Ciocniri cosmice catastrofale

Redactia
E si Pamantul amenintat? Exista solutii de aparare?

In seara zilei de 19 iulie 2009, Anthony Wesley, un astronom amator australian, isi incerca noul telescop in gradina casei sale. Cerul era in mare parte acoperit de nori, asa ca Wesley se gandi sa amane observatiile pentru a doua zi. Dar dupa o pauza de o jumatate de ora, se intoarse in gradina, privi prin vizorul aparatului si vazu planeta Jupiter. Cum o studiase de multe ori si ii cunostea geografia, observa cu surprindere o pata noua. "Sa fie umbra proiectiei vreunui satelit?", se intreba Wesley. Dar se indoi ca aceasta ar fi explicatia, asa ca emise ipoteza unei ciocniri. "N-aveam de fapt nici o idee", afirma el a doua zi, "pentru ca sansele unei ciocniri sunt foarte mici, dar nu intrevedeam nici o alta posibilitate, data fiind pozitia petei pe discul planetar. Insa daca aceasta era intr-adevar urma lasata de un impact, atunci trebuia sa-mi fac descoperirea cunoscuta cat mai repede."
Australianul lua cateva imagini digitale si apoi trimise un e-mail unui grup de astronomi amatori si profesionisti. Printre ei se afla si cercetatorul Glenn Orton, care chiar se pregatea sa indrepte spre Jupiter unul din telescoapele de la Mauna Kea, in Hawaii. "Indicatia pe care o aveam in acel moment", a spus Orton, "era ca pe Jupiter exista o pata care n-a mai fost observata in trecut". Asa ca a facut imediat cateva fotografii ale zonei sudice a planetei, unde pata se vedea. Analiza imaginilor a permis colegilor lui sa identifice niste deseuri imprastiate in atmosfera lui Jupiter, aparute probabil dupa ciocnirea cu o cometa sau un asteroid. Cum insa nimeni n-a vazut obiectul, dimensiunile si masa lui nu pot fi determinate exact.

Cometa Shoemaker-Levy

Chiar daca se va dovedi in viitor ca noua pata temporara de pe Jupiter nu s-a datorat unei ciocniri, ci poate unui fenomen atmosferic necunoscut, omenirea a fost martora unui impact cosmic, singurul vreodata observat, doar cu 15 ani in urma. In iulie 1994, 21 de obiecte, ramasite ale cometei Shoemaker-Levy, s-au ciocnit frontal cu Jupiter, la intervale de aproximativ 7 ore. In cele 6 zile cat a durat spectacolul, fragmentele au bombardat planeta ca un sir de perle, la viteze de peste 200.000 km/h. Energia produsa a fost echivalenta cu cea a doua milioane de bombe atomice de puterea celei de la Hiroshima. Cel mai mare dintre obiecte a lasat in atmosfera o urma temporara de dimensiunile Pamantului.
Evenimentul fusese prezis dinainte. Pe 25 martie 1993, Carolyn Shoemaker examina niste poze pe care sotul ei, Eugene, un astro-geolog, si David Levy, un astronom amator, le facusera cu cateva ore mai devreme. Luate la un interval de 45 de minute cu ajutorul telescopului Schmidt de la Mount Palomar, in California, cele doua imagini aratau ca unul din punctele ce reprezentau obiecte cosmice se miscase, deci nu putea fi o stea fixa. Cei trei cercetatori descoperisera o noua cometa.
Pe 26 martie, o fotografie facuta de Jim Scotti, de la observatorul Spacewatch din Arizona, arata ca punctul initial era compus din 5 fragmente. In aceeasi zi, Brian Marsden de la Harvard a anuntat ca obiectele erau in zona lui Jupiter. Imagini mai bune luate mai tarziu au pus in evidenta 21 de fragmente. Calculele matematice au prezis apoi ziua, ora si locul ciocnirilor. Asa ca, pe 16 iulie, cand primul fragment a lovit Jupiter, mii de telescoape din intreaga lume erau indreptate inspre un singur punct de pe cer.

Pe cand o ciocnire cu Pamantul?

Descoperirea i-a facut pe Levy si pe sotii Shoemaker faimosi, insa Eugene nu s-a putut bucura mult de acest statut. In 1997, el a murit in timpul unei expeditii de cercetare in Australia, cand masina lui s-a ciocnit frontal cu alt vehicul. Eugene Shoemaker a fost primul pamantean a carui cenusa a fost ingropata pe Luna, in urma unei misiuni spatiale efectuate doi ani mai tarziu.
Mediatizat pe larg, impactul cometei Shoemaker-Levy a sugerat publicului cat de dezastruoasa ar fi o ciocnire cu Pamantul. Cum bomba atomica de la Hiroshima a ucis 140.000 de oameni, nu sunt greu de imaginat consecintele unui impact care ar produce o energie de 2 milioane de ori mai mare. Insa putem prezice o asemenea ciocnire si avem mijloacele s-o prevenim? Pana de curand am fi fost luati prin surprindere, la fel ca dinozaurii de acum 65 de milioane de ani, care au disparut, ca specie, in urma unei asemenea catastrofe. Dar dupa cum vom vedea, progresul stiintei si tehnologiei ne face mai putin vulnerabili in ziua de azi, desi inca nu ne poate garanta supravietuirea.

Gravitatea problemei

Pe 23 martie 1989, un asteroid, botezat mai tarziu 1989FC, a trecut la 700.000 de km de Pamant, adica cam dublul distantei pana la Luna, aparent destul de departe ca sa nu ne facem griji. Insa obiectul se deplasa atat de repede, incat daca Pamantul ar fi fost cu numai 6 ore mai lent pe orbita sa, am fi fost loviti din plin. Daca acest obiect, cu un diametru de 500 de metri, ne-ar fi lovit pe uscat, ar fi creat un crater de 10 km. Praful imprastiat in atmosfera ar fi blocat lumina soarelui pentru doi sau trei ani, cu consecinte dezastruoase pentru agricultura. Daca ar fi cazut in ocean, ar fi produs un tsunami inalt cat un bloc de 30 de etaje. In ambele cazuri, milioane de oameni ar fi murit din cauza impactului. Dar cel mai trist aspect al acestei apropieri periculoase a fost ca astronomii au detectat obiectul doar la trei zile dupa ce a trecut de noi. Ciocnirea ne-ar fi luat cu totul prin surprindere. Obiectul venise dinspre soare, a carui lumina, care se difuzeaza in atmosfera, nu permite observatii de pe Pamant in directia lui. Doar aparatele extraterestre, telescopul Hubble fiind primul de acest gen, pot privi inspre soare. In luna mai 1996, alt asteroid, comparabil ca marime cu 1989FC, a trecut si mai aproape de noi, la o distanta cu putin mai mare decat cea lunara. Traiectoria acestui obiect cosmic fusese insa calculata din timp, deci astronomii stiau ca nu ne va lovi. Insa obiectele care traverseaza orbita Pamantului nu se rezuma la cele doua amintite aici. Numarul lor este de ordinul miilor.

Programul de observatie

Nu exista nici un pericol sa fim loviti de una din planetele sistemului nostru solar, in urmatoarele cateva sute de milioane de ani. Singurele obiecte pe care trebuie sa le urmarim sunt asteroizii ratacitori si cometele. Asteroizii mari care vin aproape de noi sunt roci solide si pot avea dimensiuni cuprinse intre 2 si 30 de terenuri de fotbal. Unele comete pot fi chiar si mai voluminoase, insa sunt formate in principal din gheata si gaze.
Pana acum doua decenii nu a existat nici un program dedicat detectarii obiectelor cosmice care ne pot distruge civilizatia, insa dupa ce asteroidul 1989FC a fost puternic mediatizat, unele guverne au oferit bani de cercetare. Astazi exista in lume 7 observatoare astronomice pentru descoperirea asteroizilor si cometelor care traverseaza orbita Pamantului: 5 sunt in Statele Unite (unul in New Mexico, altul in Hawaii si 3 in Arizona), si cate unul in Italia si Japonia. Pana acum, astronomii au descoperit aproape 1.000 de obiecte cosmice, mai mari de 1 km in diametru, care vin aproape de noi, ceea ce probabil ca reprezinta cam 90 la suta din totalul lor. Peste 4.000 de obiecte periculoase de toate dimensiunile au fost deja catalogate. Aceste corpuri ceresti trebuie tinute mereu sub observatie, iar traiectoriile lor recalculate dupa trecerile prin apropierea planetelor.
Brian Marsden, de la Harvard, care conduce centrul de cercetare a asteroizilor, imi spunea cu ceva timp in urma la o conferinta in Belgia: "Exista mai multe obiecte periculoase care se vor apropia de noi in urmatoarele decenii, dar vom sti cu siguranta daca ne-ar putea lovi cu cel mult 2 sau 3 ani inainte". Probabilitatile pe care le putem calcula in clipa de fata ne arata ca sansele noastre de impact cu unul din cei cativa asteroizi care ne vor vizita in acest secol sunt mici, de 3 pana la 5 la suta in fiecare caz. Dar calcule precise vom putea face numai atunci cand ajungem mai aproape de fiecare potentiala ciocnire. Si exista intotdeauna posibilitatea ca noi obiecte sa fie descoperite, asa ca programul de observare al cerului trebuie sa ramana alert.

Planuri de aparare

Ce vom face insa dupa ce calculul matematic ne arata ca un corp ceresc ne va lovi? Din fericire, azi avem posibilitatea sa distrugem un astfel de obiect sau sa-i deviem traiectoria. Desi nici unul din scenariile propuse n-a fost inca pus in practica, exista suficiente motive sa credem ca cel putin unele din ele vor functiona atunci cand va fi nevoie. In viitorul nu prea indepartat, vom conduce probabil teste in acest sens, pe obiecte cosmice nepericuloase.
Una din metode sugereaza folosirea bombelor atomice pentru a farama obiectul cosmic. Exista insa riscul de a produce doar mai multe fragmente mari, care ne-ar lovi apoi la intervale de cateva ore, asa cum s-a intamplat cu Jupiter. Mai mult, daca ceva merge stramb la lansarea rachetei cu bombele atomice respective, putem produce noi insine o catastrofa. Obiectul ar putea fi insa faramat daca punem in calea lui o retea de becuri tungsten, asemanatoare cu o imensa plasa pescareasca. Insa mult mai economica si sigura ar fi nu distrugerea, ci devierea corpului ceresc. Daca o racheta ar bombarda obiectul sau s-ar infige in corp pentru a actiona ca un motor, dislocarea initiala de cativa centimetri de pe orbita de ciocnire ar devia, dupa 2 sau 3 ani, traiectoria la zeci de mii de kilometri de noi. Schimbarea culorii obiectului, prin aruncarea de praf alb sau negru, ar reduce sau creste absorbtia de caldura si i-ar influenta, de asemenea, orbita. Acelasi efect s-ar obtine daca obiectul ar fi invelit intr-o folie care reflecta lumina solara.
In cateva decenii, observatiile corpurilor ceresti care se pot ciocni cu noi vor fi complete, iar tehnicile de a distruge sau devia obiectul vor fi bine puse la punct. Sa speram ca pana atunci nu se va intampla nimic neprevazut.
FLORIN DIACU - Department of Mathematics and Statistics, University of Victoria - P.O. Box 3045 STN CSC, Victoria, B. C. Canada, V8W 3R4