Christian Paraschiv - "Veneam dintr-o tara intunecata si trista. La Paris am gasit lumina si veselie"

- pictor francez de origine romana -

Conacul cu stele

Sunt la conacul cantacuzin de la Tescani, in inceputul acesta de toamna rarefiata de verdele ingalbenit al copacilor din parcul lui Enescu, parcul cel mare, cu eleganta si amintirile sale imprastiate, imperial, prin iarba. Ajunsesem aici ca sa ma las mangaiat de duhul compozitorului, prezent peste tot in saloanele luminoase si aurite, in mobilele scumpe si vechi, in pianul care isi mai asteapta stapanul plecat, dar si dorind sa intalnesc un alt indragostit al Tescaniului, martor ceva mai recent al acelui rai pamantesc. Norocul mi-a suras.
Pe sub boltile incendiare ale parcului, l-am cunoscut pe pictorulfrancez de origine romana Christian Paraschiv. Nascut in 1953, absolvent de Belle-Arte la Bucuresti, Christian Paraschiv s-a afirmat in anii '80, ca unul dintre tinerii artisti romani de mare anvergura. Dupa ce, in 1986, pictorul emigreaza la Paris, faima si valoarea sa iau amploare. Azi, Christian Paraschiv este unul dintre cei mai buni si mai bine cotati artisti romani ai lumii, patinator dezinvolt prin toate tehnicile si formele artei (de la pictura si sculptura pana la fotografie, film si arta pe computer). Iar amintirile artistului, pe care mi le-a impartasit intr-o seara inundata de stele, in pridvorul conacului moldovenesc, sunt un fir sentimental neintrerupt, de la Tescani la Paris.



Departe de napasta rosie

- In anii '80, ati facut parte din grupul de tineri pictori romani inrolati in ceea ce s-a numit "fenomenul Tescani". Conacul Marucai Cantacuzino si al lui George Enescu devenise refugiu, dar si atelier de pictura pentru cei mai talentati artisti ai generatiei tinere. Cum ati ajuns la Tescani?

- Prezenta maestrului bacauan Ilie Boca a fost o cheie de bolta pentru fenomenul Tescani. El era fermentul reuniunilor noastre. Pe de alta parte, natura de aici era curata si pura, ca dintr-o alta era, iar locul ferit de politica si ideologii. De-asta am venit aici, ca ne rupeam de napasta rosie de afara. Si mai erau si povestile celor mai in varsta, despre cum se ajungea dupa primul razboi mondial in avion de la Paris la Tescani, povesti care dadeau locului un halou aparte, o noblete pe care noi n-o mai credeam posibila la noi, in Romania, in vremurile acelea. Ca Bazu Cantacuzino lua avionul personal de la Paris si cobora la conac, la Tescani - ei, bine, in acei ani grei '80, ni se parea de neimaginat. Si mai era ospitalitatea celor care se ocupau de locul acesta si care imi pare si acum neschimbata. Gazdele de la Tescani parca sunt la fel ca atunci. In plus, aici esti eliberat, incepi sa fii tu insuti.Aici era normalitatea. Legatura cu natura. Uitam de cartelele pentru alimente si de lipsuri. Aici este un loc sfintit. Si cu amprenta geniului lui Enescu, care ne molipsea pe toti. Venea si Andrei Plesu la Tescani. Chiar a si scris la prima noastra expozitie colectiva "Floarea de mar" de la Bucuresti, un text legat despre modestia in fata naturii. Si pe care chiar o admira, caci peste tot in lume erau in voga experimentele. Dar asta nu ne impiedica sa continuam si sa facem anumite lucrari, care erau mai "experimentale". Apropierea asta de natura e ca o punere in discutie de zi cu zi. Vii, te supui Naturii si pictezi ceea ce vezi, nu ca un aparat de fotografiat. Dupa care te intorci in atelier si iti vezi de lucru. Multi n-au inteles: "Ce fac astia aici, sunt pasunisti?". Si nici oficialitatilor rosii nu le conveneau peisajele noastre, ca n-aveau muncitori. Nu conveneam nimanui! Cu toate astea, majoritatea artistilor au venit la Tescani. Devenise o moda, spre '85, '86. Toata lumea voia sa vina la Tescani. Cred ca ii aducea nevoia de a fi protejati si de a trai intr-o mica zona de normalitate, care era aici. Caci la Bucuresti, eram tot timpul intr-o stare de asteptare.

De la Tescani, la viata capitalista

- Dvs. n-ati asteptat prea mult...

- Eu mi-am pierdut rabdarea si am plecat in '86. Am asteptat patru ani un pasaport, pentru ca luasem un premiu in Franta, si Uniunea a zis: "Sa trimita banii aici". Dar cei din Franta au vrut sa vin eu acolo, si cand am primit pasaportul, deja in tara nu mai puteam sa expun. Asta pentru ca pictasem un ciclu Feminin-Masculin, o combinatie de nud si geometrie, un fel de metafora. L-au interzis! Nudul nu se putea expune in Romania! Dar tocmai atunci a venit un galerist de la Mannheim la atelierul meu, mi-a vazut nudurile, si le-a vrut imediat. Ca era o expozitie romaneasca la Mannheim. Si politrucii au zis ca e in ordine, dar cand a fost sa le trimita, au trimis lucrari mai vechi, cu alt subiect. Si uite asa, treptat, m-am trezit singur, ca pana si prietenii se izolasera de mine, nu ma mai intelegeau. Si atunci cand nici prietenii tai nu te mai inteleg - pleci. Asa ca in 1986 am ajuns la Paris.
Aici totul a inceput printr-o lectie severa de modestie! La Paris, nu te cunoaste nimeni, esti nimeni. Desi in Romania eram un artist destul de cunoscut pentru varsta mea. Dar acolo esti zero, nu stie nimeni de tine. E o lectie, iti ies gargaunii din cap! Te pui la locul tau cum trebuie si incepi sa te reconstruiesti. Te pui in discutie obligatoriu. Eu consider ca mi-a facut bine. Trebuie insa sa te obisnuiesti. Esti intr-o tara straina, cu oameni care au un fel de a gandi diferit, si iti trebuie foarte mult efort ca sa te adaptezi, sa intelegi ce se intampla, sa intelegi sistemul. Asa a fost ucenicia mea la viata occidentala. De la Tescani am trecut direct la viata capitalista. A trebuit sa invat cum se discuta cu un galerist, cum se vinde o lucrare etc. Intrasem abrupt in zona comerciala, neavand exercitiul asta. Colegii mei mai vechi nu prea mai vorbesc azi, dar tinerii trebuie sa stie ca pe vremuri imprumutai bani de la UAP, la fel ca la Uniunea Scriitorilor. Si puteai trai! Nu aveai nevoie sa te angajezi, sa muncesti. Erai artist. Pe cand la Paris, nu-ti dadea nimeni nici un imprumut. Daca aveai atelier, trebuia sa ti-l platesti, ca altfel te dadea afara! Oricum, eu veneam dintr-o tara intunecata, gri si trista. Iar la Paris am gasit lumina, culoare, veselie - si am fost fericit!

Umbra lui George Apostu pe Sena

L-am iscodit pe Christian Paraschiv sa depene amintiri despre cel mai mare sculptor roman de dupa Brancusi - George Apostu. Un Apostu in ultimii sai ani de viata de la Paris, in plina forta si lumina, chiar daca exilat din tara.
- Singurul care m-a ajutat acolo a fost chiar el, marele nostru sculptor George Apostu, spune Christian Paraschiv. Pe nea Georgica - artist cu har si cu suferinta dezradacinarii, l-am gasit la Paris neschimbat: hatru si inconjurat de femei, cu o putere de viata dincolo de normal. In paralel cu seria "Tatal si fiul", lucra la niste "Cristi pe cruce", de parca isi punea cancerul la vedere, caci lupta din rasputeri cu boala... Te intreba intotdeauna daca nu ti-e foame sau sete, chiar daca era 9 dimineata, si daca nu raspundeai clar, iti punea masa! Si parca il vad stand acolo, in atelierul lui care dadea intr-o gradina privata... Era ca un munte - transant si delicat totodata. Iar atelierul ii era plin, caci Apostu lucra incontinuu, si chiar daca multe lucrari se vindeau erau inlocuite de altele aproape instantaneu, incat te intrebai cand le facea...

- Era George Apostu adaptat la lumea pariziana?

- Trebuia sa se adapteze, indiferent daca ii placea sau nu! Dar ii lipsea mult Romania. De altfel, omenea pe toti romanii. Cum prindea unul il punea la masa, se bucura sa vorbeasca romaneste. In acelasi timp, fiind inconjurat de o serie de persoane cu interes pentru opera lui, era bine integrat in viata frantuzeasca. A inteles destul de repede ce se intampla acolo, nu numai la nivel artistic, chiar si stilul lor de viata. Insa Romania ii lipsea. Clar! Era unul din oamenii din exil care nu mima dorul de tara. Fiindca erau foarte multi care mimau. Nici Franta nu le placea, le putea. Nu era cazul lui George Apostu. El era activ, artist. A avut achizitii numeroase de la statul francez, avea comenzi. Pe deasupra, multa lume a vorbit neoportun si despre iubita lui Apostu, Huguette Kaland, o artista de origine libaneza, dar ea era o femeie de foarte mare cultura, care s-a ocupat foarte mult de Apostu, ba chiar si de fata lui din Romania, careia i-a platit studiile si are grija si acum de ea. Huguette i-a fost mai mult decat devotata lui Apostu, pana in ultima clipa a vietii lui, cand a murit in apartamentul ei. Eram si eu acolo cand a murit marele artist. El e singurul care m-a ajutat in inceputurile mele de la Paris.

- Inseamna ca si credea in ce faceti...

- Da. Ii placea foarte mult lucrul meu, m-a sustinut foarte mult. Si probabil ii placea foarte mult si cum eram ca om. Fiindca el punea mare accent pe calitatea umana a artistului, sa fii om. Si probabil ca ii convenea si modul cum gandeam. Ne-am inteles foarte bine. Cum m-a ajutat la modul concret? Prietena lui avea de facut un catalog. M-a intrebat daca stiu sa fac poze. Am spus ca da. A zis: "Uite, Huguette trebuie sa-si faca catalogul". Mi-a atras atentia ca ea are rochii, sculpturi, picturi, ca era un catalog greu. Noroc ca eu facusem poze, si cum lucram arta experimentala pe fotografii, am zis: "Gata, nea Georgica, sigur, dar am o problema...". "Ce problema?" "Nu am aparat de fotografiat". "Iesi afara! Ce-mi spui mie ca nu ai aparat de fotografiat! Te descurci!". A fost prima lectie pe care am primit-o in Occident: daca iti da cineva o slujba, nu stai sa-l mai deranjezi. A fost prima lectie a lui Apostu.

- La ce lucra Apostu pe atunci?

- La "Tatal si fiul", ultima lui serie. In lemn. A dezvoltat-o pana in ultima clipa. Isi avea atelierul la MetroGambetta, foarte frumos si micut. Intrai printr-un portal intr-o curte inchisa. Aveai toata intimitatea sa stai si sa lucrezi. Era un casoi acolo impartit in ateliere, ce dadeau toate intr-un parculet.

"Scoala romaneasca de arta e foarte buna, numai ca a fost prost promovata"

- Cum ati inceput sa aveti ateliere si comenzi?

- Am inceput tocmai cu catalogul asta comandat de Apostu! Apoi, treptat, am inceput sa vand. Castigasem si un atelier la Cite des Arts, printr-un concurs foarte sever, de nivel mondial. Si la Cite des Arts se faceau vernisaje la fiecare trei saptamani, venea multa lume. Am avut si noroc. Pe de alta parte, acolo am inteles ca decizia mea de a ramane in Occident fusese inteleapta. Ca daca ramaneam in Romania as fi lucrat vreo 15% din cat am lucrat la Paris! Asta din cauza ritmului de viata de pe Sena si a urgentei de a te descurca. In Romania vorbeam mult. Acolo vorbesti mult, dar si lucrezi mult. E o emulatie. Si la galerie te ambitionau sa lucrezi, sa mai faci. Iti aratau interes. E mult de munca ca sa-ti creezi o opera. Iar daca nu ai o opera consistenta, esti tot un nimeni! Nu e suficient sa faci cinci tablouri. Ai un pic de succes, dar pe urma te-a uitat toata lumea, ca pe-un cantaret al unui singur slagar. Daca vrei sa construiesti o opera, trebuie sa lucrezi, nu se poate altfel. Iar ca sa lucrezi trebuie sa vinzi, ca panzele si pensulele-s scumpe. Si asa intri in sistemul vestic de comert. Tot secretul e sa nu faci compromisuri. Trebuie doar sa rezisti. Fiindca se poate. Caci la Paris, fiecare tip de pictura isi are clientii sai. Aici sunt de toate, de la pictura de ultimul gang si pana la artisti extrem de interesanti; si pentru gang ai o clientela, pentru semi-gang alta clientela, pentru asa si-asa alta clientela si pentru aia buni alta clientela. Trebuie doar sa nu intri in panica: sa rezisti o luna, doua (nu mai mult!), in care nu vinzi nimic, sa nu cedezi, sa nu faci compromisuri - si atunci comenzile vin, vin ca randunelele!

- Sunt artistii romani vazuti in Occident ca fiind cu adevarat talentati?

- Scoala romaneasca de arta e foarte buna. Numai ca, din pacate, a fost prost promovata. Adica tarziu! Ma refer la vanzari pe piata de arta din Vest, nu doar la expozitii si premii prestigioase care, har Domnului, nu i-au ocolit pe romani. Dar, pana la urma, vanzarile stabilesc si bunastarea, si cota, si popularitatea unui artist si a unei arte nationale. Rusii si ungurii, de pilda, au invadat piata vestica de arta, cu 10-15 ani mai inainte, imediat dupa '90. Rusii au "atacat" Occidentul in valuri, ca picatura chinezeasca! Pe cand noi, am ajuns aici abia in 2009, cu o expozitie uriasa, poate chiar prea mare, de la Paris, la hotel Druot. Si sa stiti ca francezii si occidentalii nici acum nu prea au vreun reper despre noi, atat au auzit: ca scoala romaneasca e buna. Asa ca mai este pana ce artei romanesti ii va fi recunoscut in lume locul ce-l merita.

- Cand ati revenit in Romania?

- In 2003, cu o expozitie la sala Simeza si platind tot transportul, pentru ca UAP-ul n-avea bani, dar eu voiam sa expun in Romania ca tinerii sa vada ce facem noi acolo. Si am continuat in 2007 cu retrospectiva de la Teatrul National, cu 300 de lucrari. Dupa aceea, am dus-o la Iasi, la Bacau, la Bistrita-Nasaud, la Mogosoaia, s-a tot plimbat. Ultima pe care am avut-o a fost la Bruckental, cu partea de lucrari noi, prin primavara. Iar mie imi si place sa vin in Romania.

- Intre spatiul romanesc, care v-a format, si cel francez, care v-a adoptat si consacrat, cum va impartiti nostalgia si iubirile?

- Spatiul cultural european este totul! Este un spatiu cu radacini crestine si doua directii: cea bizantina, unde perspectiva e numita prin culoare si lumina, si cea occidentala - unde perspectiva de tip renastere apropie reprezentarea de deformarile privirii.Problema e cum continuam aceste directii in respectul culturii noastre, care e una singura: cultura crestina. La Bacau, la Centrul International de cultura George Apostu, am avut o expozitie cu un titlu, cred, elocvent pentru ce simt eu: "Cand sunt roman sunt francez, cand sunt francez sunt roman".

- Cat de aproape de Dumnezeu va simtiti cand lucrati, d-le Paraschiv?

- Azi, pana si stiinta ne ajuta sa ne apropiem de Dumnezeu cu smerenie si bucurie! Ca ajungem la Dumnezeu fie prin revelatie, fie prin ratiune, fiecare ne incercam calea, dupa putere si cu forta umilintei. In limba romana exista un cuvant aproape intraductibil: "firesc". Eu spre asta ma indrept, cu arta mea: spre firesc! Asta este calea mea spre suflul lui Dumnezeu.