Iubire interzisa

Cititor Formula AS
Povesti de dragoste

Cand soacra mea isi serbeaza ziua de nastere, inainte sa plecam de acasa, eu stau ore in sir inchisa in baie, cu o senzatie cumplita de teama si de emotie, pe care nu pot sa le stapanesc. Sunt sfarsita, imi vine sa plang, in vreme ce Petre, sotul meu, bate in usa si ma avertizeaza ca ai lui se vor aseza la masa fara noi. Crede ca n-o simpatizez pe mama lui, dar nu este adevarat. Nici impotriva petrecerilor de familie n-am nimic. N-au nici o importanta pentru mine istorioarele plicticoase, amintirile repovestite a mia oara, intrebarile iscoditoare sau amabilitatile ipocrite care se spun. Ce are importanta pentru mine sunt ochii aceia caprui si intensi, vocea baritonala, putin ragusita, si mainile nervoase, de pianist, ale cumnatului meu. El e important pentru mine, Pavel, fratele sotului meu.
Da, sunt indragostita nebuneste de Pavel, o iubire pe care o ascund adanc, in suflet, pe care n-am curajul sa i-o impartasesc. Dar iubirea nu mai este un sentiment inaltator si frumos, atunci cand trebuie s-o tii prizoniera, in timp ce ea se zbate deznadajduita, ca un animal salbatic in cusca, cersind libertate si dreptul de a se exprima. Urca spre buzele mele, de fiecare data cand ne intalnim, mi se furiseaza in varfurile degetelor, cand el imi intinde un pahar, imi pulseaza in tample, ori de cate ori il privesc. Insa eu imi strunesc cu biciul dresorului aceasta dorinta de atingeri si de cuvinte de dragoste, pana o supun si o silesc sa se ascunda in spatele unor gesturi cuminti, in spatele unor cuvinte moarte, conversatii ce nu depasesc limitele prieteniei. Cateodata, mi se pare ca ma sufoc de atata dor nemarturisit. Ma doare, efectiv, inima. Dar n-am voie sa uit ca sunt sotia lui Petre, fratele lui.
Nu, nu pot spune ca m-am maritat cu cine nu trebuia. Petrica era barbatul potrivit pentru mine. Mergeam impreuna pe munte, discutam despre profesie seri intregi (suntem amandoi informaticieni), faceam planuri de viitor. Prin urmare, eram fericiti. Fratele lui Petre, stabilit la data aceea in Germania, exista doar in fotografiile care-l aratau, fie la pescuit, in vacanta, fie costumat in Mos Craciun, pentru copiii unor prieteni. Uneori telefona, insa nu te poti indragosti de cateva vorbe auzite pe fuga, in receptor. De vazut, l-am vazut prima oara in seara dinaintea nuntii noastre. Ne-a adus cadou doua perechi de bocanci speciali pentru munte si ne-a anuntat ca are de gand sa ramana de acum in tara. Urma sa locuiasca in Brasov, ca si restul familiei.
Cred ca in seara aceea s-a intamplat. Nu stiu, poate sa fi fost costumul de nunta al nasului nostru, de care ne-am amuzat impreuna, sau felul cum Pavel s-a asezat turceste pe jos, in bucatarie, ca sa-si bea cafeaua. Fapt este ca m-am indragostit de fratele barbatului cu care urma sa ma casatoresc a doua zi. "Mireasa are mainile reci", radea tata, "mireasa e emotionata", zambea mama cu lacrimi in ochi. Eu am spus: "Da" si mi-am pus semnatura pe certificatul care ne facea pe Petre si pe mine sot si sotie. Doamne, atata timp ne bucurasem, asteptand clipa asta!
Imi doream o familie mica, o casa pe pamant, cu un petec de iarba in fata. Sufletul meu visase totdeauna o gradinita frumos ingrijita, cateva flori, doi-trei copaci. Lucruri comune, dar intr-o ordine desavarsita. Pavel a ravasit dintr-o data totul. E uimitor cat timp te poti minti singur. Cat timp incerci sa te convingi ca esti cel mai fericit om din lume, cat timp izbutesti sa-ti reduci la tacere vocea interioara, evocandu-ti mereu si mereu vechile idealuri si teluri. Acum noi il avem pe Mihnea, baietelul nostru de doi ani, avem o casa cu o bucatica de gradina in fata, iar seara, dupa ce am inchis televizorul, privim la mica noastra lume perfecta si, uneori, dupa ce bem un pahar de vin rosu, ne si iubim. Mai bine zis, Petre ma iubeste pe mine. Eu fac dragoste in minte cu fratele lui. (Pseudonimul cu care semnez scrisoarea ma face sa spun pe fata acest adevar. Sunt sigura ca mai exista femei care traiesc aceeasi drama sentimentala, cand barbatul din pat nu este si cel din vis.) Exaltarea produsa de un obiect inaccesibil, cum spun psihologii. Locul unde poti sa-ti descarci toate sentimentele care te tulbura. Port in mine imaginea lui Pavel, asociata cu toate aspiratiile, toate pasiunile pe care le-am gonit din viata mea de zi cu zi. Totdeauna am crezut ca eu nu sunt capabila de mari emotii, de asta am si facut informatica. Acum imi dau seama ca, de fapt, nu le-am permis sa intre in existenta mea. Iar acum, ele si-au gasit un loc de unde realitatea nu le poate alunga: Pavel, barbatul care nu se va apropia de mine niciodata. Sunt o fiinta lucida. Desi am fanteziile mele, nu alerg dupa himere. Cand Pavel trece pe la noi, mi-e limpede ca nu de dragul meu vine. Sigur ca ma simpatizeaza. Asa cum simpatizezi pe sotia fratelui tau! Dar iubirea nu intra in discutie, din pacate. Nu traim la Hollywood, unde eroina isi da seama ca a ales gresit drumul cand s-a maritat, iar barbatul visurilor ei ii marturiseste neintarziat ca si el o iubea in taina.
Viata mea e mult prea banala. Nu incap scenarii de film in ea. Barbatii nu-si disputa favorurile mele. Arat acceptabil, insa nu inspir nimanui sentimente coplesitoare. Cu toate astea, uneori am speranta ca ma insel si ca Pavel ascunde ceva mai mult in spatele prieteniei pe care mi-o ofera. Ca atunci, demult, cand vorbind despre mersul pe munte, care pe Pavel nu-l pasioneaza deloc, eu i-am spus: "Vino cu mine si-o sa te molipsesti pentru toata viata". "Nu cred ca ar fi o idee buna", a raspuns Pavel. Era foarte serios si m-a privit lung. Sau poate ca mi s-a parut mie.
Cine iubeste in secret isi hraneste sentimentele cu puterea imaginatiei. Cu vorbe care nu s-au rostit niciodata, cu imbratisari care n-au existat. Incet-incet, se instaleaza frustrarea si apoi disperarea. Am ajuns cersetoare. Adun pe furis farama de iubire de care am nevoie: ii pun lui Pavel mana pe umar, ca din intamplare, iar cand ne luam ramas bun, i-o tin pe a lui cateva secunde mai mult, de parca as fi uitat sa-i dau drumul. Mici atingeri care in loc sa ma linisteasca, ma atata mai rau. Mi-e teama ca intr-o zi imi voi pierde controlul si ma voi agata, hohotind disperata, de gatul sau. Mi-e teama de asteptarea asta cumplita, la capatul careia nu se afla nimic. Obiceiul de a ne saluta, de pilda, cu o sarutare pe obraz, ma imbolnaveste. E ca si cum i-ai da unui om care moare de sete un burete umed de care sa-si lipeasca buzele. "Ma bucur ca va intelegeti asa de bine", spune cateodata barbatul meu, dupa o seara lunga in care stam de povesti toti trei. Bietul Petre! Daca ar sti ce e in sufletul meu! Pe de alta parte, faptul ca nu simte ce se intampla cu mine, in ce vartej sufletesc traiesc, ma face sa ma simt mai putin vinovata. In nici un caz nu suntem sufletele pereche despre care se vorbeste atat.
Jumatatea sufletului meu este Pavel. El e mereu cu mine, mai ales dupa ce abia a plecat, atunci cand mirosul lui persista in casa. Miros proaspat, de camasi spalate si apretate. Miros de adolescent. Uneori, cand nu mai da pe la noi o vreme, imi inchipui ca dorintele mele vor pieri de la sine. Ca despartirea ma va vindeca. Aproape cu recunostinta, simt cum talazurile din adancul sufletului meu incep sa se linisteasca. Imi aflu pacea. Cand nu-l vad, sentimentele mele se pot odihni, in sfarsit. De altfel, ma gandesc tot mai des ca solutia ar fi sa divortez si sa plec la capatul lumii. Sa scap.
E jalnic ce scriu, dar daca o fac, e cu speranta ca imi va oferi cineva un sfat, o solutie, cineva care a trait o poveste asemanatoare si a scapat. Oare exista, cu adevarat, vreo iesire? Un fel de a intrerupe asteptarea asta a mea, blestemata, care n-are nici un viitor? Voi uita de barbatul acela inalt, cu ochi intensi precum jarul, cumnatul meu, cu miros de adolescent, pe care il aduc cu gandul langa mine, in pat, seara de seara? Singura nadejde pe care o am este ca soarta va hotari in locul meu.
Un fotoliu a devenit pentru mine simbolul adevarului. E rosu. Il avem in sufragerie. Imi imaginez ca intr-o zi m-as aseza in el si i-as marturisi lui Pavel tainicele mele furtuni sufletesti. Cand m-as ridica iarasi in picioare, nimic n-ar mai fi ca inainte. Cum m-as simti? Usurata, probabil. As avea mult maracinis de smuls de pe suflet. S-ar termina cu prefacatoria. As putea sa rad din nou si sa plang, fara sa ma mai ascund. S-ar sfarsi viata traita cu frana de mana trasa. As putea fi eu insami. Si odata scos la lumina, adevarul ar schimba visul in care traiesc. Poate ca odata eliberata, iubirea mea ar fi lovita de nulitate. Ochiul meu de femeie eliberata va vedea altfel magia lui Pavel. Iubirea nu se stinge din pricina visurilor, ci a realitatii. Si tocmai de ea fug eu acum. In loc sa-mi incalzesc relatia cu Petre, eu zburd prin lumea mea imaginara. Acolo imi cheltuiesc toata energia. In acele doruri interzise, in ascunzisuri, in prefacatorii. Poate ca si Petre, la randul lui, duce lipsa de ceva. Niciodata n-am dat o sansa corecta vietii noastre in doi, m-am indepartat de barbatul meu inca de la inceput.
Una din colegele lui vrea sa divorteze, mi-a povestit ieri Petre. A aflat ca sotul o inseala. Asta nu mi s-ar putea intampla si mie, mi-am spus cu amaraciune. Pentru adulterul meu nu exista dovezi, nu exista fapte. El este imaginar. Nu lasa nici un fel de urme pe sufletele celorlalti. Numai sufletul meu moare incet-incet.
GABRIELA