O pelerina de strasuri colorate
- De ce ati ales teatrul de revista? A fost o intamplare sau ati simtit de tanara puterea asta deosebita de a-i face pe oameni sa rada, sa fie veseli si bucurosi?
- Nu mai stiu cum eram eu cand eram tanara, dar stiu ca am avut mereu noroc. Jocurile sunt facute de sus, noi doar ne potrivim pe ele. La balet, de exemplu, m-a inscris o vecina. Iar la teatru, am ajuns multumita fratilor mei. Cel mare m-a dus de mica sa vad spectacole cu marii actori de atunci, iar cel mijlociu ma lua cu el la Opera, unde juca roluri de copil si ma lasa sa stau in fosa. Am avut, deci, norocul unei instructii extraordinare. Apoi, dupa terminarea Institutului de Teatru, am fost repartizata la teatrul dramatic din Arad. Dupa vreo doi ani, ei s-au gandit sa faca si un spectacol de revista, ca sa mai creasca incasarile teatrului, pentru ca asta e un gen foarte iubit de public. Am jucat si eu si am avut un succes remarcabil. Ceva iesit din comun. Am devenit vedeta peste noapte. Nu mai puteam iesi pe strada fara sa fiu recunoscuta, ma invitau profesorii la orele de dirigentie, mi se ceda locul la cinematografe. Am simtit gustul succesului adevarat. Imi spuneam ca nici in douazeci de ani, la Bucuresti n-o sa am atata succes cat aveam atunci, acolo. Si totusi, mi-am luat inima in dinti si am incercat sa ma intorc in capitala, ca aici era familia mea. Dar teatrele erau inchise, eram in plina epoca ceausista. Si posturi libere nu erau decat la teatrul de papusi sau la teatrul de revista. Nu stiam ce sa fac, ce sa aleg. M-am dus la Andrei Serban, din trupa caruia facusem parte. "Ce sa fac, Andrei?". Si el mi-a raspuns foarte intelept: "Teatru nu faci nici intr-o parte, nici in cealalta, dar la revista, poti sa ajungi vedeta". Hahaha! Nu-mi pare rau ca am ales asta, cred ca fibra mea interioara era pentru teatru de revista. De aia m-am lipit asa de bine de genul asta. Publicul simte mai bine lucrurile si, cumva, te alege, te recunoaste. Facusem sase ani de scoala de coregrafie, dansul nu era pentru mine un mister, am ureche muzicala si pot canta foarte bine si, in plus, eram actrita de comedie declarata din start. Aveam deci toate atuurile. Pentru mine, a fost floare la ureche sa joc genul asta.
- Nu-i greu sa faci mereu oamenii sa rada? Poti fi amuzant si cand ai o zi proasta?
- Eu cred ca viata e foarte comica. Te apuca si rasul cand vezi ce se intampla in jur. E plina de umor, e un joc de-a rasul plansul, din care eu gasesc mai ales motivele de ras. Eu cred, de altfel, ca umorul ne e specific noua, ca neam. Avem misto-ul in sange. Atu-ul meu este ca eu am umor si in viata de zi cu zi, nu doar pe scena. Oricat de neagra ar fi viata, tot gasesc de ce sa fac haz. N-as suporta sa ma afisez in fata altora deprimata si plangacioasa. E sub demnitatea mea. Asta e diferenta intre englezi, sa zicem, si romani. Englezii se saluta cu "Ce mai faci?". "Bine!", romanii cu "Ce mai faci?". "Pai uite, mi s-a spart teava de la bucatarie, m-a inselat barbatul, am uitat mancarea pe foc!".
- Totusi, teatrul de revista e o arta efemera, ramane doar in memoria oamenilor...
- Da, se consuma sigur. E frustrant sa stii ca nu ramane nimic. Si asta, orice om destept simte. Ai parte de celebritate, dar nu si de eternitate. Nu e ca in film. Dar trebuie sa inveti sa lasi vanitatea deoparte. Pana la urma, e o meserie ca oricare alta si faptul ca ii faci pe oameni sa rada, asa cum un medic poate sa trateze o boala, e extraordinar. Si daca ar fi doar ca o meserie trecatoare, ar mai fi cum ar fi. Dar e tradatoare, e ingrozitor de tradatoare, te tradeaza mai rau ca orice barbat! Te poate iubi, te tine in brate si apoi, brusc, te lasa sa cazi, te face buf si te lasa in strada. Si nu intelegi de ce nu te mai vrea nimeni, nu te mai place nimeni, ca doar tu esti acelasi ca inainte. Am vazut asta de atatea ori in jurul meu, la actori mari, ce au fost adorati de public, ca mi se face si frica. E o meserie pe care n-as recomanda-o nimanui.
- De ce?
- Trece timpul si parca imi plac tot mai mult lucrurile exacte. Am trait o viata intreaga sprijinindu-ma pe fum si parca vreau, si eu, la batranete, un baston. Teatrul nu e un baston, ci o pelerina plina de strasuri colorate. Teatrul nu sprijina pe nimeni. Cand ai mai mare nevoie, se stinge lumina si nu-ti mai sclipeste nici un stras. Daca nu-ti faci provizii de lanterne si licurici, ti-o iei in freza. (rade)
- Si dvs. va faceti provizii? Daca intr-o zi se intampla...?
- Daca se intampla, se intampla. Eu n-as avea nici o problema sa ma orientez, sa fac altceva, pentru ca stiu sa fac multe alte lucruri foarte bine. N-o sa ma arunc niciodata cu dintii-n pamant de deznadejde. Niciodata! Uite, de exemplu, predau cursuri de teatru copiilor, la casa de cultura a MAI. Imi place meseria asta de pedagog, ma arde foarte tare, ma provoaca. Nu vreau sa-i scot pe toti mari actori. Nu cred ca asta e cel mai important. Important e sa-i ajut sa gandeasca altfel, sa fie increzatori in fortele lor, sa fie castigatori in viata. Le pun pene in aripi, le dau ceva din senzatia aceea extraordinara de zbor pe care o am eu pe scena. Si, in rest, scriu. Sunt la a doua carte. Prima a fost de literatura gastronomica si umor. Asta, pentru ca sunt o foarte buna bucatareasa. Iar acum am scos "Femeia Hopa-Mitica!", o colectie de eseuri, unele mai nostalgice, altele mai grave, dar absolut toate pline de umor. Imi place sa scriu, de zece ani am laptop, si multe ore pe zi mi le petrec prin preajma lui.
Dragoste de opereta
- Stiu ca v-ati casatorit devreme, la 20 de ani...
- Da. Foarte devreme. Timp de unsprezece ani am fost casatorita, apoi am divortat si apoi nu m-am mai maritat. Ce ai mai vrea sa stii? (rade)
- A fost din dragoste?
- Pfff! A fost din... dintr-un fel de dragoste. M-am maritat din amabilitate. Suna bine, nu? Hahahaha! Mama zicea ca de ce nu ma marit, ca-i era frica sa nu ma batjocoreasca vreunul; soacra-mea si-a dat seama ca as fi tare potrivita pentru baiatul ei si-mi tot zicea: "Da' voi nu va luati, mama?". Si pana la urma s-a trezit si el sa-mi spuna sa ne luam si, desi nu eram prea hotarata, m-am gandit ca, daca pot sa fac bucurie la atata lume, haida! Da! Si i-am bucurat pe toti, timp de vreo 11 ani. Am avut o casnicie de opereta. Ne-am impacat foarte bine. E si asta un joc de doi, ale carui reguli ar trebui sa le stie cuplurile de azi. Si n-ar mai fi atatea divorturi.
- De ce credeti ca se destrama casniciile?
- Din orgoliu, din prostie si din orbire. Femeile fac lumea sa mearga. Barbatii stau cu pieptul umflat la carma, dar noi ne strecuram ca un sarpe, shhh, pe langa ei si, mai dintr-o soapta, mai dintr-o imbratisare, ii facem sa invarta carma, cand la stanga, cand la dreapta. E un joc de fascinatie. Nu-i atat de greu sa tii o casnicie! In primul si in primul rand, trebuie sa deschizi bine ochii de la inceput. Sa nu te plangi dupa aia ca n-ai stiut. N-ai vazut? Ai fost chioara? Pai atunci, incearca sa fii chioara si mai departe, ca o sa mearga. Dar tu? Asa erai si tu la inceput? Nu cumva erai mai cocheta? Mai dulce? Mai ingaduitoare? Femeile ar trebui sa invete sa nu vada ce nu vor sa vada. Cine nu stie cum sa faca asta sa vina la mine, la lectii de teatru! Hahaha! Te invat eu cum sa-ti falfai genele, neajutorata, cum sa ceri sfatul, desi stii exact cum sa faci, cum sa suspini si sa-ti pierzi aerul la revelatia sfaturilor absolut minunate care ti se ofera, si cat de recunoscatoare sa fii ca te-a ajutat sa iesi din rahatul ala, ba chiar te-a facut om. Trebuie sa si vrei sa tii o casnicie, zau! Ca doar nu merge singura.
- Daca era asa de simplu, de ce ati divortat?
- Aaah, pai eu am avut orgoliu. Si multe feste mi-a mai jucat orgoliul asta in viata. Ca daca as putea sa-l materializez, l-as taia, uite-asa, cu lama. Dar fiindca nu pot, il las naibii acolo si ma impac cu gandul. Cand esti mobilat cranian si mai esti si construit dupa felul meu independent de a fi, e jale! Te indoiesti, compari, nu iei lucrurile asa cum sunt. E o vina si asta, de a gandi ca ar putea fi si altfel. Pana la urma, e vina mea. Aveam un barbat foarte frumos. Bine, nici eu nu eram de lepadat. Dar aveam foarte multa treaba si i-am lasat cam mult timp liber. Pe care el si l-a ocupat tacticos, cu diverse fete. Iar eu n-am tolerat genul asta de tradare ieftina. Daca voiam, puteam s-o duc pana la adanci batraneti. Dar nu mai voiam. Mi se parea ca-mi insulta inteligenta.
- E greu pentru o femeie independenta, de cariera, sa tina si o familie?
- Mie mi-a fost tare greu, dar acum ma uit in jur si vad ca se poate si ma bucur. S-au mai schimbat vremurile. Eu n-am reusit. Si cel mai rau imi pare ca n-am avut copii. E un regret enorm, cu care platesc meseria asta afurisita. Desi nu e vina meseriei, e vina mea. Dupa ce am divortat, mama, femeie inteleapta, mi-a tot spus: "Fa, mama, un copil. Ti-l cresc eu, nici n-o sa simti!". Eu ii spuneam: "Cum sa fac, mama, sunt divortata?!". As! Am fost proasta. Conteaza enorm sa ai pe cineva al tau, sa nu fii singur mai tarziu. Ce-i drept, era al naibii de greu. Eram dintr-un turneu in altul. Daca as fi ramas gravida, m-ar fi dat repede deoparte. Era o lume foarte dura. Daca te uiti cu atentie la artistele coapte de azi, n-au copii. Azi ma bucur sa vad tot felul de vedete ca-si duc sarcina la vedere, cu mandrie. Ma bucur ca e asa. E formidabil sa fii mama. E greu in primul an, am vazut la prietene, e cumplit, dar trece, cu umor si cu forta, si ce urmeaza e fascinant.
In oglinda singuratatii
- De ce n-ati mai vrut sa va recasatoriti?
- Nu din dezamagire nu m-am mai casatorit. Ci fiindca m-am obisnuit cu binele. Cand esti asa independent si activ ca mine, nu simti singuratatea. Ca-ti mobilezi viata cu lucruri frumoase, lucruri pentru care arzi, care te pasioneaza. Singuratatea devine ca un drog, e o forma de bucurie. Cand ai independenta financiara, cand ai o meserie care-ti place, care te preocupa, in care ai succes, cand ai prieteni, te obisnuiesti cu modelul "cand vreau lume, iesiri, le am, cand nu, lasati-ma in pace". Am cartile mele, televizorul meu, gandurile mele. Si cand ma satur de ele, gatesc, chem prieteni, se umple casa de lume. Sigur, asta tine o vreme, pana la o anumita varsta, cand esti neputincios, cand ai nevoie de alt fel de prezenta, de mai multa afectiune. Nu stiu cum va fi atunci. Dar zarurile mele sunt aruncate deja, ca sa mai schimb ceva.
- Luxul singuratatii se plateste?
- Oho! Se plateste greu. Maruntel. La inceput ai un orgoliu desantat si nu prea vezi plata, iti tot spui ca poti s-o duci si singur. Dar singuratatea te costa in primul rand absenta unei vieti de familie, care poate fi fermecatoare cand ai alaturi un sot si copii. Exista miracole de genul asta, o magie de care nu mai ai parte, clipe absolut minunate care se nasc atunci cand stii ca esti impreuna cu cineva. Dar si familia, la randul ei, se plateste scump. Feminitatea ta se erodeaza, ca nu poti sa stai si la oglinda si la cratita si la scutece. Te faci harcea-parcea, iti pierzi rabdarea, sarmul si, in general, si cariera. Exista plata pentru amandoua felurile de viata, dar trebuie sa fii cinstit cu tine insuti, sa te gandesti foarte clar pentru ce esti facut, ce fel de plata poti accepta. Asta sau cealalta.
- Iubirea motiveaza, misca lucrurile. Cum va gasiti forta de a merge mai departe, desi sunteti singura? Si-apoi, nu va e dor de o imbratisare, de un pic de rasfat?
- Ah, eu ma ridic singura! De fapt, cred ca toate ne ridicam singure. Afectiunea celor din jur e doar un pretext. Daca nu-ti gasesti forta in tine, nu ti-o poate imprumuta nimeni. Cred ca pentru modelul absolut independent pe care sunt construita eu, rasfatul e putin altfel. Cred ca mi s-ar parea ca ma umilesc, ca ma cobor, daca ma plang si cersesc mangaieri. As simti lucrul asta ca pe o infrangere. Asta vine, cred, tot din simtul ridicolului, care la mine e exacerbat. Mi-e atat de teama sa nu devin penibila, incat sunt cu ochii pe mine ca pe butelie. Sigur ca am si eu zile proaste. Dar ma mobilizez, nu-mi place sa stau pe loc. Daca stai pe loc, faci groapa, si pana la urma te ingropi in ea. Mai bine fac ce face orice femeie desteapta. Ma gatesc un pic, ca daca dau cu ochii de mine in oglinda asa cum sunt, m-as lovi cu pietre. (rade) Ma imbrac mai colorat, imi mai pun niste margele frumoase si ies din casa, imi fac de lucru. Pana la urma, trec toate. Uitati-va la Patrick Swayze: si-a purtat lupta cu onoarea unui cavaler medieval. Boala l-a rapus pana la urma, dar ce frumos a luptat! Orice s-ar intampla, trebuie sa-ti pastrezi demnitatea. Foarte putine lucruri care ti se intampla sunt cu adevarat tragice.
Foto: arhiva Teatrului "Constantin Tanase"