Mos Sandu Ierbarul

Catalin Apostol
Pentru priceperea lui la plante si boli, cand era copil i se spunea "doftorasul". Acum, la 80 de ani, Sandu Draganoiu din satul Maneciu e un vindecator popular celebru, fericit sa-si imparta viata intre plantele pe care le culege in varf de munte si bucuria de a fi de folos

Abecedarul cu flori

"Nimic nu-i intamplator pe lumea asta. Dumnezeu le-a lasat pe toate cu rostul lor. Totul e ca noi sa aflam rostul asta. Altfel, trecem prin viata ca gasca prin apa, fara nici un folos. Uite, vine lumea la munte, toate poienile sunt pline de corturi, mii de oameni bat padurile astea in lung si-n lat, insa nimeni nu stie ce comori se ascund in iarba pe care-o calca in picioare. Gripa, ulcerul, reumatismul, hepatita, chiar si cancerul, toate bolile isi au leacul printre buruienile astea pe care calcam. Totul e sa stii ce si cum sa cauti si sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru darul asta pe care ni l-a lasat. Pentru ca nimic din ce e in lumea asta nu e de prisos. Iar daca intelegi treaba asta si traiesti in armonie cu natura, se cheama ca n-ai trait degeaba."
Il cheama Sandu Draganoiu. Lumea ii zice "Vraciul de la Maneciu" sau "Mos Sandu Ierbarul". Are 80 de ani, dar chipul lui n-are varsta, de parca timpul a trecut peste el doar ca o mangaiere. Aici, in comuna prahoveana Maneciu, "Sandu Ierbarul" e o autoritate, asa cum e primarul, preotul sau invatatorul. Mic la stat, dar vanjos si mereu vesel, el intelege lucruri si detalii care pentru noi nu inseamna nimic. Stie sa le vorbeasca animalelor, sa le adulmece urma, intelege glasul padurii, citeste ca nimeni altul in stele, dar, mai ales, cunoaste secretul oricaror ierburi, facand din ele leac pentru orice betesug. Oameni din toata tara vin zilnic la poarta lui. Ba chiar si din Basarabia, Germania, Franta. Le asculta cu rabdare necazul si-apoi, fara nici cea mai vaga ezitare, urca la "farmacie", adica in podul casei, acolo unde stau ascunse stive uriase de cutii ticsite cu ierburi miraculoase. E locul lui secret, "laboratorul" lui plin de comori si miresme zapacitoare. Peste 200 de specii de plante stau ingramadite aici la pastrare. Toate culese cu mana lui, din cele mai indepartate si salbatice cotloane. Pentru oamenii locului, "Sandu Ierbarul" e omul cel mai insemnat. Mai insemnat decat presedintele tarii. E ingerul lor pazitor, vraciul care face minuni. Nu e familie sa nu-i fi incercat leacurile. A vindecat copii de hepatita, barbati de ciroza, femei de cancer la san. Zilnic primeste scrisori de multumire ori rugaminti pentru expedierea unor noi colete cu plante. "Pentru mine, asta inseamna fericirea. Sa stiu ca pot face un bine semenilor mei. Pentru asta traiesc. Si, seara de seara, in rugaciunile mele, ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat harul asta."
Avea vreo opt ani cand tatal lui suferea amarnic de ulcer. Luni de zile s-a chinuit sarmanul de el, nopti la rand il auzea icnind de durere si nici un doctor nu-i gasea leac. Traiau atunci in sat trei babe care stiau totul despre ierburi. Anica lui Ganea, Marita lui Oprea si baba Bara, cea mai priceputa dintre toate. Erau tare batrane, nici una n-avea sub 90 de ani. Dar erau din cale-afara de sprintare si iuti la minte, si asta pentru ca toata viata s-au tinut numai cu leacuri de-ale lor si n-au stiut nici ce-i durerea de cap. Dupa atatea luni de chin, tatal lui Sandu isi pierduse orice speranta. Atunci s-a hotarat sa mearga la baba Bara. I-a dat ghintura si lumanarica macerate in tuica. Dupa nici doua saptamani, a scapat de dureri. Pentru un copil de opt ani, o asemenea minune numai in basme se putea afla. Atunci a inceput totul. Ucenicia a facut-o chiar la cea care-i salvase tatal, adica la baba Bara. Cat era ziua de mare, statea pe langa ea sau mergea cu flacaii pe care baba ii trimitea sa culeaga ierburi din munti. "Asa am descoperit ce comori neinchipuite ascund muntii astia! Zile intregi hoinaream aiurea prin paduri. Ma cocotam pe cele mai inalte stanci, imi placea sa vad satul de-acolo, de sus, ma simteam cel mai puternic, eram parca stapanul lumii. Nu mai stiam ce-i aia joaca, ce-i aia scoala. Ai mei erau foc si para. Atunci am cules primele plante, am invatat primele leacuri. Asta a fost abecedarul meu." La 12 ani s-a vindecat singur de otita. Si-a preparat o fiertura de nalba mare, cu care a facut apoi abureli, si in cateva zile a scapat de dureri. Toti colegii de scoala ii cereau ajutorul pentru orice raceala sau buba banala. Era deja renumit pentru priceperea lui, oamenii ii ziceau, mai in gluma, mai in serios, doftorasul. Insa prima lui reusita mai serioasa a venit ceva mai tarziu, cand avea deja vreo 15 ani. Marinica, un vecin leat cu el, cam neastamparat, se imbolnavise de hepatita. Si cum la vremea aia era saracie mare, iar doctorii stateau mai mult pe la oras, parintii copilului au zis sa incerce mai intai cu ceva ierburi de la micul vraci de langa casa lor. Iar iscusitul doftoras n-a stat prea mult pe ganduri, a preparat degraba o tinctura cu un amestec de pufulita cu flori mici si rostopasca pe care i-a dat-o baiatului s-o ia inainte de masa, intr-o lingurita, diluata cu oleaca de apa. Intr-o saptamana, Marinica era deja pe picioare, pus iar pe nazbatii. Cazul asta a facut mare valva in sat, de-acum nimeni nu prea mai glumea pe seama micului doftoras.

Luna noua - luna veche

"Vedeti dumneavoastra, acum a venit toamna, o sa scada lumina si o sa cada frunza. Peste vreo luna, cand vezi padurea asa de ofilita, ai zice ca totul e mort acolo. Dar nu e deloc asa. Sub invelisul ala de frunze moarte, in adancul pamantului, natura lucreaza mai puternic decat peste vara. Se zice ca atunci se coc radacinile. Acolo, jos, in pamant, se formeaza un adevarat labirint de radacini, unele butucanoase, altele mai subtiri, dar toate pline de sanatate. Atunci e vremea sa le culegi."
Si-a pus in ranita lanterna, cutitul, o sapaliga, ceva de-ale gurii, o litra de tuica, si-a luat toporisca pe umar, palaria pe cap si gata, e pregatit sa pornim la drum. E sapte dimineata si somnul nu-mi da deloc pace. Nea Sandu, insa, rade intruna si zburda ca un flacau. Vrea sa-mi arate paradisul, comorile ascunse acolo, in muntii aia minunati, pe care ii stie de-o viata. Lasam masina la iesirea din Cheia si o luam usor, la picior, spre Culmea Zaganul. In scurt timp, constat ca nu pot sa tin pasul cu el. Omuletul asta de 80 de ani e in stare sa urce ore in sir, fara nici un popas. Face asta zi de zi, de cand se stie. Pleaca la cinci dimineata si pana seara merge cam 30 de kilometri. Urca viroage, se cocoata pe stanci dupa ghintura sau limba cerbului, doarme in padure, invelit cu frunze, umbla printre salbaticiuni fara teama. "Dumnezeu, dragutul, ma apara mereu. A vrut odata sa-mi dea cineva un telefon d-asta, de-l porti dupa tine. A zis ca daca oi pati vreodata ceva, macar sa stie lumea unde sa ma caute. Ptiu, drace! Pai cum sa port io asa ceva dupa mine? Daca ma inchin si-l port pe Dumnezeu la inima, n-am nevoie de asa ceva." Se opreste si scoate din buzunar un fluier de ceferist. Il tine la el mereu, de 40 de ani. Se intampla adesea sa treaca prin paduri sau valcele si sa simta asa, un miros de salbaticiune care il ciupeste la nari. Si-atunci e sigur ca undeva, pe-acolo, trebuie sa fie ceva, vreun urs, mistret, sau poate doar un cerb sau o ciuta. Scoate fluierul asta din buzunar si sufla in el, pana cand mirosul de jivina dispare. "Asa ma apar de cand ma stiu. Pana acum nu s-a atins nici un animal de mine. M-am intalnit cu ursul fata in fata, acum vreo 20 de ani, eram dupa bureti, undeva, prin muntele Nebunul Sterp. Ne-am speriat unul de altul si-am luat-o la fuga amandoi. Animalele astea nu-s chiar asa un pericol, cum tot zice lumea. Daca le lasi in pace, te lasa si ele sa-ti vezi de drum. Mai periculosi sunt oamenii. Am intalnit tot felul de talhari prin padurile astea. Unii mi-au luat buretii, aveam vreo sapte kilograme. Pe altii, insa, i-am pus pe fuga cu toporisca asta. Ce sa-i faci, nu scapi de ticalosi nici aici." Vorbeste si urca incontinuu fara sa-i aud rasuflarea. Dupa vreo ora jumate, ajungem intr-o poiana. Aici facem primul popas. Mos Sandu trage adanc aer in piept si-apoi se-apuca sa rascoleasca iarba cu coada toporului. Pe-aici trebuie sa fie fierea pamantului. O planta deosebita, cu niste flori frumoase, ca niste lampioane albastre. Radacina ei, macerata in rachiu, e numai buna la gripa, dar si la astm sau TBC. Se spune ca Pintea Viteazul avea o bautura miraculoasa dintr-o asemenea radacina. Era elixirul lui, ii alunga orice boala sau suparare si il ferea de raceli sau chiar de holera. Astazi, fierea pamantului se mai foloseste ca leac impotriva viermilor intestinali, a gastritei sau hepatitei. "Ceaiul din fierea pamantului e o minune. Se prepara ceva mai greu, insa cine bea doua cani dimineata, pe stomacul gol, scapa de toate toxinele. Dar vad ca pe-aici a cam disparut. Uite, se vad urme de copita, pesemne ca a trecut vreo stana si-au dat oile iama prin buruieni." Undeva, la marginea padurii, gasim cateva fire. Cupele alea albastre iti sar imediat in ochi. Nea Sandu insa nu le culege. Nu, plantele astea miraculoase nu se culeg asa, oricum. Ele nu pot fi binefacatoare, decat daca respecti un ritual foarte strict in culegerea lor. In primul rand, trebuie sa fie o perioada cu luna veche, adica scursa. Cat timp e luna plina pe cer, n-ai voie sa te atingi de nimic. Asta dureaza cam trei nopti. Apoi, cand luna incepe sa pisce, adica sa se ciunteasca, se cheama ca e luna veche si tot ce se culege e bun, iar tot ce se sadeste da roade. "Astea-s date ceresti, asa le-am pomenit de cand ma stiu. Nu-s basme de adormit copiii. Am vazut sindrila facuta dintr-un copac taiat la luna noua si care dupa trei, patru ani, a putrezit. Cartoful, fasolea, tot ce avem in gradina e pus la luna veche. Asa e si cu radacinile astea. Apoi, trebuie sa vezi cam cata vlaga are planta aia, cam ce varsta are. Ca daca-i doar de-un an, radacina n-are inca vigoare si e pacat s-o smulgi de-acolo. Apoi, trebuie grija mare, sa nu infigi sapaliga in radacina, ca-i tasneste sangele, adica seva aia vindecatoare. Daca nu respecti regulile astea, inseamna ca iti bati joc de natura si deci de Dumnezeu." Mos Sandu se inchina adanc si-apoi pornim mai departe. Dupa inca vreo ora de urcat, ajungem pe Culmea Zaganul. Ne oprim intr-o minunatie de luminis. In stanga se vede Culmea Bratocea, iar in fata se inalta semet Varful Ciucas. Privelistea asta iti taie respiratia. Mos Sandu rade, se alinta ca un copil. Aici e paradisul lui, taramul de vis unde se simte stapan. Doar el si Dumnezeu, aici, deasupra lumii.

Reteta fericirii

Acolo, departe, dincolo de Ciucas, langa Chirusca Ungureasca, la marginea padurilor, sta ascuns untul pamantului, un adevarat miracol al naturii. Creste si se agata de pietre ori de alte plante, precum fasolea. Are o radacina uriasa, groasa cat bratul, infipta mai ales in zonele pietroase. Se scoate greu, se sapa cam un metru de jur imprejur si-apoi se smulge cu grija, pentru a n-o vatama. Pana acolo, Mos Sandu strabate patru versante, urcand ore in sir cele mai salbatice coaste. Merita insa tot efortul. Untul pamantului e unul din cele mai de pret daruri lasate de Dumnezeu. Vindeca reumatismul, sciatica, pneumonia, bronsita, artrita, spondiloza si multe alte afectiuni osoase. "Cu asta mi-am dres eu reumatismul. Radacina are un miez pastos, ca untul. O dau prin razatoare, o plamadesc cu alcool dublu rafinat, ii pun vreo 200 de grame de otet de mere si-apoi o imputernicesc cu nitel hrean. O singura frectie cu solutia asta si uiti de orice durere." Tot acolo, in zare, se vad paduri mari, de brazi sau molizi, unele din ele neumblate de om. In maruntaiele lor cresc palcuri intregi de napraznic, o alta comoara a naturii. Are flori liliachii, fructe ca niste ciocuri de barza si emana un miros neplacut. Se spune ca ar fi fost descoperit prin anul 1000 d.H., de catre un preot din Franta, despre care se stia ca poate vindeca orice boala. Dupa moartea sa, preotul Robert a fost canonizat, iar de atunci, iarba asta, despre care chiar el spunea ca ajuta trupul sa invinga orice rau dinauntru sau dinafara, se mai numeste in Franta si "iarba sfantului Robert". In ultimii ani, napraznicul e tot mai des folosit in tari precum Canada sau Germania, in prepararea unor medicamente impotriva cancerului. In anumite zone din Romania, sucul de napraznic, in amestec cu laptele de capra, e leacul femeilor sterpe sau al barbatilor fara putere. In rest, e tot mai folosit impotriva cancerului pulmonar, mamar, intestinal, a fibromului uterin sau a chisturilor ovariene. "Napraznicul face adevarate minuni. Chiar acum vreo doi ani am lecuit o femeie din Maneciu de cancer la san. Tot mai multi oameni vin sa-mi ceara napraznic. Asta-i semn rau, inseamna ca-i molima de cancer prin lume. Si asta, pentru ca ne-am indepartat prea tare de natura, de cele lasate de Dumnezeu. In loc sa mancam ce ne-a lasat el, ne imbuibam cu tot felul de otravuri facute de mana omului. Nu stiu, dar eu socotesc ca asta-i lucru diavolesc, facut dinadins de ai mari, care conduc lumea."
Mos Sandu citeste mult, cam tot ce prinde. De multe ori, in schimbul plantelor, prefera carti in loc de bani. E la zi cu tot ce apare in domeniul medicinii naturiste. Apoi, religie, istorie, stiinta, urmareste seara de seara Discovery. Nu se mai uita niciodata la stiri, de cate ori a facut-o a avut asa, o stare rea, de neliniste si ameteala. "E o mare porcarie ce se intampla cu politica in tara asta. Mai bine n-aud nimic. Stau aici, cu ierburile mele." E prima data cand vad cum zambetul lui neintrerupt dispare. Ridica privirea incruntata spre crestele alea indepartate si ramane asa, impietrit de ganduri amare. Apoi, ofteaza adanc si tresare, ca si cum suspinul asta l-ar fi trezit dintr-un cosmar. Usor, usor, chipul lui se lumineaza iar. Arata cu degetul spre aceleasi paduri indepartate. "Acolo", imi zice, "la inceputul primaverii, odata cu ghioceii, apar si primele flori de spanz, o planta extrem de otravitoare, dar care, foarte ciudat, poate sa si salveze viata omului. Si asta-i buna la cancer, dar si la inima ori la sistemul nervos. E bun si pentru slabit. Dar trebuie folosit cu grija, ca e toxic si poate sa faca rau. Noi folosim spanz si la animale. Se spune ca "tragem spanz" la porc, in ureche, la bou, in ceafa, sau la pasari, in creasta. Adica le bagam un fir de spanz acolo si il lasam fix 24 de ore, nu mai mult, ca dupa aia face gaura mare si se invineteste, asa de veninos e firul ala. Daca il scoatem dupa 24 de ore, animalul nu se imbolnaveste niciodata. Veninul de spanz ii da imunitate, e ca vaccinul la oameni." Tot acolo, prin padurile alea, creste si pedicuta sau bradisorul, cum i se mai spune in popor. E mereu verde si se taraste pe solul padurii, la fel ca muschiul de pe copaci. E buna pentru bolile hepatice, pentru hemoroizi, reumatism, dar si pentru tratarea alcoolismului. "Vad ca fumezi cam mult. Sa-ti dau oleaca de pedicuta, ca n-o sa-ti mai trebuiasca tigari niciodata. Iei asa, cam la un varf de cutit de pulbere si o tii sub limba un sfert de ceas. Apoi o inghiti cu apa. Faci asta de vreo cinci ori pe zi, pe stomacul gol. In cateva zile, la primul fum de tigara, o sa-ti vina sa-ti versi matele." Rade si ridica ghidus din spranceana. Nu, nu-i gluma, pedicuta chiar face minuni. Tot asa cum fac toate ierburile astea pe care le calcam in picioare. Mos Sandu stie peste 200 de asemenea ierburi. Stie sa le culeaga, sa le prepare si sa le spuna oamenilor cum sa se foloseasca de ele. Pentru ca, luate asa, la intamplare, ele pot face chiar rau. Trebuie sa fii cumpatat si sa pretuiesti puterea lor tamaduitoare, ca pe un dar de la Dumnezeu. "De-aia ziceam, ca nu-i nimic intamplator pe lumea asta, ca toate au rostul lor. Astea-s comorile mele de-o viata, iar daca pricepi asta, poti sa intelegi de ce sunt eu mereu asa fericit."

Epilog

Ne intoarcem acasa spre seara. Baba lui Mos Sandu, Agapia, ne asteapta la poarta, pe-o banca. Saracuta de ea, e bolnava. De vreo 30 de ani simte furnicaturi la picioare. Leacurile barbatului n-au dat roade, e cea mai dureroasa infrangere a lui. A vindecat sute de oameni, doar pe femeia lui n-a reusit s-o lecuiasca. Nici doctorii n-au putut. Analizele ieseau mereu bine, numai ca ea se simtea tot mai neputincioasa. Mai demult, un preot le-a spus ca singura cale e biserica. Pentru ca boala ei nu e lucru curat, ca raul asta vine de la cineva. Asa o fi, au zis ei, de vreme ce nu are leac. Au mers la toate manastirile din tara, au tinut toate posturile si toate randuielile crestine. In zadar. O vecina le-a spus sa mearga la vrajitoare, sa-i faca descantece. Nici sa n-auda asa ceva. Mai bine bolnava si cu sufletul la Dumnezeu, decat cu lucruri d-astea necurate. Toata viata ei, Agapia a fost o femeie smerita, n-a blestemat niciodata, n-a ascuns niciodata vreun gand rau pentru cineva. Are 75 de ani si abia isi taraste picioarele. O strange rau, de parca i-ar strange sufletul. Au trei copii, doi baieti si o fata. Toti la casele lor. Fata mai vine sa-i ajute, cand poate si ea. Traiesc dintr-o singura pensie, cam de opt milioane. Si inca vreo doua, cam cat iau pe ierburi intr-o luna. In fiecare dimineata, Mos Sandu pleaca pe munte. Sta insa cu grija mare la inima, ca-si lasa singura femeia neputincioasa. Iar ea sta toata ziua in poarta si il asteapta. Cu grija mare, ca-si stie omul singur, printre salbaticiuni. Nu-i poate cere insa sa stea acasa, e ca si cum i-ar smulge sufletul din piept. Mos Sandu se asaza langa ea, pe banca, si o cuprinde cu bratul. "Ce faci tu, Agapie, iar m-ai asteptat aci toata ziua?" Femeia zambeste gales si ridica din umeri. "Doar doua dureri mi-au ramas la suflet dupa 80 de ani de viata. Una e ca n-am putut s-o fac pe ea sanatoasa, cu toate leacurile mele, si a doua, ca nu mai vrea nimeni sa invete indeletnicirea asta a mea. Si e pacat, domnule, e mare pacat! Ca oamenii mor tot mai multi si mai tineri, iar doctorii nu mai pot razbi."

Fotografiile autorului