Acestea sunt cuvintele cu care Cristi Minculescu rezuma perioada aceea sumbra, de la inceputul primaverii, in care multi romani au stat cu inimile cat un purice si s-au rugat pentru viata lui. La doar patru luni de la dificila operatie, Iris s-a intors pe scena si, dupa o vara petrecuta in turnee prin tara, isi cheama pe 8 octombrie fanii bucuresteni la concertul de revenire de la Sala Polivalenta. "Este un concert de multumire, un omagiu adus celor care din februarie incoace au fost alaturi de noi, cu mesaje, cu incurajari, cu rugaciuni", spune Cristi. Un alt motiv de bucurie pentru sustinatorii trupei este lansarea, pe CD, a integralei Iris, inclusiv a primelor lor discuri, atat de indragite, editate in anii '80 pe vinil.
"Suntem mandri de primele discuri, dar nu vrem sa ne repetam, ci sa aducem mereu ceva nou!"
"Mosule, sunt mort de somn", imi spune Cristi Minculescu la ora 10 dimineata, la intalnirea cu presa. E doar un soi de alint, pentru ca in urmatoarele trei ore, el da interviuri pe banda rulanta, spune bancuri celorlalti baieti din trupa, si nu da vreun semn de oboseala. Nu tin minte sa-l mai fi vazut in sacou, dar ii sta foarte bine, are un aer tineresc, in blue-jeansi, camasa alba cu dungi albastre si tenisi albi in picioare. Stam de vorba in trei, cu el si cu Nelu Dumitrescu, tobosarul si fondatorul trupei, pe la mijlocul anilor '70, despre integrala Iris si despre revenirea pe scena.
- Se poate compara pauza asta de sapte luni cu perioada din anii '80 cand ati fost interzisi, nu mai aveati voie sa cantati nicaieri?
Nelu: - Nu, atunci a fost altfel, eram daramati. Si acum ne-a fost foarte greu, dar varsta si experienta ne-au facut sa fim mai stabili psihic, sa gandim pozitiv. Atunci a fost crancen, ni se luase dreptul de a munci, simteam frica de a nu mai canta, de a nu avea cu ce trai de pe o luna pe alta. Acum, cu Cristi a fost o problema grava, dar care odata rezolvata ne-a incarcat de speranta. Cand am vazut ce se poate intampla, am simtit si mai tare cat de importanta este viata, am inceput sa nu mai punem orice la suflet, iar lucrul asta ne-a revigorat. Am pregatit CD-urile cu primele albume in Germania, alaturi de Emil Lechinteanu, primul basist al trupei Iris, si, ascultand vechile piese, ne-am dat seama ca nu am trecut ca gasca prin apa in toti acesti ani, ca am lasat ceva in urma.
- Ce sentimente aveti cand ascultati acele discuri, va asalteaza amintirile, va ganditi ca acum ati fi cantat altfel?
Cristi: - Sentimental, cel mai legati suntem de primele cinci discuri. Imi amintesc ca atunci cand l-am inregistrat pe primul, eu eram intr-un tratament dentar dureros, in studio era foarte frig, iar la pupitrul de mixaj cald de tot. Eu stateam infofolit, iar baietii erau dincolo de geamuri, in maieuri. Urasc studioul, nu-mi da deloc starea pe care o am in fata publicului. In prima noapte nu a iesit nimic, a doua a inceput cu incercari palide, iar apoi, spre miezul noptii, am reusit sa imprimam "Noaptea" si "Pe ape". Bucuria lansarii primului album este ca si cum ai lua pentru prima oara titlul la fotbal, e o chestie extraordinara, care nu se uita niciodata.
Nelu: - Ascultam de curand piesele astea vechi, sunt acolo niste treceri, niste pasaje, solouri, si imi ziceam: "Mai sa fie, cum ne-a trecut asa ceva prin cap?". Nu-mi venea sa cred ce bine suna. Ne incadram perfect in ceea ce se canta, ca gen, in intreaga lume. Nu era deloc o lalaiala, se simtea energia noastra tinereasca, sunt foarte mandru de acele discuri. Nu prea ne placea noua sa intram in studiouri, voiam reverberatia publicului, dar ne bucuram de fiecare disc, pentru ca aveam mereu senzatia ca va fi ultimul. Pe urmatorul album nu ne vom intoarce la inceputuri, dar vom canta un rock modern, asta am incercat mereu sa facem, sa aducem ceva nou. Eu am o teorie: cand esti tanar esti nebun, nu accepti sa calci pe alta straduta. Nu, nu, nu. Dar dupa ce treci de 30 de ani, ti se pare ca pana atunci cantai doar 2-3 note, vrei ca piesa noua sa fie mai elaborata, sa evoluezi. Astfel a evoluat si trupa Iris.
"Cel mai important era sa raman viu"
- Cristi, cat de mult a contat in refacerea ta faptul ca ai stiut ca esti asteptat pe scena, ca oamenii te sustin?
- Cel mai important era sa raman viu, ca sa ma pot gandi la treaba asta. Din fericire s-a intamplat, dar de data asta nu a depins numai de mine. Am avut mare noroc si cu sotia mea, si cu baietii, si vreau sa le multumesc lor si celor multi, pe care nu-i cunosc, si care s-au rugat pentru noi in niste vremuri in care e tot mai greu sa te gandesti la cineva pe care nu-l cunosti. A contat enorm, am simtit de acolo, din Germania, aceasta sustinere. Asa a fost sa fie. Acum vreau sa uit cat mai repede acest moment, nu o sa batem sub nici o forma moneda pe el.
- Cum a fost revenirea pe scena, asta vara, la Simleul Silvaniei?
- Emotii, emotii mari de tot. Mai intai a trebuit sa vad daca pot sta o ora pe picioare si daca am suflu sa cant. Odata si odata tot ar fi fost prima oara. Am mers cu baietii in doua zile la club, am facut cate o repetitie - snur, am vazut ca ma simt bine si am urcat pe scena. Inainte de asta, cand mergeam acolo, am vazut masinile parcate la 5 kilometri de scena, din toata tara, am vazut si un numar de Bacau... Apoi au urmat concerte la Targu Mures, Garana, pe litoral. Oamenii se comporta foarte elegant, nici nu baga in seama evenimentul din primavara, nu vor sa para ca-mi acorda circumstante atenuante din cauza asta. Nu inseamna ca nu stiu prin ce am trecut, dar se comporta cat se poate de normal, trupa este privita cu aceeasi simpatie ca pana acum, ceea ce mi se pare extraordinar.
- Inainte de aceste concerte, prima ta aparitie publica a fost acasa, la Craiova. Iar acum, in octombrie, cu ocazia concertului sustinut acolo, vei primi titlul de cetatean de onoare al orasului...
- Este o onoare la care nu m-am gandit vreodata. Eu sunt nascut la Pitesti, dar am fost botezat si am copilarit la Craiova. Inima si sufletul meu sunt acolo si, invariabil, alaturi de echipa de fotbal, indiferent pe ce loc se afla in campionat. Asta primavara, baietii au avut niste rezultate extraordinare, a fost ca o perfuzie in plus pentru mine. Ei stiu ca ii iubesc si ii sustin, chiar daca de mult timp nu am mai mers la un meci. Asta, pentru ca nu vreau sa se inteleaga ca imi fac publicitate pe efortul lor. Aveam 5 ani cand F. C. Craiova, pe atunci, a promovat in A si am prins nebunia cu primul titlu, in 1974, si cu Craiova Maxima, in anii '80. Mergeam la meciuri mai mult in vacante, pentru ca ne mutam mult dintr-un oras in altul, datorita meseriei tatalui meu, care lucra in domeniul finante-banci. Abia aveam timp sa-mi fac prieteni intr-un loc, ca ne si mutam. In Craiova, vara mergeam in statiunea Victoria, la 24 de kilometri de oras, unde era un strand grozav, iar iarna se simtea peste tot fervoarea aceea de Craciun, care acum a disparut. Cand ajung in Craiova si am timp, ma duc prin locurile prin care am copilarit si, daca ma crezi, ma doare corpul de atata nostalgie, o resimt fizic. Cand ma uit, acum, la 50 de ani, la locurile in care alergam, ma dadeam cu sania, jucam fotbal.... E emotionant sa vezi ca locurile au ramas aceleasi, dar tu te-ai schimbat.
- Cat de tare te-ai schimbat?
- M-am intors schimbat din Germania, dupa operatie. Mi-e greu sa-ti explic, stiu de ce, dar nu as putea sa spun in ce sens. Privim normalitatea altfel, si eu, si Rodica. Nu ca m-ar emotiona alte lucruri, ca as fi mai lapidar sau mai cinic. Ma bucuram si inainte de lucrurile simple, poate acum ma bucur de altele, pe care inainte nici nu le bagam in seama. Nu ca m-ar fi marcat pe viata, dar a fost un moment de cumpana. Daca nu era Rodica si Dumnezeu, poate nu mai stateam acum de vorba, vorbeai despre mine cu baietii. Vreau sa uit acel moment, nu mai conteaza acum decat ca acum stam impreuna de vorba, asta conteaza cel mai mult.
Fotografiile autorului (3)