Omul padurilor

E un soi de Tarzan al Bucegilor. Un razvratit dezamagit de viata, care si-a aflat linistea in natura

Bunicul si ursul Ghita

Paseste ferm, cercetand cu privirea fiecare bucatica de poteca. Pe-aici a trecut ursul, putin mai jos am vazut urme proaspete. A tinut poteca in sus vreo cinci pasi, apoi a intrat in padure. Ceva mai sus e un zmeuris, acolo s-o fi dus. "Uite, vezi peretele ala urias? Acolo a fost cariera de piatra. Acum e un loc parasit. Pe-acolo trec ursii cand coboara in oras, la gunoaie. Saracii de ei! Pesemne ca asta s-a abatut din drum dupa zmeura."
Nu, nu mi-e frica. Langa un om ca el, nu prea ai cum sa simti teama. Il cheama Radu Alexe, are 57 de ani si toata viata si-a trait-o in padure. Ii cunoastetoate misterele, stie sa le vorbeasca jivinelor, sa le astampere furia, sa le adulmece urma, cunoaste secretele oricarui arbore, le stie varsta numai dupa fosnetul frunzelor, intelege euforia lastarilor sau trosnetul, ca un icnet de durere, al copacilor seculari. Nu exista locsor in muntii Bucegi pe care sa nu-l cunoasca; nu e padure in care sa nu fi dormit macar o noapte, nu e salbaticiune pe care sa n-o stie. Ursi, cerbi, mistreti, cocosi de munte, capre negre. Pe toate le poti vedea daca reusesti sa tii pasul cu el, sa urci zile intregi coaste din cele mai aspre, sa dormi cu el sub stanci sau prin paduri neumblate. "Radu Padure", asa ii spune toata lumea aici, pe Valea Prahovei. Traieste in Poiana Tapului, insa oamenii il vad foarte rar. Sta zile si nopti la rand departe de oras, ascuns prin padure. "De cand ma stiu, parca aud o voce care ma cheama acolo, sus. Nu-mi place sa stau printre oameni, ma simt mai singur printre ei decat acolo, in mijlocul padurii. Acasa, nu rezist mai mult de doua, trei zile. Ma plictisesc de moarte. Ma trezesc in zori, imi pun in rucsac un fir de doi metri pentru pescuit, o lanterna, o patura, un cutit, si gata, am plecat. Nimeni nu ma poate opri. Nu stiu de ce, parca sunt hipnotizat. Niciodata nu iau mancare la mine. Muntii astia iti ofera tot ce vrei. Peste, bureti, zmeura. Nu-mi trebuie mai mult. Doar pentru animale mai iau uneori cate ceva. Cateva kilograme de porumb, niste bucati de sare. Din pacate, nimeni nu se mai ocupa sa le lase mancare. Ma refer la cei de la Ocolul Silvic, ei ar trebui sa faca asta. Ei ar trebui, de exemplu, sa hraneasca ursii, sa le duca mancare acolo, sus, in mediul lor. Dar nu se mai ostenesc sa urce atata drum, lasa troacele cu porumb pe marginea soselei. Si-uite asa, ajung saracii ursi in curtile noastre si se da peste cap totul. E tragedie mare ce se intampla astazi in muntii astia."
Pentru oamenii locului, Radu Padure e doar o mare ciudatenie, un fel de Yeti sau Tarzan al Bucegilor. Vanjos ca un urs, cu privirea patrunzatoare si vorba lui aspra, cu mina lui retinuta, ba chiar usor posaca fata de oameni, cu felul lui neaos de a spune ceea ce simte sau gandeste, n-a reusit niciodata sa-si faca prea multi prieteni. Ba dimpotriva, a starnit antipatii gaunoase si chiar teama. Putini au fost cei care au avut rabdarea sa-l cunoasca cu adevarat, sa-i descopere sensibilitatea tipica celor care iubesc in halul asta natura. Tradarile si dezamagirile s-au tinut lant in viata lui, iar asta l-a instrainat si mai tare de lume. "O sa te miri, dar eu zic ca ursii sunt mult mai prietenosi decat oamenii. Totul e sa le respecti tihna si echilibrul. Sa nu dai buzna in viata lor." Lectia asta a invatat-o demult, de la bunicul lui, unul din cei mai vestiti ciobani din tara. Avea o stana uriasa, greu de pazit, mai ales in vremurile alea, cand ursii erau cu mult mai numerosi si toti ciobanii se plangeau de prapadul pe care-l lasau printre oi. Intr-o noapte, batranul a auzit cainii latrand de mama focului.A iesit afara si, banuind ca-i vorba de vreo salbaticiune, a inceput sa urle cat il tineau bojocii. Sub lumina palida a lunii, undeva, sus, pe o creasta, a vazut silueta unui urs. Statea acolo, in doua labe, si se uita impasibil la el cum tipa si se agita ca sa-l alunge. Intr-un tarziu, a disparut dupa creasta si pana dimineata nu s-a mai intors. A doua zi, batranul s-a gandit sa faca un cocolos urias din mamaliga, cu o bucata mare de cas inauntru, pe care spre seara a dus-o aproape de creasta pe care vazuse ursul. A urmat o noapte linistita, iar a doua zi dimineata, cocolosul de mamaliga nu mai era acolo. Si tot asa, aproape zi de zi, mosul ii pregatea musafirului portia lui de mancare. I-a pus si-un nume, Ghita, si asa de tare s-au imprietenit, ca astepta uneori noaptea sa-i duca mamaliga si se apropia la doar cativa pasi de el. "Ia, Ghita, tata, de-aici! Ca ti-oi aduce in fiecare zi sa mananci, numa' sa-mi lasi oile-n pace." Si Ghita nu s-a atins de oile lui niciodata.
In ochii lui Radu sclipesc cateva lacrimi. Povestea asta i-a starnit amintiri de nepretuit. Urcam mai departe, spre zmeuris. Urmele ursului n-au mai aparut pe poteca. "Pe-aici, pe undeva, a fost prima mea intalnire cu ursul. Aveam vreo zece ani, tocmai culesesem un cos plin cu zmeura si ma intorceam acasa. Am auzit o bufnitura in spate si cand m-am intors, cam la cinci pasi, o namila venea direct spre mine. Am aruncat cosul cu zmeura si pana acasa nu m-am mai oprit din tipat, ca trei zile n-am mai putut sa vorbesc de-atata raguseala. Tin minte ca noaptea aia n-am inchis un ochi, asa de rau m-am speriat. Mai tarziu m-am dumirit ca ursul n-avea nici o treaba cu mine, ca voia numai zmeura mea si-atat. De-atunci am avut zeci de intalniri d-astea. Dar n-am mai fugit niciodata si nici nu m-am mai speriat. Ti-am zis, n-o sa auzi vreodata ca sare ursul la oameni asa, din senin." De undeva, de sus, din padure, se aude un fosnet si-apoi un trosnet scurt, ca de un vreasc rupt. E primul meu moment de teama. Radu se opreste brusc, plimbandu-si privirea printre copaci. Calm, face cativa pasi spre locul ala, apoi se intoarce catre mine zambind. Era doar un caine. Da, pare incredibil, dar padurile astea sunt pline de caini. "Vin oameni de la Bucuresti sau din alte orase si isi abandoneaza cainii aici. Am vazut cu ochii mei asta. Le dau drumul din masina jos, la marginea padurii. Si cainii, saracii, alearga disperati dupa masina, pana scot limba de-un cot. Se opresc si raman, amaratii, uitandu-se dupa ea, pana n-o mai vad. Sute de caini bantuie prin padurile astea. Nu mai zic de tonele de gunoaie, de zgomotul ATV-urilor, de momirea ursilor cu mancare. Si uite-asa se duce dracu' tot ecosistemul asta, sau cum i-o zice! De la niste oameni nemernici."



Baiatul si muntele

Povestea lui Radu Padure incepe de pe la patru ani, cand parintii lui obisnuiau sa urce pe munte fara sa-l ia cu ei. N-a acceptat mult timp o asemenea insulta. Era o zi de toamna. Aveau musafiri de la Bucuresti, iar parintii s-au hotarat sa-i distreze cu o ascensiune montana. L-au dus pe Radu in camera lui de la etaj, i-au incuiat usa, i-au ascuns ghetele si au pornit la drum. Pentru bietul copil era deja prea mult. A luat un cearsaf, l-a facut sul, l-a legat la un capat de manerul ferestrei si a coborat pana in curte.Si-a pus apoi in rucsac o butelcuta cu apa, doua felii de paine cu marmelada si cu asta era cam gata de drum. Doar ghetele nu erau de gasit. N-a insistat prea mult. Si-a tras pe picioare doua perechi de ciorapi grosi, din lana, si a luat-o usor pe strada, spre marginea padurii, asa, doar in ciorapi. De-acolo a pornit-o pieptis spre Cascada Urlatoarea, banuind ca intr-acolo s-au dus si parintii lui. Veneau oameni de sus si nu era unul sa nu se mire de aratarea asta mica, incaltata doar cu ciorapi. Apoi, aproape de cascada, i-a iesit in cale un vecin. "Unde-ai plecat mai, Raducule? Nu vezi ca n-ai incaltari in picioare?" Nimic insa nu-l mai putea opri. "Ma duc dupa mama si tata", i-a raspuns, fara sa zaboveasca prea mult. "Pai asa, mai, baiatule? Descaltat? Vezi ca au trecut mai demult, nu cred ca-i ajungi, ziceau ca vor sa mearga pe Caraiman, tocmai la Cruce. Mai bine hai cu mine inapoi." Copilul nici sa n-auda asa ceva. A trecut de Urlatoarea fara sa se opreasca si-a luat-o apoi pe Jepi, spre Babele. Pentru cine nu stie, traseul pe Valea Jepilor din Bucegi e anevoios si riscant, chiar si pentru un adult. Ciorapii lui erau deja rupti si plini de ciulini. Nimic insa nu-i clatina vointa de a-i ajunge din urma pe ai lui. Si chiar ii zarise undeva, sus de tot, pe creasta. Erau insa mici de tot, adica foarte departe, nici macar strigatul nu ajungea pana la ei. Asa ca a grabit pasul cat a putut. Umbla de-acum mai mult descult, ciorapii erau zdrente si incepuse sa-l cam friga talpile, dar parca asta il zorea si mai tare. A fost poate cel mai greu urcus din viata lui. Avea numai cinci ani. Isi aminteste ca nu s-a oprit nici o clipa, ca urca cu disperare, de parca il alerga cineva. S-a intalnit cu parintii tocmai la capatul traseului, adica la Crucea de pe Caraiman. Tatal lui suferea cu inima, iar momentul asta era sa se transforme intr-o mare drama. Din acea zi, insa, Radu isi castigase dreptul de a calatori mereu alaturi de parinti. Ba mai mult, chiar si libertatea de a hoinari singur prin munti. A inceput cu Valea Azugii. Ii placea sa pescuiasca taman acolo unde era interzis, adica acolo unde veneau numai stabii de la partid. Un bat, un fir si un ac. Prindea pestisori pe care-i punea apoi ca momeala la pastravi. Il alergau paznicii calare, iar el o lua sus, pe coasta, unde calul nu putea sa ajunga. Nu se intorcea niciodata acasa cu traista goala.

Domnul cel elegant de pe malul raului

Intr-o zi, Radu a vazut o Volga neagra oprita pe malul apei. Soferul era in masina, iar mai jos, langa apa, un domn elegant, cu manusi albe trei sferturi, tocmai tragea de o undita. S-a furisat in spatele lui si s-a asezat acolo, minunandu-se de undita aia mare si sofisticata. Domnul cu manusi a tras tare de fir, dar n-a reusit sa scoata decat un pestisor amarat. "Nenea, nu asa se prinde pestele", i-a zis copilul. Omul s-a intors catre el mirat din cale-afara, iar soferul, speriat, a sarit indata din masina, gata sa-l insface pe bietul baiat. "Pai cum se prinde, mai, tancule?", l-a intrebat elegantul domn. "Va spun doar daca imi dati o ciocolata." Omul n-avea la el asa ceva, insa i-a promis ca la plecare o sa-l ia cu el, la cabana, si o sa-i dea cate dulciuri o vrea. I-a aratat apoi copilul toate tainele pescuitului.I-a scos din ac rama, ca nu cu d-astea pacalesti pastravul, si i-a pus un pestisor din provizia lui. N-au trecut doua minute, ca au si scos un pastrav de toata frumusetea. Apoi inca unul. Si-nca unul. Si tot asa, pana la pranz, cand nu mai incapea nici un peste in traista. La cabana, copilul si-a primit rasplata promisa: o cutie mare, plina cu pachete de ciocolata. Apoi a mai ramas putin sa ajute la curatatul pestelui. A intins pe masa mai multe fire de urzici si a inceput sa insire peste ele pestii curatati. "Asa trebuie tinuti, ca sa le dea un gust aromat, atunci cand ii prajiti." Uluit de o asa iscusinta din partea unui pusti de numai zece ani, barbatul i-a ordonat soferului sa-l duca acasa si sa le ceara parintilor permisiunea de a-l mai lua si altadata in compania lui. In oras, valva mare. Ce cauta Volga neagra la poarta lui Alexe, tamplarul? Asa a aflat si copilul ca domnul ala elegant, cu care tocmai se imprietenise, era Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul Romaniei. Radu devenise eroul orasului. La scoala, toti colegii il priveau cu respect. Profesorii, pana mai ieri exigenti si chiar agresivi, erau acum numai un zambet, iar notele lui crescusera peste noapte. Prietenia asta a lui cu Maurer a durat cam cinci ani. O data la o luna, doua, Volga neagra oprea la el in poarta si il lua la pescuit sau doar intr-o vizita la cabana. Uneori ramanea acolo si peste noapte, ba chiar si trei zile. "Intr-o zi mi-a zis ca vrea sa ma ia la vanatoare. M-am bucurat mult, stiam tot ce misca in muntii astia, toate vaile, toate vagaunile, stiam unde sunt cerbii, ursii, caprele negre, stiam cate animale sunt pe fiecare coasta. I-am propus sa-l duc undeva, sus, la un cerb mare si frumos. Dar numai noaptea, inainte de boncanit. Stiam pe unde vine, chiar acolo ne-am asezat. S-a lasat noaptea si deodata s-a auzit ceva trosnind. Era chiar el, minunatia aia de cerb. Maurer n-a stat pe ganduri. Poc, poc, doua focuri si gata, l-a pus la pamant. S-a urcat apoi peste el, l-a prins de coarne si m-a pus sa-i fac o poza. Era mandru nevoie mare. Iar frumusetea aia de cerb zacea fara suflare. Am plans toata ziua, imaginea asta m-a urmarit ani de zile, era vina mea, o vina pe care nu mi-am iertat-o niciodata." Din acel moment, tot entuziasmul lui a pierit. Prim-ministrul tarii il dezamagise atat de tare, incat refuza sa-i mai dezvaluie ceva din secretele sale. Gasise un loc minunat undeva, in Cheile Tatarului. Se retragea acolo singur cate doua, trei zile, spre disperarea parintilor. Era o grota in care isi facuse un culcus din ferigi. Noaptea aprindea focul la gura grotei si se culca fara frica. Pentru bietul copil, scarbit deja de naravurile oamenilor, locul asta era un adevarat paradis. Jos, in oras, Volga cea neagra oprea tot mai rar la poarta lui, pana cand n-a mai venit deloc. Ceva mai tarziu insa, de ziua lui, Maurer i-a trimis un cadou. Un costum verde, de vanator, pe care baiatul nu l-a purtat niciodata. A fost ultimul semn de la el. "Nu am nimic cu vanatorii, si eu am mai iesit la vanatoare. Insa e una sa vanezi, si alta sa faci macel, asa cum fac toti smecherii astazi. Trebuie sa respecti animalul, nu sa-l casapesti oricum si oricand, sa-i dai o sansa, chiar daca risti sa te omoare el pe tine. Asta e vanatoarea adevarata, o confruntare barbateasca. Inainte, erau padurile pline de capre cu pui. Daca le deranjezi, s-a terminat cu ele. Am vazut anul asta sute de capre, dar n-am vazut nici macar un pui. Oamenii au luat-o razna de tot si aduc numai nenorocire prin muntii astia! Plange sufletul in mine cand vad atata prapad!" Ajungem la zmeuris. Da, de curand a trecut pe-aici ursul. Jos, se vad urme proaspete. Cateva tufe zac culcate la pamant. Probabil ca ursul ne-a auzit si s-a ascuns undeva, pe aproape. Asteapta sa plecam ca sa-si continue ospatul.

Marea aventura

Mai tarziu, dupa terminarea scolii, Radu Alexe a inceput sa lucreze in padure, la exploatare. Decojea si fasona cu toporul brazii taiati. Si o facea bine, mai bine ca oricine, dar castigul era jalnic. Apoi, dupa ce si-a facut vana, a intrat la C.A.P. Muncea mult, 12 ore pe zi, nimeni nu tragea ca el. Atunci defrisarile erau corecte si bine controlate. Se taiau numai arborii bolnavi sau cei rupti de vant. Iar in locul lor erau plantati imediat alti puieti. Radu castiga deja foarte mult. Ii placea sa munceasca, dar si sa se distreze.Oamenii insa nu-l prea simpatizau, poate tocmai pentru ca incepuse sa prinda nitel cheag. Iar printre oamenii astia dusmanosi erau si cativa militieni care, periodic, pentru motive inventate, il asaltau cu amenzi. Asta, pentru ca niciodata nu dadea spert, nici macar atunci cand oameni in uniforma ii cereau pe sleau. In '86, satul de-atatea mizerii, s-a hotarat sa fuga din tara. A urcat in trenul de Oradea si de-acolo a luat-o pe jos pana in Ungaria. Din greseala, a nimerit taman intr-o unitate militara. Ungurii l-au trimis imediat in tara, iar romanii, dupa ce l-au casapit in bataie, l-au condamnat la trei ani de inchisoare. A iesit abia in decembrie '89, dupa fuga lui Ceausescu. S-a intors acasa, unde nimeni nu-l prea baga in seama. Prin februarie a cunoscut un francez, tigan la origini, pe nume Dimitri. Era dresor si venise in Sinaia sa cumpere doi ursi. Radu l-a ajutat sa-i gaseasca si asa s-au imprietenit. Apoi, francezul s-a dus la el acasa, iar Radu a ramas mai departe, acelasi paria in orasul lui. Dupa vreo doua luni, a inteles clar ca rostul lui nu-i acolo. In martie, a plecat la Bucuresti, la o sora de-a lui. I-a cerut niste bani, zicandu-i ca la noapte o sa plece cutrenul la Arad si, de-acolo, mai departe, spre Franta, pe jos. Femeia nu i-a dat nici un sfant, pesemne o fi zis ca a luat-o razna. I-a facut doua sandviciuri, i-a umplut o sticla cu apa si... drum bun. Radu a ajuns mai devreme in gara. Trenul era pe o linie moarta, undeva, spre triaj. S-a urcat intr-un vagon si s-a ascuns in pod, adica in zona dintre tavanul vagonului si acoperis. Nu voia sa aiba necazuri tocmai la inceputul calatoriei. A rezistat acolo tot drumul, pana la Arad. De-acolo a inceput marea aventura. Pe jos, spre Franta. Nu umbla decat noaptea, doar prin paduri si locuri neumblate. In zori isi cauta un loc prin vagauni ascunse sau o tufa mai deasa unde urma sa doarma. Singurul lui ajutor era o harta veche si mototolita. In rest, instinctul lui innascut. Primul popas, in Ungaria, intr-un fel de tabara pentru refugiati. A ramas acolo o saptamana. Din cand in cand, venea cineva si lua doi, trei oameni la munca. Locul ala nu era pentru el. A pornit mai departe, spre Austria. Mergea cam 70 de kilometri pe noapte, numai prin paduri si locuri ferite. Cum vedea o lumina, ocolea numaidecat zona. Intr-o noapte, i-a iesit in cale o sera. A smuls vreo 30 de randuri de morcovi pe care i-a indesat in rucsac. Ii manca cu tot cu tarana, cate putin, sa-i ajunga. Dupa cateva nopti, a trecut in Austria. Avea ghetele zdrente, iar picioarele erau pline de rani. Undeva, la marginea unui sat, a gasit o anvelopa uzata. A taiat-o cu cutitul, a cusut-o cu sarma si si-a facut un fel de opinci. Din cand in cand, in zori, inainte de culcare, vedea Dunarea si seara, cand pornea iar, incerca sa tina drumul mergand pe firul ei. A urmat apoi Germania. La doar cateva sute de metri de granita, in mijlocul padurii, a dat de un gard inalt de vreo trei metri. A reusit sa-l sara, dar un ghimpe i-a agatat pulpa. Langa gard era un foisor parasit. Mai incolo, niste case solide, din beton, ca niste buncare. Ceva nu era in regula. Desi mai avea cateva ore pana la ziua, a socotit ca ar fi mai prudent sa innopteze acolo. Cand s-a trezit, dimineata, a auzit un huruit de motoare. Mai jos, pe un drum asfaltat, treceau doua masini blindate. Asa a aflat ca se afla intr-o unitate militara. A sarit gardul din nou, ocolind zona. Zgarietura de la picior sangera puternic. Si-a facut din coji de copac un fel de pansament pe care l-a legat peste pulpa cu un siret. Ii era foarte frig, iar foamea ii provoca stari de halucinatii. La marginea padurii, intr-o mica poiana, o femeie tocmai arunca din masina doi saci negri. Locul ala era o mica groapa de gunoi. Dupa plecarea femeii, Radu a desfacut sacii si a gasit trei bucati de paine si un borcan de Nutela. A hapait painea numaidecat, apoi a curatat cu un bat tot ce mai era pe fundul borcanului. Doar asa a mai avut puterea sa-si continue drumul. A traversat Germania in 11 nopti. Ajuns apoi in Franta, s-a oprit in prima gara, intr-un orasel aproape de granita. Nu stia o iota franceza, oprea trecatorii si repeta intruna, cu disperare, "Nancy! Nancy!". Iar oamenii il ocoleau ingroziti de-o asa aratare. Pana la urma, un tanar i-a aratat cu mana pe unde s-o ia. A doua zi, dupa 31 de nopti de mers incontinuu, a reusit sa ajunga la Nancy, acolo unde locuia prietenul lui, Dimitri. Timp de aproape doua saptamani a zacut la pat, oblojindu-si rana de la picior. Apoi, au pornit amandoi cu ursii in turneu. Dimitri le canta melodii rusesti la mandolina, iar Radu ii punea sa danseze. Zi de zi, oras dupa oras. Spectacolul lor umplea pietele. Simpaticii ursi erau niste adevarati maestrii ai dansului, iar Radu incepuse sa castige binisor. Insa scopul lui era altul. Voia sa faca ceea ce i-a placut dintotdeauna, sa lucreze in padure. Si-a cumparat o drujba si, dupa vreo sapte luni, visul lui s-a implinit. Un tanar francez i-a dat in grija o padure de rasinoase aflata undeva in mijlocul tarii. L-a dus acolo cu o masina, i-a lasat provizii cam pentru doua saptamani si, de atunci, vreme de patru ani, n-a mai iesit din padure. Era, in sfarsit, din nou in mediul lui. Muncea pe branci, din zori pana aproape de miezul noptii. Taia tot ce nu mai era productiv, decojea, fasona, planta puieti. Timp de patru ani, singur, ca un nebun.Prin satele din imprejurimi, s-a dus iute vestea ca acolo, in padurea aia, traieste un fel de Yeti roman care munceste pe rupte. Cu timpul, oamenii curiosi au inceput sa-l viziteze, unii ajutandu-l cu provizii. Veneau acolo sa vada cu ochii lor ciudatenia aia de om. Iar pentru el, nu era deloc rau. Doar asa mai reusea sa invete ceva din limba franceza. Dupa patru ani, cineva i-a propus sa-l ajute sa lucreze independent. Adica sa ia chiar el parcele de padure in concesiune. Nici nu indraznise sa viseze vreodata asa ceva. Facuse deja economii serioase, isi permitea sa mearga la licitatii. In scurt timp, dupa ce si-a rezolvat definitiv problema cu statutul sau de emigrant, a intrat in afaceri. S-a inscris intr-o asociatie forestiera, a luat o parcela de padure in nord-vestul Frantei, intre Rennes si Laval, si-a luat un Jeep, devenind repede unul dintre cei mai prosperi padurari din regiune. In patru ani, averea lui era cam de doua milioane de franci, adica vreo 400.000 de euro. Periodic consulta cataloage, participa la licitatii, apoi singur taia tot ce nu mai era productiv, prelucra si vindea. In cele din urma insa, toata nebunia asta l-a obosit. S-a hotarat sa-si ia o casa, vreo 11 hectare de teren si sa se opreasca aici. Totul era insa numai paragina, asa ca a plantat cu mana lui cam 28 de mii de fire de arbori, si astazi, pe locul ala, e o frumusete de padure. Apoi, in 2002, a decis sa revina in Romania, sa-si faca si aici o casa si, poate, cine stie, sa-si inchege chiar si o afacere. A dat insa de aceleasi naravuri romanesti care l-au scarbit toata viata. A cheltuit toti banii si nici macar n-a reusit sa termine casa. Padurile copilariei lui sunt astazi adevarate gropi de gunoi. Se taie copaci fara mila, ursii au luat-o razna, caprele nu mai au pui. "Cand vad cat de generos a fost Dumnezeu cu tara asta si cum ne batem noi joc de ea, imi vine sa plang de ciuda." In Franta, padurea si casa le-a lasat in grija unui vecin. Pentru plantarea celor 28 de mii de copaci, statul francez i-a facut un cadou. Timp de 20 de ani nu plateste impozit. Si maine s-ar intoarce acolo, dar parca o forta nevazuta il tine pe loc. Oamenii din oras nu prea il vad. Sta zile si nopti ascuns prin paduri. Duce mancare animalelor si doarme pe unde il prinde noaptea. Grota aia frumoasa, din Cheile Tatarului, unde fugea de lume, e tot acolo, curata si neatinsa. Isi face asternut din feriga, aprinde un foc la intrare si ramane acolo ore in sir. Asculta fosnetul padurii, icnetul copacilor seculari si rasuflarea soptita a animalelor. In rest, nu-i mai trebuie nimic.
Fotografiile autorului (3) / Florin Andreescu (2)