Televiziune si bun-simt
- De douazeci de ani esti o prezenta constanta si de foarte mult bun-simt pe micul ecran. "Baiatul bun", ferit de scandaluri si murdarii. Un vis "pozitiv", cum rar se mai gaseste azi pe la noi. Cum reusesti sa ramai asa de curat? Mai este loc de bun-simt in lumea media de la noi?
- Mai este loc, cu conditia sa vrei sa faci ceva pe termen lung. Pentru un "tun" de un sezon nu este nevoie de bun-simt si acolo chiar nici nu exista. Nu poti, insa, construi un lucru care sa insemne ceva peste timp, daca nu ai o viziune dublata de masura si decenta.
- Dar se mai gandeste azi pe termen lung, in televiziune?
- Da! Eu sunt imaginea vie a gandirii pe termen lung. Mai mult, Pro TV-ul intreg e gandit pe termen lung. Cand am aparut noi, eram pionieri in televiziunea privata si nu am fi rezistat fara o astfel de gandire. Loialitatea mea fata de acest trust se datoreaza tocmai acestui fapt, si lui Adrian Sarbu, de la care am invatat tot ce stiu. Nu ma voi ascunde niciodata sa recunosc ca am crescut in umbra sa. El m-a luat la radio cand aveam saptesprezece ani, acolo am evoluat pana la director general, apoi tot el m-a luat la televiziune, mi-a dat incredere si a insistat sa nu renunt, desi primele mele emisiuni au fost dezastruoase. M-a invatat sa fiu ordonat si concis in munca mea, imi rupea cate zece prezentari pana era de acord cu una. Dupa parerea mea, nu exista un alt om mai pregatit in domeniul media in Romania decat Adrian Sarbu. Daca am primit propuneri de la alte televiziuni? De la toate! Le-am refuzat, desi erau foarte bine platite, desi implicau proiecte de succes... sase luni, un an, doi. Nu erau insa pe termen lung. Deci, pentru cei refuzati, care nu au inteles de ce, acesta e secretul. De fapt, nu e un secret, l-as fi spus si altora daca ar fi stiut sa ma intrebe.
- Emisiunea ta, Apropo TV, un pamflet dedicat prezentului Romaniei, traieste nestingherita de patru ani si jumatate. Foarte mult, pentru o emisiune in care nu se dezbraca si nu se cearta nimeni. Care e secretul?
- Aventura a inceput cu emisiunea "Marca Inregistrata", care nu s-ar fi oprit, daca noi nu am fi gresit: am omis sa-i inregistram titlul la timp si ne-am trezit ca numele nu apartinea trustului Pro. Nu am renuntat total la ea, am dezvoltat-o pur si simplu in altceva, care se numeste "Apropo TV". Revenind la "secret", emisiunea rezista pentru ca i s-au acordat incredere si rabdare pana si-a luat zborul. Ea nu este o mare performera a audientei (are exact audienta asteptata pentru o astfel de emisiune) si cred ca la un alt trust m-ar fi desfiintat contabilitatea. Nu la Pro, unde a fost mentinuta in grila pana si-a castigat publicul. Un alt secret este ca de la inceput am urmarit o anumita linie, cu orice risc. Am crezut in format, nu m-am abatut de la el.
- Iti poti descrie emisiunea pe scurt?
- Cum am zis de multe ori, atata timp cat e circ, mancam si noi o paine (rade). Desi ne amuzam, aceste vorbe descriu o imagine destul de tragica a Romaniei. In structura emisiunii exista un material clasic, care e tema principala, apoi este rubrica Romania All Exclusive, in care aratam cum se pot strica locuri minunate din Romania prin contributia directa a omului, este rubrica Tara minunilor, unde ne amuzam de boacanele saptamanii, mai este rubrica dedicata subiectelor din lumea publicitatii... Da, de teme nu ducem lipsa.
- Umbla vorba in targ ca ai face aproape singur "Apropo TV", ca esti un perfectionist. Asa e?
- Nu. Azi nu mai este deloc valabil acest lucru. La inceput faceam cam de toate, pentru ca nu aveam echipa sau mai bine zis nu aveam una la standardul pe care mi-l doream eu. Am inceput cu Andreea Oagana, care este si azi alaturi de mine, dar in doi nu era deloc suficient. Inchiriam noaptea un studio si lucram de la zece seara la opt dimineata. Ajungeam acasa cu ochii atat de rosii, de se speria nevasta-mea de mine. Abia de un an si jumatate am un editor foarte bun, dar pana atunci am montat totul singur. Si acum montez cam cincizeci la suta din materialele mele, m-am obisnuit asa si imi este mai usor. Da, sunt perfectionist, eu sunt seful, eu iau deciziile, dar nu in mod autoritar, ci in urma unor discutii. Acum s-a cladit o echipa foarte buna, fiecare isi face exemplar treaba lui. Cu anii, m-am convins pe deplin ca in viata nu poti face nimic de unul singur.
- Pari un tip extrem de ordonat. Ma uit in jur si fiecare creion pare ca are exact locul sau. Este ordinea ingredientul de baza in portretul lui Andi Moisescu?
- Oh, da. Recunosc, sunt ordonat, cateodata excesiv. Sunt deseori luat in ras de prieteni, eu insumi ma amuz pe seama mea. Dar asta sunt! Sa stii insa ca toata ordinea asta are multe beneficii, ajuta enorm emisiunea mea, de la arhiva pe care o avem, pana la cum sunt organizate calculatoarele. Terminand Facultatea de Matematica cu specializare Informatica, la mine in cap totul este o schema logica. Si in casa functionez la fel: ii arat doamnei care face curatenie cum se da bine cu mopul, am observatii despre dozajul detergentului in masina, fac des eu curat sau spal vase, montez singur mobila prin casa, pentru ca am ferma convingere ca nimeni nu o face mai bine decat mine (rade). Cand pun mana pe un lucru, il fac foarte temeinic, cat de bine pot si... pe termen lung.
- Si la un moment dat "ai pus mana" si pe Olivia...
- Cand am cerut-o pe Olivia, chiar asa i-am zis: "Vezi, ca eu sunt un tip care vede totul pe termen foarte lung, esti pregatita sa mori cu mine de gat?". Norocul meu e ca si ea gandeste la fel si atunci a raspuns "da".
Numele norocului: Olivia
- Banuiesc ca Olivia te-a inteles cand veneai dimineata de la munca, cu ochii rosii, fiind si ea om de televiziune. Crezi ca armonia din familia voastra ar fi fost clatinata daca sotia ta ar fi lucrat in alt domeniu?
- Nu cred asta. Important este sa gasesti omul potrivit; armonia nu tine de meseriile fiecaruia, ci de noroc. Olivia este norocul vietii mele! Armonia de acasa e explicata de armonia convietuirii a doi oameni absolut normali, care au avut marea sansa sa se cunoasca. Suntem o familie care gandeste foarte relaxat, care tine foarte mult la ea, ca familie. Cred ca astfel de camine mai exista, cred ca ele pot rezista foarte bine, chiar si in prezentul acesta ciudat.
- Fa-ne un montaj de imagini din caminul vostru, cu tata - Andi personaj principal...
- In primul rand, ma trezesc vesel in fiecare dimineata, iar acesta este meritul copiilor mei. David are trei ani, Luca, un an. Fiecare rasarit ma surprinde cu baietii sarind pe mine. Cand vin de la munca, "tranta" incepe iarasi, sunt jucaria lor preferata, nici macar afara nu este vreun alt copil mai interesant decat mine. Seara, eu ii fac baie unuia dintre baieti, Olivia celuilalt. Le spunem povesti si ii adormim. Apoi e vremea noastra, stam de vorba absolut in fiecare seara, pana cadem franti. Sunt un tata foarte normal, ceea ce nu cred ca mai este un lucru des intalnit azi (rade). Eu am incercat sa-mi inchipui inainte cum o sa fie sa am copii, dar mai nimic din ce gandeam nu se apropia de sentimentul acesta incredibil de placut. Abia dupa ce ai copii iti dai seama, intr-adevar, cum e, cat de mult poti iubi, ce schimbare extraordinara se produce in viata si inima ta. Copiii sunt cea mai frumoasa schimbare din viata unui om! Nici nu stiu cum a trecut timpul; daca la cel mare mai avem niste repere, trei luni, sase luni, in ceea ce-l priveste pe cel mic, ne aducem aminte perfect ziua in care s-a nascut, cateva zile de dupa si, brusc, ii cantam "la multi ani" pentru un an. Septembrie e o luna sarbatoreasca la noi, copiii sunt nascuti la doua zile diferenta (25, respectiv 27), eu si Olivia ne-am casatorit pe 25 septembrie. E adevarat ca pana mai cresc baietii, ne sarbatorim cu coifuri de hartie si confetti.
- Ai fost crescut de bunici si de o mama singura si curajoasa. Ai avut parte de multa afectiune? Crezi ca aceasta comoara atat de rara azi, afectiunea, se poate mosteni si lasa mostenire?
- In mod cert afectiunea se si "mosteneste". Cum bine ai zis, eu am fost crescut de bunici si de o mama singura si extrem curajoasa, iar ei mi-au oferit foarte multa afectiune, pe care eu o ofer mai departe copiilor mei. Nu fac nimic pentru ca trebuie facut sau pentru ca asa se face, ci fac numai ce simt. Copilaria este cea mai frumoasa si mai importanta perioada din viata. In acei ani te definesti ca om, ce adaugi pe parcurs sunt doar retusuri. Eu pana la opt ani am trait in Mangalia, la bunici. Imi placea mai ales vara, cand, de la inceputul lui iunie si pana la sfarsitul lui septembrie, casa era plina. Toate rudele, din toate colturile tarii, veneau pe rand in concediu la mare si, evident, stateau la noi. Saraca bunica gatea toata vara, zi de zi, non stop. In toata perioada asta, eu dormeam pe jos, pe unde apucam, dar imi placea. Imi placea, in primul rand, pentru ca eram in centrul atentiei si pentru ca fiecare ruda ma lua cu ea seara, pe la concerte. Cred ca de atunci am dezvoltat o asa pasiune pentru muzica. Daca ma lasau sa stau langa scena, nu ma miscam de acolo ore si ore. Asa a ajuns jazz-ul una dintre marile mele iubiri.
- Afectiunea si educatia sunt marile lacune ale romanilor in prezent. Consideri ca are si televiziunea rolul sau negativ in aceasta problema foarte delicata?
- Televiziune inseamna azi, in primul rand, spectacol. Educatia nu poate fi facuta de un post comercial de televiziune. Daca cineva se asteapta la asta, greseste amarnic. Poti vedea la televizor niste lucruri frumoase, dar educatia se face acasa, la scoala si de unul singur, prin calatorii, vorbind cu oameni, citind, urmarind un film de calitate, ascultand o muzica buna. Romania, in disperarea ei de a prinde din urma lumea civilizata, a uitat sa priveasca cu atentie la niste aspecte esentiale, iar unul dintre ele este, intr-adevar, educatia. Uitam sa le spunem copiilor ce e bine si ce e rau. Poate ca unii parinti nu fac nici ei diferenta. Acuza pornografia si violenta de la televizor si cu asta cred ca au scapat de vinovatia de a nu-si fi educat copiii. Televizorul este o alegere, o sursa de informare, nu e un exemplu de urmat.
- Cum vede pamfletarul Andi Moisescu viitorul Romaniei?
- As vrea sa cred ca voi prinde in viata o Romanie de bun-simt. Uite, am mers nu de mult in centrul vechi din Bucuresti. Nu mai fusesem de vreo patru ani, nu aveam de ce. Stiu ca totul se renoveaza cu viteza melcului, ca mizeria de acolo e o mare bataie de joc, dar daca e sa vezi un mugur de speranta, il poti zari. Ce se renoveaza, se face frumos, incepe sa se evite gresia si inoxul, parca adulmec un alt spirit, unul mai elegant. Suntem, din pacate, foarte in urma. De douazeci de ani, in Romania nu s-a facut nimic notabil in afara de furt. De ce? E mult prea ampla problema, nu mai am putere sa filosofez, sa-mi racai mintea dupa niste raspunsuri care, oricum, nu pot da timpul inapoi. Iar eu, cand nu mai pot, restrang la maximum universul din jurul meu, il comprim la familia mea. Cred ca asa ar trebui sa faca fiecare: sa incerce ca macar universul familiei sale sa fie unul corect, educat, respectuos, curat. Poate asta e solutia, poate de aici vom putea generaliza peste ani. Romania nu a fost educata la timp, s-au pierdut niste momente cand inca nu era prea tarziu; acum eu cred ca singura noastra speranta de scapare este sa o luam de la capat, de-acasa, cu pasi mici.