Figaro

A fost dragoste la prima vedere.



Era imbracat in alb si negru, avea tinuta de gala, era mic si jucaus, nu cred sa fi avut mai mult de trei luni. Am rugat fetele vecinului sa mi-l dea mie, fiindca ele aveau mai multi pisoi, dar m-au refuzat. Peste cateva zile, cand am vazut ca e supus unui tratament rau, am insistat si in cele din urma mi l-au dat. Am mers bucuroasa cu el acasa, de parca castigasem un trofeu. Era slab si speriat, dar dupa cateva zile a inceput sa capete incredere in noi. L-am botezat Figaro, pentru ca imi aducea aminte de un pisoi din desenele animate ce ne incantasera copilaria.
Obisnuiam sa il iau in brate, sa-l mangai, sa-i spun ca-mi place cum e imbracat:cu camasa alba, ciorapei albi si frac negru. Mai tarziu, am observat ca nu poate toarce ca toate pisicile, gandindu-ma ca asta nu poate fi totusi o problema. Se juca cu tot ce gasea in cale, se baga cu capul in papuci scotocind, era atent la toate zgomotele, vrand parca sa-mi arate talentele lui de vanator. Se ascundea in iarba, alerga dupa muste si fluturi, statea la panda, apoi ne iesea in cale bucuros. Seara, dupa ce ne adunam in casa, incepea distractia. Faceam un ghemotoc de hartie si-l aruncam spre el. Mi-l trimitea inapoi cu o lovitura de labuta, apoi isi relua locul asteptand o alta minge. Sarea sus de tot, cazand pe spate, numai sa nu primeasca vreun gol. Ne distra copios dupa o zi de munca, iar cand dadea semne de oboseala, incetam joaca. Avea locul lui de dormit in casa, pe lada cu lemne, langa soba, pe un tol de lana calduros.
Cand a venit toamna, a inceput sa tuseasca si dupa un timp a incetat sa mai manance, sa se mai joace. Eram cu totii ingrijorati, si cu ultimii bani pe care ii aveam in casa, i-am cumparat medicamente. I-am inceput tratamentul, dar intr-o dimineata era asa de pierdut incat am crezut cu totii ca va muri. Fetita mea a plans toata ziua, insa spre seara s-a intamplat o minune: Figaro a inceput sa manance incetisor. Stateam toti in genunchi in fata lui, incurajandu-l. Si-a revenit spectaculos. In perioada rece a dormit numai in casa. Ne distra felul in care dormea, cu burta in sus, apoi se intorcea sa se incalzeasca pe partea cealalta. Noaptea se urca pe lada patului sa vada daca dorm, ii vedeam urechile reflectate pe tavan. Cand se cerea afara, mieuna atat de incet, ca nu cumva sa deranjeze pe toata lumea, ci doar pe cel care avea somnul mai usor.
Intr-o zi am uitat pe masa o bucata de muschi afumat. Am plecat afara sa aduc lemne si cand m-am intors in casa, carnea era la locul ei, iar Figaro statea langa masa, uitandu-se in sus. Mi-a cerut o bucata mieunand usor. Incepuse sa devina atat de inteligent, ca uneori ma speria. Eram mandra sa le arat tuturor celor care ne vizitau cum imi raspunde de fiecare data cand il intrebam ceva, cu un mieunat. Invatase sa-si deschida singur usa, fiind totusi complexat ca nu putea sa o si inchida.
In vara, mama a scos pui de gaina si-i pazea in ograda de ochiul ager al uliului. Figaro a vazut ca ea nu le da voie sa treaca dincolo de carare si s-a postat acolo, la panda. Cand un pui indraznea sa se apropie de carare, el sarea in sus din iarba si-l determina pe acesta sa se intoarca, dovedindu-si inca o data inteligenta. La pranz, veneam acasa la masa si el ma intampina din straturile de flori.Mi-era atat de drag! Lucrand la un magazin alimentar, ii aduceam de fiecare data ceva mezeluri, si el astepta uitandu-se la mine ca un copil, cu privirea sa blanda si suava, ce urma sa scot eu din geanta. Si uite asa, a mai trecut o vara si apoi o toamna. La sfarsitul lui octombrie a trebuit sa plec pentru trei luni in Italia. L-am lasat in grija mamei si a fetitei mele, sperand ca trei luni vor trece repede. Dupa plecarea mea, trei saptamani m-a asteptat uitandu-se pe carare, de dimineata pana seara. Cand nu a mai suportat lipsa mea, a plecat de acasa si nu s-a mai intors. La revenire, am plans si eu si fetita dupa el, dar lacrimile noastre nu l-au readus inapoi. Am ramas doar cu o fotografie pe care o port langa cea a fetitei mele, oriunde merg in lumea asta.
De atunci stiu ca multe animale cu care ne obisnuim sunt capabile de sentimente aproape omenesti. In inimile noastre, Figaro a ramas o amintire vie, un ghemotoc de blanita moale, negru cu alb, o fiinta ce ne-a bucurat sufletele cu prezenta ei, chiar si pentru o perioada scurta de timp.
DANA PANTELIMON - Poiana Teiului, jud. Neamt