Giovanni Ruggeri este jurnalist, are 47 de ani, studii de filosofie si teologie si este interesat de cultura si traditiile Europei Centrale si de Rasarit. A calatorit mult in tarile din aceasta parte a lumii, iar in anul 2004 a castigat premiul de presa "Adutei", pentru reportajele sale turistice. Este interesat de raporturile intre crestinism si modernitate, fiind si autor al unor carti de succes pe aceasta tema.
A ajuns la Sibiel in urma cu cativa ani, s-a indragostit de acest loc, de splendida colectie de icoane pe sticla si de munca sfintitoare a Parintelui Zosim Oancea si si-a cumparat acolo o casuta. De cate ori are timp, da o fuga din Italia la coltisorul sau de rai din Marginimea Sibiului, unde isi ingrijeste gradina si strange vreascuri.
A publicat o carte in cinci limbi despre colectia de icoane pe sticla din Sibiel si a realizat un site pe internet, de asemenea in cinci limbi (www.sibiel.net). Eforturile sale de promovare au dat roade, si tot mai multi turisti sosesc aici din toate colturile lumii. I-am adresat cateva intrebari lui Giovanni Ruggeri, pentru a afla de ce si cum a ajuns un italian sa promoveze cultura romana.
"O tara splendida! M-am indragostit de ea!"
- Cum si cand ati descoperit Romania?
- Am venit in Romania ca jurnalist in anul 2002, in cadrul unui proiect de reportaj cultural-turistic despre toate tarile din Europa de Est. Ca sa va dati seama ce insemna pe atunci sa alegi Europa de Est, va spun doar ca aproape toti colegii mei ma priveau ca pe un nebun sau un prost, victime, si ei, ale prejudecatii (care nu a pierit cu totul nici azi, in plina integrare europeana) conform careia "dincolo de Trieste" n-ar exista nimic important sau frumos. Mare greseala! Eu, in schimb, am vizitat intreaga Romanie si mi-am dat seama repede de marea sa bogatie culturala si de imensul sau potential turistic, din pacate inca putin valorificat. O lume veche si tanara in acelasi timp, problematica, dar cu atatia oameni de valoare, complexa, dar cu dorinta de a evolua. O tara splendida! Nu mi-as fi imaginat niciodata ca ma voi indragosti de ea!
- Cum de ati ajuns tocmai la Sibiel si de ce ati ales sa investiti timp, pasiune si bani, tocmai in acest muzeu?
- Sibielul l-am descoperit in anul 2003 si, dincolo de frumusetea locului, am gasit absolut miscator faptul ca in acest sat de tarani si ciobani era pastrata o incredibila colectie de icoane pe sticla. Apoi, dupa ce am aflat istoria, sacrificiul si sfanta genialitate a Parintelui Zosim Oancea, am stiut ca aveam o datorie: sa depun orice efort personal (in Romania reusesti sa faci putine lucruri daca nu te implici personal) pentru promovarea acestui muzeu si a acestei traditii artistice in Europa, unde nimeni nu stie mai nimic despre ea. Asa a aparut cartea mea in cinci limbi si site-ul.
- Cum simtiti ca v-ati integrat, ca italian, in zona de traditii stravechi a Marginimii Sibiului si ce ati reusit sa faceti la muzeul de icoane pe sticla?
- Oamenii din Sibiel sunt foarte rezervati, dar pastreaza un sentiment sanatos al vietii si stiu sa judece persoanele dupa seriozitatea comportamentului lor: eu ma simt onorat ca fac parte din aceasta comunitate, unde azi am prieteni dragi, incepand cu a mea "bunica Vetuta", careia ii datorez cea dintai si cea mai calda primire, din anul 2003, cand eram doar un "italian necunoscut". Cu siguranta, cartea mea, dincolo de prezentarea istoriei icoanelor din Sibiel, constituie si un puternic mijloc de publicitate pentru muzeu pe plan international, impreuna cu site-ul www.sibiel.net, care de acum a depasit deja 2.500 de accesari pe luna, din Europa pana in SUA. Insa nu mi-am indeplinit inca o mare dorinta: aceea de a crea o colaborare majora intre muzeu si sat. Ma doare sufletul cand vad ca azi lipsesc aproape total initiativele comune intre muzeu, pensiuni si sateni. Muzeul trebuie sa fie aproape de comunitatea din Sibiel, pentru ca este al comunitatii, si Sibielul, la randul sau, nu trebuie sa-si faca iluzii ca s-ar putea afirma prea mult fara muzeu, principala sa bogatie. E mai frumos si mai avantajos pentru toti sa trudim impreuna.
- Cum ati colaborat cu autoritatile romane si cum este privita contributia dvs. in strainatate?
- De regula, cel putin dupa experienta pe care am avut-o eu, cand este vorba despre promovarea culturii, autoritatile romane nu fac niciodata primul pas si, de multe ori, nici pe al doilea. Dar eu am avut norocul de a intalni persoane inteligente, care au inteles si apreciat imediat munca mea. Le sunt foarte recunoscator, in special, Mitropolitului IPS Laurentiu Streza, pentru prietenia si colaborarea sa, profesorului Martin Bottesch, presedintele Consiliului Judetean Sibiu, multor colegi jurnalisti romani, pentru solidaritatea lor prieteneasca, dar si multi alti prieteni din Sibiel si din Romania, pe care mi-e imposibil sa-i enumar aici. E remarcabil si faptul ca librariile Humanitas vand cartea in toata tara. In Italia, dincolo de faptul ca am avut parte de o buna primire in presa nationala, am fost invitat sa prezint muzeul de catre institutii italiene, asociatii culturale romane si de cateva comunitati ortodoxe (din pacate mai putine decat ar fi fost de asteptat), si, de asemenea, de catre prestigiosul Institut Cultural Roman de la Venetia. Romanii care traiesc in Italia stiu cat este de greu si de rar sa promovezi Romania in tara mea: ei, in mai mare masura decat cei ce traiesc in Romania, inteleg ce eforturi trebuie sa depuna un italian care se implica in asa ceva. La anul, as vrea sa deschid niste cai in aceasta directie si in Franta, Anglia si Germania: mi-ar placea sa beneficiez de sprijin din partea ambasadelor romane si a mitropoliilor locale din tarile respective.
"Dispretuiesc Romania doar cei care nu o cunosc"
- In contextul acesta, in care adesea se vorbeste de romanofobie din partea italienilor, dvs sunteti un italian care iubeste Romania si romanii. Ce ati avea sa le transmiteti celor care vad doar partea intunecata a Romaniei?
- Prejudecata este intotdeauna fiica ignorantei: dispretuiesc Romania doar cei care nu o cunosc. Nu am cunoscut nici un italian care sa fi vizitat Romania si sa se fi intors acasa dezamagit. Romania detine un urias patrimoniu cultural, ambiental, uman. Dar trebuie sa se actioneze cu seriozitate, incepand, de exemplu, cu un raport mai decent intre preturile si calitatea serviciilor (nu e tolerabil ca Romania sa fie mai scumpa decat Austria!) si cu o actiune serioasa de promovare in strainatate. Dar intreb: cati sunt politicienii romani pe care sa-i intereseze, cu adevarat, sa isi promoveze tara? In februarie am vorbit, personal, cu cele mai inalte autoritati ale Ministerului Turismului si mi-am oferit sprijinul pentru a colabora in promovarea Romaniei in Italia: mai ales la nivelul presei italiene, e nevoie de munca multa si sistematica. Rezultatele nu vin din intamplare: ar trebui sa vedeti ce eforturi fac in Italia alte tari, si asta nu depinde de buget!
- Icoanele pe sticla taranesti se nasc in comunitatea ortodoxa romaneasca. Oare mesajul lor se comunica unei societati tot mai secularizate?
- Un ritm de viata tot mai accelerat, un materialism cotidian banal, o cultura ce in ultimele doua secole a pus in discutie crestinismul din temelii - toate acestea duc la o societate confuza si ratacita in neantul propriilor sale iluzii. Insa oamenii, persoanele individuale, nu au ajuns oarbe in fata a ceea ce e bun si frumos. Icoanele pe sticla, viata taranilor care le-au pictat, istoria tulburatoare a Parintelui Zosim, toate vorbesc intr-un limbaj al frumusetii si al bunatatii care trimite la Cel care este Izvorul a tot ce este frumos si bun. Eu nu am de dat lectii nimanui, cu atat mai putin Bisericii. Sunt insa convins ca diviziunea reala care exista astazi intre crestini este un scandal antievanghelic. Nici o Biserica nu poate renunta, in mod onest, la ceea ce considera, in mod legitim, drept un adevar nenegociabil, dar, in acelasi timp, nici o Biserica n-ar trebui sa uite ca misiunea sa nu este aceea de a ocupa locul lui Dumnezeu in lume, ci de a ne aduce aminte de EL, de a-L adora si de a fi semnul Sau viu. Nu era sfantul Augustin (care se pricepea si la dogme si la sfintenie) cel care ne aducea aminte ca "Deus semper maior", "Dumnezeu este intotdeauna mai mare"? Iata, tocmai despre un crestinism constient de faptul ca "Deus semper maior" avem astazi nevoie. Precum de paine. Si chiar mai mult.