Ofelia Popii - "Mi-am dorit enorm sa fac teatru"

Dia Radu
Desi nu traieste si nu joaca in Bucuresti, este considerata una din cele mai bune actrite ale momentului. Distinsa recent cu un mare premiu britanic pentru rolul din Faustul lui Purcarete, Ofelia Popii considera ca centrul universului e pe scena, iar axa lumii trece fix prin Sibiu

E mica de inaltime, plapanda si vulnerabila, dar forta pe care o ascunde sub gratia ei e atat de coplesitoare, incat e aproape imposibil sa nu-i simti, atunci cand joaca, felul ei de a arde, de parca fiecare spectacol ar fi ultimul. Cel ce trebuie platit cu propria viata. Poate de asta nici un critic nu i-a rezistat pana acum. Anul trecut, pentru Faustul regizat de Silviu Purcarete, a fost recompensata cu "Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita", iar anul acesta, la Edinburgh, britanicii au declarat-o revelatia Festivalului International de Teatru, rasplatind-o, entuziasmati, cu "Herald Angel Award". Absolventa a Institutului de Teatru din Cluj, Ofelia Popii a ales sa traiasca departe de tumultul capitalei, la Sibiu, unde este angajata a Teatrului "Radu Stanca".

Trenul de Cluj

- Intr-un interviu precedent acordat "Formulei AS" declarai ca n-ai fi ajuns la teatru, daca n-ar fi existat in viata ta poezia.

- E adevarat. Am fost un copil extraordinar de visator, iar mama mea, care era profesoara de romana, m-a intuit repede si mi-a hranit reveriile cu multe lecturi. Traiam majoritatea timpului in imaginatie, imi faceam singura jocuri sau filme mentale. Intr-o perioada imi facusem un prieten baietel, caruia ii faceam teatru de papusi. El devenise publicul meu. Apoi, in primii ani de scoala, felul meu mai solitar de a fi m-a impins sa scriu poezie. Scriam la persoana intai masculin si n-am stiut niciodata sa-mi explic de ce faceam asta. Dar cred ca eram buna, ca tot castigam concursurile pe la care participam. Si apoi, cand am crescut, nu stiu cum s-a intamplat, dar poezia a iesit din viata mea, am pierdut-o pe undeva pe parcurs si incepusem sa simt o lipsa. Cautam ceva fara sa stiu exact ce. Asa am ajuns la teatru, care a reusit sa umple acel gol.

- O aradeanca scolita la Cluj care joaca la Sibiu. Ce te-a facut sa schimbi de atatea ori locul?

- Teatrul! (rade) Imi doream enorm sa fac asta si eram la varsta la care nu vedeam de ce n-as face totul ca sa-mi iasa. Intai am luat drumul capitalei, fara sa-i mai anunt pe ai mei, pentru ca ma hotarasem pe ultima suta de metri sa nu mai dau examen la Stiinte Economice, ci la ATF. La cea mai simpla proba, cea de improvizatie, am picat, fiindca nu stiam ce trebuie sa fac de fapt si mi-a fost jena sa intreb comisia ce vor ei de la mine. Ar fi trebuit sa ma dezumfle intamplarea asta. Dar mai aveam un coleg aradean, care si el picase la Bucuresti, si ne-am incurajat amandoi. Eram tineri, entuziasti si putin inconstienti. Auziseram ca la Cluj inca se mai fac inscrieri si am luat trenul chiar atunci. Am mers cu "nasul", n-aveam bani, si prima noapte am dormit-o in gara. A doua am dormit-o in parc. In a treia, o batranica de omenie ne-a luat la ea in casa. Si nu doar ca ne-a gazduit, dar asa de tare s-a atasat de noi, ca, pe parcursul probelor noastre, tinea post negru si mergea sa se roage la biserica. Pare incredibil, dar mai exista astfel de oameni, care iti fac destinul prin gesturile lor de marinimie, fara ca macar sa-si dea seama. La Cluj am fost admisa. Iar la absolvire, am aflat ca este post la Sibiu si m-am mutat.

- Cum te simti pe o scena de provincie? Nu-ti lipseste capitala?

- Imi convine foarte tare situatia de la Sibiu. Nu trebuie sa ma zbat, cum se zbat actorii din capitala. Regizorii mari vin, proiectele curg, oamenii s-au obisnuit deja sa se urneasca, sa vina sa ne vada aici. Mi se pare ceva normal sa te deplasezi ca sa vezi un spectacol bun. Am colegi extraordinari, am parte de o atmosfera de munca foarte buna aici, iar orasul imi ofera tihna si farmecul de care am nevoie, ca sa ma reincarc dupa consumul de pe scena. Singurul lucru pe care mi l-ar putea oferi Bucurestiul este oportunitatea de a face film. Desi cred ca, daca cineva va vrea sa faca film cu mine si daca eu o sa fiu suficient de buna si potrivita cu rolul, o sa fac si film.

- Presa si criticii nu contenesc sa laude maniera ta de a te implica total intr-un rol, lucru tot mai rar intalnit. De cat sacrificiu e nevoie ca sa faci "un rol mare"?

- Nu cred ca am gandit niciodata asta in termeni de sacrificiu. E pur si simplu o munca ce ma subjuga. Eu nu lucrez altfel decat daruindu-ma si n-am jucat niciodata in vreun spectacol fara sa-mi placa, fara sa simt ca ma face sa ard. Au fost momente in viata mea cand eram deprimata si necajita ca aveam roluri minuscule, dar chiar si atunci imi storceam personajul pana la ultima posibilitate, tot incercam sa dau totul. Si-asa suntem o societate de consum, ne irosim viata facand lucruri de forma. Nu ma obliga nimeni sa fac teatru, dar, daca il fac, vreau ca macar in acest spatiu al scenei sa duc lucrurile la esenta, la samburele lor fundamental, sa pot sa dau un sens de la mine fiecarui personaj, chiar daca e un personaj minor. Altfel, mai bine nu-l mai fac deloc. Inseamna ca n-am nimic de zis.

Glorie si singuratate

- Actorul lucreaza cu emotii. Nu te consuma sufleteste sa te daruiesti asa de fiecare data?

- Ba da, dupa fiecare piesa ma simt sfarsita. Uneori simt sfarseala dupa premiera. E groaznic. E o senzatie insuportabila de parasire, de singuratate. Cred ca mai simt si altii asta, dar n-am avut curiozitatea sa-i intreb. Oricum, e ingrozitor. Te simti golit, pustiit. Desi incerc sa ma tin, sa nu plang, tot ma simt suspendata undeva in gol, intr-o atarnare perpetua, ce dureaza cateva zile. Sunt personaje la care am senzatia asta de fiecare data dupa ce le joc. Asa sunt Faust, Lulu si, acum, Bess.

- Cum te pregatesti pentru un rol?

- Imi hranesc bagajul de emotii vazand filme, citind, uitandu-ma la poze. Caut in orice traiesc in perioada respectiva crampeie de similitudini cu situatia pe care trebuie sa o joc. In rest, vorbesc mult, enorm. Cel mai mult cu regizorul. Pun uneori si intrebari stupide, dar vreau sa fiu sigura de fiecare data ca startul e bun, ca nu sunt pe o pista gresita. Vorbesc cu sufleorul, cu colegii din teatru. Orice parere ma ajuta. Dupa un punct insa, nu mai vreau nici sa vorbesc, nici sa citesc. Simt personajul crescand in mine, in fiecare zi. Si atunci sunt numai eu cu el. Si recunosc ca nu pot sa-l las seara la teatru. Il iau cu mine acasa, la cafenea, il duc si pe strada si, cateodata, simt nevoia tampita sa-l las sa vorbeasca chiar acolo, in mijlocul intersectiei, in aglomeratie. Nu ma pot abtine, duc mana la gura sa ma feresc, rostesc replica si trec, linistita, mai departe.

- De ce joci?

- Nu cred ca e un hobby teatrul. E o placere foarte mare, dar primeaza necesitatea enorma de a ma exprima, nevoia mea de dialog, nevoia de a primi raspunsuri la unele intrebari, nevoie care e la fel de mare ca aceea de a fi provocata cu intrebari carora trebuie sa le gasesc raspunsuri in mine. Si asta ma imbogateste interior.

- Ai simtit vreodata ca viata ta e marcata de rolurile pe care le-ai jucat?

- Da, clar. Am fost mai marcata de rolurile pe care le-am jucat decat de evenimentele personale. Pe scena, totul e mai intens. Dar mie imi convine sa am o viata linistita, banala, si sa ard pe scena. Cred ca, daca as fi avut o meserie calma si inglodata in rutina, as fi devenit o persoana extrem de dificila, niciodata multumita de sine, mereu in cautare de ceva, nu stiu ce, mereu zbuciumata. Jucand teatru, reusesc sa nu ma mai gandesc atat de mult daca lumea, viata mea si tot ceea ce mi se intampla au vreun sens. Oricum, sunt intrebari care te fac sa te invarti in cerc, care te epuizeaza si-ti distrug prezentul.

- Dupa premiera la Faust ai declarat ca "toti suntem niste fausti care isi epuizeaza energia pe lucruri pamantene". Mai simti asta si acum?

- Da. Cautam mereu ceva, fara sa stim ce, ramanand vesnic nesatisfacuti. Ne bantuie pe toti o sete de adevar, o sete de implinire. Si e o cautare gresita, n-o sa avem niciodata certitudinea implinirii, dar sa stii asta nu-ti foloseste, din pacate, la nimic. Exista oameni norocosi care se nasc cu o liniste de la bun inceput, cu o anume intelegere a vietii, care-i fereste de marile drame. Si mai sunt si cei ca mine, care n-au nici o intelegere si tocmai de aia cauta cu disperare, fara oprire, si se bucura la fiecare mica revelatie, la fiecare farama de sens, sperand ca intr-o zi, la batranete, toate acestea se vor lega intr-un puzzle, care-i va face mai intelepti si care le va calma tumultul sufletesc.

- Ultima ta premiera, "Breaking the Waves", dupa filmul lui Lars von Trier, are o mare incarcatura spirituala. Te-a ajutat, jucand-o, sa-ti castigi macar in parte un echilibru?

- Rolul din "Breaking the Waves" m-a si echilibrat, m-a si dezechilibrat. Pe de-o parte, am inteles ce inseamna sa daruiesti fara sa astepti, ce inseamna iubirea, credinta, ce inseamna sa nu pui intrebari unde nu are sens, sa nu te indoiesti. Dar asta nu se impaca deloc cu latura mea faustiana. Ma dezechilibreaza tocmai pentru ca vad cat de departe sunt toate de mine. E ravasitor sa intelegi ce inseamna sa fii un om bun, in sensul deplin al cuvantului, dar tu sa nu te simti capabil de asa ceva. Un personaj spune la un moment dat: "Dumnezeu ii da fiecaruia din noi un talent". Mai tarziu este intrebat: "Si care este talentul tau?". El raspunde: "Eu pot sa cred".

- Tu poti sa crezi?

- Eu vreau sa cred. E o lupta in mine. De fapt, eu cred, dar nu-s inca atat de puternica sa cred tot timpul, chiar si atunci cand relele ma doboara. As vrea sa pot intelege profund ca relele, cand vin, sunt tot de la Dumnezeu si ca, in ordinea mare, universala, nu sunt neaparat rele, ci au sensul lor, care nu se cuvine a fi pus la indoiala. Dar e greu. E tare greu sa nu te revolti uneori.

Tihna si dragoste

- In celelalte interviuri pe care le-ai dat esti foarte retinuta, mai ales cu privire la viata ta personala. Chiar ai declarat ca nu te simti bine in fata presei. De unde vine inconfortul asta?

- Nu ma simt in largul meu pentru ca am emotii, in majoritatea cazurilor. Mi se pare ca ceea ce spun despre mine n-are importanta si atunci n-am tragere de inima sa vorbesc. Sincer, mi se pare ca lucrurile care tin strict de viata mea personala n-au nimic extraordinar. Acum m-am hotarat sa iau interviurile ca pe o discutie lejera si asta m-a mai relaxat.

- Si totusi, cum e viata ta personala? De ce o tii departe de ochii presei?

- Viata mea personala e foarte linistita. Am un prieten, nu sunt casatorita deocamdata. Vrem sa ne luam o pisica sau un caine, desi nu prea avem timp. Am un apartament primit de la ANL, pentru care zilele astea caut tapet. Mi-ar placea sa am timp si spatiu pentru gradinarit. Ma gandesc sa-mi iau masina, ca sa pot iesi mai des in imprejurimile Sibiului, fiindca verdeata ma relaxeaza foarte tare. Ma uit la filme, citesc si in restul timpului sunt casnica. O casnica fara tabieturi insa, fiindca repetitivitatea ma aduce la exasperare. Daca o data am facut baie cu spuma ca sa ma relaxez, a doua oara sigur nu mai functioneaza, asa ca prefer sa merg la piata sa cumpar peste. Cum vezi, nimic extraordinar. N-are nimic din spiritul convulsionat si contorsionat al rolurilor pe care le joc. E doar tihna si dragoste. Si starea asta de indragostire imi face bine si cand joc. E o energie in plus care ma ajuta, e ceva ce, oricat de bun actor ai fi, nu ti-o poti oferi singur.

Fila de oracol

- Ce culori iti plac?
- Toate. Albastru, verde, portocaliu...
- Inchide ochii. Ce vezi?
- Marea, toamna, in valuri.
- O calitate a ta?
- Entuziasmul.
- Un defect?
- Nerabdarea. Si lipsa de tact.
- Orasul in care vrei sa traiesti?
- Sibiu.
- Calitatile pe care le apreciezi la altii?
- Umorul si adancimile.
- Un vis?
- Sa joc in filme.
- Un personaj care ti-e drag?
- Raskolnikov.
- Un rol pe care ti-l doresti?
- Electra, Medeea, Anna Karenina.
- Trei lucruri care iti fac placere?
- Sa ma plimb pe Podul Minciunilor, sa savurez cafeaua inainte de repetitie si sa-l ascult pe Nick Cave in duet cu P. J. Harvey.
- Un sinonim pentru indragostire?
- O saritura cu parasuta.

Foto Mihaela Ghenescu (3)