiar sa imbin regia si jurnalismul intr-o idee care mi s-a cristalizat de curand: as vrea sa fac filme documentare.
- Pana la urma, viata te-a dus in alta parte decat ai visat. Pe micul ecran...
- Am aflat despre un concurs de reporteri pentru postul Kiss TV. Am reusit si am lucrat acolo vreo jumatate de an. N-a fost insa ceea ce-mi inchipuisem eu ca avea sa fie. Practic, trebuia sa fac mici interviuri cu DJ-ii care veneau sa mixeze prin cluburile de la noi. Apoi mi-a suras norocul si am ajuns alaturi de Mircea Radu, care mi-a fost un coleg impresionant de generos si de rabdator.
Doi intr-o barca
- Cu toate astea, ai parasit Antena 1 si prezinti la TVR2 "Tombola Castigatorilor", impreuna cu Aurelian Temisan. De ce aceasta schimbare?
- Nici mie nu-mi vine sa cred ca am schimbat barca! Dupa incheierea emisiunii "Din Dragoste", am primit mai multe oferte si, fireste, dupa ce le-am analizat pe toate, am ales-o pe aceea care mi s-a parut cea mai interesanta. Desi asteptarile mele nu sunt implinite pe deplin. La "Din Dragoste", eu nu faceam numai munca de reporter, ci si de redactie. Preluam cazuri, le sortam, discutam cu oamenii, de dinainte de-a merge la filmari... nu eram doar o papusica bruneta, aparuta pe sticla nitam-nisam, pentru cateva minute. La "Tombola Castigatorilor" imi lipseste interactiunea cu oamenii la nivelul asta. Dar ma alin cu gandul ca macar rezolv niste probleme financiare. Plus ca pot sa si dansez. (rade) Una peste alta, e o experienta din care invat si asta e, cred, foarte important. Unde sa mai pun ca-l am si pe Aurelian Temisan alaturi. Aurelian e un coleg minunat, cu care ma inteleg bine si care ma sustine. Singurele emotii reale pe care le am la emisiunea asta se nasc din faptul ca e in direct si ca trebuie sa urmaresc un desfasurator destul de strict, ca nu mai pot sa ma intind la povesti, ca la "Din Dragoste". Candva, mai tarziu, mi-ar placea sa am un talk-show. Nu ma pripesc in a spune ca mi-l doresc chiar acum, pentru ca nu cred ca, in clipa asta, sunt destul de pregatita pentru asa ceva. Abia in toamna asta am sa implinesc 23 de ani, deci nu cred c-as fi in stare sa tin piept unor invitati cu o cultura vasta si o experienta de viata mult mai bogata decat a mea. Imi vad lungul nasului si consider ca trebuie sa mai acumulez ani, sa mai invat, sa mai citesc...
- Andreea, esti o fata frumoasa, asta e primul lucru care se vede si pe micul ecran. Cat de importanta e frumusetea in meseria pe care o faci?
- Intr-un astfel de context, frumusetea e o arma cu doua taisuri. Pe de-o parte, iti foloseste, pentru ca e magulitor sa vezi privirile admirative ale celor din jur, capeti mai multa incredere in tine cand auzi complimente si constati ca unele usi se deschid parca mai usor. Pe de alta parte, oamenii au tendinta sa nu-si mai bata capul sa treaca de acest ambalaj exterior si te trateaza ca pe o femeie usoara, iar atunci cand ii refuzi, se simt ofuscati. In viata mea de pana acum m-am lovit de destui barbati mitocani, care au venit cu propuneri indecente si care tot ei s-au simtit jigniti atunci cand le-am declinat ofertele. Cand vezi ca astfel de episoade se aduna, efectul e invers decat cel initial: ajungi sa consideri frumusetea ca pe o napasta care-ti aduce numai lacrimi amare, care te incorseteaza intr-un stereotip, care mai mult iti inchide orizontul decat sa ti-l deschida.
Un cucui numit Playboy
- Totusi, ti-ai transformat frumusetea in "marfa" si ai acceptat sa pozezi pentru "Playboy"...
- La vremea aceea, abia daca aveam 19 ani. Inca nu deschisesem ochii, nu stiam cat de obtuza si de rea poate sa fie lumea, nu stiam ca perceptia cu care te alegi ulterior este: "Ai pozat in Playboy, esti o tarfa". Eu am fost aleasa dintre 500 de fete si m-am simtit foarte flatata. Am zis: uite, inseamna ca sunt chiar frumoasa! Nu-mi pare rau de faptul ca am pozat in Playboy, ci imi pare rau ca de atunci, dintr-o prostie a tineretii, m-am captusit cu un razboi surd, pe care-l duc zi de zi. Pentru ca zi de zi trebuie sa ma lupt sa demonstrez ca nu sunt o femeie usoara, ci o femeie tanara, dornica sa invete, dornica sa-si croiasca un drum solid in viata, prin forte proprii, si nu facand apel la batutul din gene, ca sunt o femeie care n-a uitat nici de bunul simt si nici de rugaciunea de seara, invatata de la bunica din Focsani, ca, in afara studioului de televiziune, duc o viata banala: stau mult in casa, spal, calc, gatesc, fac curatenie, imi ingrijesc cainii si pisica, si decat sa bat cluburile de fite, prefer sa merg la un film sau sa citesc o carte. Singura data cand am regretat realmente aceste poze a fost atunci cand una dintre ele a fost preluata si publicata pe prima pagina a unui cotidian, iar ziarul respectiv a ajuns si-n mana tatei. Mi-a fost o rusine ingrozitoare. Mai ales ca tata mi-a spus atunci un adevar care ma doare si acum: "Ai gresit crezand ca lumea te va aprecia. Toata viata o sa porti stigmatul asta. Pentru ca omul, atunci cand nu mai are un acoperis deasupra capului, cand nu mai are ce manca, cand nu mai are din ce trai, se vinde pe el insusi. Tu insa aveai si-o casa, si nici de foame nu mureai, dar te-ai vandut ca un amarat. Intotdeauna vei fi taxata. Eu stiu ca nu ti-ai dat seama, ca te-ai bucurat copilareste, dar eu sunt tatal tau si te cunosc, pe cand ceilalti nu stiu asta, nu au habar cine esti tu cu-adevarat. Niciodata nu te vor mai lua in serios". Dupa asta, o vreme destul de lunga, am incercat sa ma imbrac ca la manastire, in dorinta de-a demonstra lumii ca nu ma despoi asa, oricand si la intamplare. La un moment dat, dupa niste luni bune, mi-am dat seama ca tot degeaba era. Am revenit la o garderoba in acord cu varsta mea, dar fara sa depasesc limitele decentei. Insa lupta continua... De la experienta asta, mi-am jurat ca o sa masor de-o mie de ori distanta pana la pragul de sus, ca nu cumva sa ma mai lovesc cu fruntea de el. Mi-ajunge cucuiul cu care m-am ales dupa ce am pozat in "Playboy". Ma intreb dac-o sa scap vreodata de el...
Foto: TVR (5)