Festivalul Enescu - Argumente la un succes triumfal

Ruxandra Constantinescu
COSTION NICOLESCU

"O sarbatoare intre sarbatori"

- Cum apreciati editia a 19-a a Festivalului Enescu? In progres sau in regres fata de anii trecuti?

- Festivalul "George Enescu" este o calatorie. Te imbarci si pornesti la drum pentru trei-patru saptamani, toate celelalte ale tale trecand in plan secund. Intri intr-un tunel luminos, in care pierzi contactul cu evenimentele politice, sociale si de orice alta natura, care-ti polueaza, vrand-nevrand, viata curenta. De acolo le vezi in adevarata lor marime valorica: minuscule!
Festivalul inseamna, in mare masura, o atmosfera anume, de sarbatoare intre sarbatori. Bucuria, incantarea si entuziasmul constituie starea generala! Poti vedea seara de seara oameni fericiti. Daca as fi regizor as face un film numai din chipuri de iubitori de muzica filmate pe durata Festivalului, eventual cu muzica acestuia in fundal. Adevarul e ca intre doua Festivaluri Enescu melomanii cam flamanzesc. Si atunci, lumea se indoapa acum. Suntem un fel de camile insetate de muzica traita, adapandu-se mereu intre doua oaze.

- A fost o organizare mai buna?

- Am gasit acustica Salii Mari a Palatului imbunatatita. Cel putin asa mi-a aparut de la locul de sus, unde aveam abonamentul. As numara la plusuri firescul prezentei actualului ministru al culturii, domnul Theodor Paleologu, spectator asiduu si, totodata, reprezentant atent al Statului pe langa oaspetii cei mai de seama ai Festivalului (cu o atentie in plus pentru dirijori), pe care i-a distins cu decoratii de ordin cultural. Micile sale laudatio, rostite cu dezinvoltura in limba engleza sau franceza, au aratat un umor senin, de sorginte sanatos boiereasca. Dar a fost si un lucru care m-a deranjat constant, pentru ca a constituit o frustrare, mai ales daca ne referim si la toate editiile precedente. Lipsa portretului frumos, generic, emblematic, al lui George Enescu din salile de concert. La Atheneu el lipsea cu desavarsire, iar imaginile proiectate pe peretii laterali ai scenei la Sala Mare a Palatului erau mici, turtite, aproape ireverentioase.

- Interpretii si orchestrele au avut nivelul asteptat? Ce v-a placut in mod special?

-Mi-a placut cam tot ce a fost propus in Festival, dar, intr-adevar, unele lucruri mi-au fost mai aproape, mi-au grait mai pe sufletul meu. Iata cele trei seri de foc, cu Orchestra de Camera din Lausanne, sub conducerea lui Christian Zacharias, cantand numai muzica de Haydn (suntem doar in an comemorativ: 200 de ani de la moartea compozitorului). Entuziasmul lor muzical molipsitor, prin exprimarea lor debordanta, s-a revarsat pascal peste public. La numai o saptamana, le-au urmat, cu nimic mai prejos, trei seri Schubert (integrala simfoniilor), cu Orchestra de Camera din Viena, dirijata cu bonomie si jovialitate, cu maiastra exuberanta, cu o vivacitate latina, de exceptionalul violoncelist Heinrich Schiff. Apoi, au venit concertele Academiei Saint Martin in the Fields, avandu-l la pupitru si la pian pe Murray Perahia, de-acum legendar, alaturi de care orice calificative raman cu totul si cu totul neputincioase. Daca pe Zacharias si muzicienii lui ii caracterizeaza entuziasmul, pe Perahia si pe cei de la Saint Martin, sobrietatea absoluta. Nu vezi in nici un moment vreun zambet schitat pe chipul lor. Dar rezultatul final este la acelasi nivel de "dincolo de nori" (ca sa folosim titlul unui film al lui Michelangelo Antonioni). Ii ajuta probabil si Sfantul Martin! Au cantat (repetand programul) Bach si Mozart, asa cum numai ei stiu sa o faca. Dar nu ti-ar da Perahia un bis, sa-l pici cu ceara!
Intr-o alta dupa-amiaza, s-a pogorat printre noi un inger, pre numele ei Maria Joao Pires. Mai fusese pe aici, dar cata bucurie s-o revezi si sa te convingi ca exista aievea. Este o adevarata Doamna! Mica la stat, toata numai inima, casatorita frumos cu Mozart, pe muzica lui (Concertul nr. 23 pentru pian si orchestra), purtandu-ne intru decolare. Canta direct pe sufletele noastre, pierite de emotie si de iubire. A ramas in memoria noastra nu pe un soclu, ci plutind suav pe deasupra a toate, insotita de lacrimile noastre de bucurie. Si a fost domnia sa insotita de o orchestra luminoasa, Basel Chamber Orchestra, condusa de un dirijor, David Stern, pe care ar trebui sa-l tinem minte si sa-l binecuvantam indelung pentru acel Mendhelson fabulos (Simfonia nr. 5), cum nu s-a mai ascultat vreodata pe la noi, pe care ni l-a oferit. Cata eleganta, cata lumina, cat rafinament! Sa-l mai chemam!
In ce-l priveste pe Nigel Kennedy, asteptam intalnirea cu el cu oarecare teama. Dar totul a decurs cu bine. Nu m-a deranjat nici infatisarea nonconformista pe care si-a compus-o, nici "figurile" lui atat de excentrice pe o scena unde se canta muzica simfonica. Cand esti atat de bun ("genial", apreciaza foarte multi), poti sa-ti permiti extravagante. Daca nu, ar fi cazut, desigur, in ridicol. Cantarea lui a fost cu adevarat o incantare. Concertul pentru vioara de Beethoven cu el este de procurat si de reascultat.
Am mai avut de a face cu unul dintre concertele cu adevarat memorabile ale lui Horia Andreescu, la conducerea Royal Philarmonic Orchestra. Cristian Mandeal, cu Orchestra Maggio Musicale Fiorentino, ne-a dat din nou masura capacitatii sale cu totul aparte, de construire a unor impunatoare arhitecturi muzicale, strabatute de un inconfundabil suflu mistic. Acum, indeosebi prin "Asa grait-a Zarathustra" a lui Richard Strauss.
Orchestra din Sankt Petersburg a fost una dintre cele mai asteptate, daca avem in vedere afluenta de public si diversitatea lui, parca si mai mare ca in celelalte seri. A fost condusa de doi dirijori diferiti ca varsta si stil, dar a sunat la fel de imperial sub bagheta amandurora. Cel dintai, un adevarat domn, Iuri Temirkanov, a ales Simfonia a 6-a "Patetica", a lui Ceaikovski, cu care ne-a rapus inimile pentru mult timp; cel de-al doilea, Nikolai Alexeev, a preferat sa ne farmece cu fragmente din Suita "Romeo si Julieta" a lui Prokofiev. Despre solista primei seri, Helene Grimaud (Rahmaninov, Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra), nu o sa spun prea multe, pentru ca eu o iubesc neconditionat si as fi subiectiv. Mie mi se pare ca are in interpretarile ei ceva din exuberanta patetica a lumii zapacite si nonsalante a anilor '60, atunci cand apareau in cultura tot felul de "noi valuri". Eu am insotit-o bucuros si devotat in demersul ei pianistic, care avea tinerete, generozitate, prestanta, vibratie cuceritoare. Si apoi, si frumusetea nu poate fi decat un dar de la Dumnezeu pentru cei din jur, daca stiu sa se bucure cum se cuvine de el.
Am auzit "din mai multe surse", inainte de Festival, ca Orchestra Royal Concertgebouw din Amsterdam este, probabil, in momentul acesta, cea mai buna din lume. Cei care se indoiau aveau sa se convinga, dupa primele acorduri din Uvertura "Oberon" a lui Weber, ca lucrurile stau cu adevarat asa. Te razbea irezistibila o limpezime de cristal a intregului ansamblu, fara fisura, parca venita din alta lume, cea a ingerilor cantatori din tablourile marii picturi occidentale medievale. Sigur, meritul dirijorului Mariss Jansons trebuie sa fie imens, dar este cert ca si cei din orchestra muncesc mult, constant si cu placere. Fara aceasta, plus instrumente pe masura, nu ar fi posibil de facut o astfel de muzica. In cazul lor s-ar putea vorbi numai dincolo de superlative... (Un mic prilej de mandrie il poate constitui faptul ca orchestra are drept concertmaistru pe romanul Liviu Prunaru.)

- Cum a fost publicul?

- Ca totdeauna, la Festivalul Enescu, publicul a fost de multe feluri, de la cel avizat si rafinat, la cel ajuns mai mult sau mai putin intamplator pe acolo, grabit sa aplaude aiurea, dupa orice parte terminata mai in forta. Dar dintre unii din acestia se recruteaza si se formeaza, in parte, bunii spectatori de mai tarziu. Apoi, a fost fatal ca, in ciuda avertismentelor repetate, sa mai sune cate un telefon mobil. Si asta se intampla cel mai adesea atunci cand ti-e pianissimoul mai drag.

- Merita festivalul efortul material care se face pentru a exista? Are, cu adevarat, nivel international, in comparatie cu celelalte competitii europene de gen?

- Unii, din afara fenomenului sau a sistemului, se plang de multii bani acordati periodic de guvern unei astfel de manifestari. Adevarul este ca sunt aproape singurele prilejuri in care reusim sa fim la nivel nu numai european, ci mondial. Acestia chiar nu sunt bani risipiti. Cel putin in ceea ce priveste structura de baza a Festivalului. Au trecut pe la noi, in decursul acestor Festivaluri "George Enescu", cam tot ceea ce este mai de varf in domeniu in vremurile noastre. De aceea, nu cred ca are a se pleca acest Festival, in ceea ce priveste calitatea prezentelor, precum si cantitatea acestei calitati, in fata nici unui altuia. A-l uzurpa ar fi o mare prostie si o ticalosie.

- Schimba, in bine, imaginea Romaniei?

- Festivalul "George Enescu" nu este atat de vizibil la nivelul opiniei publice internationale, incat sa schimbe "imaginea Romaniei", dar probabil ca o schimba putin in fata lui Dumnezeu si putin in fata unora dintre noi, mai atenti la valorile reale ale acestei lumi si ale acestui timp.