Covata cu usturoi
30 noiembrie, seara de Santandrei. O seara magica, in care cerul se pogoara peste noi, pe pamant. E cumpana vremii, hotarul timpului, momentul de trecere intr-un nou an dacic. In seara asta, cand timpul vechi incepe sa moara, dau navala strigoii. Rafale de vant scutura razlet fereastra, suierand ca niste stafii bezmetice. Gatita frumos, in costum popular, batrana vaduva, cea iertata de Dumnezeu, sta cuminte pe lavita, pazind usturoiul din covata. Prin sat, fetele au tinut peste zi post negru. Doar spre seara, au mancat niscai usturoi. Acum, trupul lor e ferit de boala si rau. Nici mintea nu le-o poate atinge. Inca din amurg, au avut grija sa-si faca semnul crucii pe frunte. Si tot cu usturoi, ca asa-i randuiala. La fel au facut si deasupra usilor, a ferestrelor, ba chiar si afara, la fantana. Semnul crucii cu usturoi, ca nu carecumva sa indrazneasca strigoii...
Batrana vaduva sta smirna pe lavita, pazind usturoiul adus de fetele satului. Aici, in casa asta straveche, se aduna mereu, in noaptea de Santandrei. Pun laolalta cateii intr-o covata pe care gazda batrana o pazeste cu strasnicie intreaga noapte. Apoi, cand se itesc primii zori, isi iau din covata cate o caciulie din usturoiul pazit, pe care o ingroapa in gradina. Cand din locul ala va rasari, mai tarziu, primul fir, vor sti ca usturoiul verde are putere miraculoasa si-l vor folosi pentru a ademeni dragostea. Asa-i randuiala aici, de sute de ani, in noaptea de Sfantul Andrei...
O papusa in costum popular
Dar povestea pe care v-o spun e doar o simpla poveste din timpuri stravechi. O poveste fermecata, dintr-un muzeu. Batrana vaduva, pazitoare de usturoi, nu-i decat o papusa intolita frumos in costum popular si asezata cuminte pe lavita din odaie. Langa ea, zeci de obiecte stau perfect randuite. Colacul pe masa, ulcelele pe cuptor, lada cu zestre pastrata la loc de cinste, icoanele taranesti in perete, toate intr-o ordine care iti incanta privirea. Povestea noptii de Sfantul Andrei e doar o secventa dintr-un sir de povesti expuse la Gura Humorului, in Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina. Aici, in oraselul asta asezat intr-un luminis inconjurat de coline, pereche el insusi cu o poveste veche, incremenita intr-un muzeu, o mana de oameni se incapataneaza sa salveze traditia, sa o transforme in leac pentru raul si uratul prezentului. "In asemenea vremuri agitate, in care oamenii alearga bezmetici, uitand de lucrurile frumoase, in care bunul gust a devenit ceva demodat iar mitocania si prostia ne agreseaza zi de zi, proiectul asta al nostru poate sa para o adevarata nebunie. Si totusi, aici, in Bucovina, oamenii sunt parca altfel, mai calzi, mai curati sufleteste. Probabil ca la Bucuresti, intentia noastra ar fi fost tratata cu indiferenta sau poate chiar cu dispret. Aici insa, am starnit interes. Oamenii sunt mult mai atenti la lucrurile autentice, sunt dornici sa afle cine suntem noi, romanii, ce comori se ascund in coltul asta de lume."
"Fratilor, va asteptam de 2000 de ani!"
VERA ROMANIUC are 58 de ani si, din 1988, ocupa functia de director al Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina. Inca de atunci visa cu nesat la un asemenea proiect. Insa evenimentele din decembrie 1989 si anii de totala confuzie care au urmat i-au taiat tot elanul. Abia prin 2000 proiectul avea sa dea iar semne de viata. Era vorba, de fapt, de continuarea si dezvoltarea unei idei mai vechi, pe care a avut-o, pe la 1958, un invatator pe nume Constantin Scortaru. Alaturi de sotia lui, Eleonora, au cedat propria lor colectie, au cules primele obiecte si apoi au reusit sa-i pacaleasca pe secretarii de partid cu necesitatea infiintarii unui asemenea muzeu. De atunci insa, lucrurile s-au tot schimbat, iar micul muzeu, mutat mereu dintr-un sediu in altul, s-a degradat tot mai mult. Incepand cu anul 2000, Vera Romaniuc, aliata cu sase oameni dibaci si temeinici, a reusit sa urneasca din nou destinul acestui proiect. Ani intregi de calatorii, de cercetari (multe pe banii lor), simpozioane, intalniri. "Proiectul nostru s-a numit Etnologia de urgenta. Iar asta insemna o campanie de salvare a patrimoniului nostru traditional, identificarea lui si consemnarea obiceiurilor calendaristice fie inca prezente, fie ramase in memoria batranilor. Apoi, am pornit o ampla cercetare in Europa Centrala, intr-un alt proiect care se chema "Pe urmele stramosilor uitati". Parerea mea, confirmata si de rezultatul documentarii, este ca exista o legatura clara intre multe din obiceiurile bucovinene si cele din alte zone ale civilizatiei carpatice. Elemente specifice Bucovinei le-am regasit si in Polonia, Cehia, adica in Carpatii Nordici, pana spre muntii Tatra. In Polonia, de pilda, in Koniakow, o localitate de langa granita cu Cehia, traiesc asa numitii gurali, care pot fi urmasi ai valahilor atrasi cu anumite drepturi de catre panii polonezi in perioada medievala pentru a popula zonele de munte, sau pot fi chiar urmasi ai carpilor, geto-daci din sec. II-III d.H., care au ajuns nu se stie cum in zonele alea. Cert e ca acolo, intr-un cartier care se numea Bucovina, am intrat in gospodaria unei femei care ne-a spus de la poarta: fratilor, va asteptam de 2000 de ani! Ei bine, dupa ani de zile de asemenea calatorii si cautari, am reusit sa adunam date si piese suficiente pentru a indrazni sa concepem muzeul." Ajutati de specialisti de la Complexul Muzeal din Suceava, Muzeul Astra din Sibiu si Muzeul Satului din Bucuresti, visatorii din Gura Humorului au inceput sa le puna pe toate cap la cap si sa reconstituie cele mai importante momente calendaristice ale unui vechi sat bucovinean. Trei ani de stradanie si migala, nopti la rand nedormite, mii de schite si desene, zile in sir de speranta si deznadejde. Pentru Vera Romaniuc, au fost anii cei mai istovitori, dar si cei mai frumosi. Sub ochii ei, prin mainile ei, se nastea o lume. Nelinistea ei a dat viata unor obiecte uitate, aduse din strafundurile istoriei. Pe 15 noiembrie 2004, usile muzeului s-au deschis. Lumea vie si miraculoasa a Bucovinei incepea sa-si dezvaluie tainele, povestind trecatorilor istorii demult uitate.
Spatiul magic
Urca primele trepte spre salile muzeului si chipul ei se transforma. Ochii capata o stralucire aparte si un zambet ii lumineaza fata. Urca incet, treapta cu treapta, ca intr-un ritual al desprinderii de cele lumesti. Acolo, sus, e visul ei implinit. Nu are bucurie mai mare decat aceea de a insoti calatorul in spatiul ei magic. Trecem, la inceput de drum, pe langa un stalp mare, din lemn. E stalpul de hotar care desparte lumea noastra, imbacsita, de cea imaculata, a unor amintiri. Intram in povestea unor oameni care stiau sa pretuiasca necontenit rostul vietii si randuiala lui Dumnezeu. "E vorba de o calatorie care parcurge toate momentele importante ale calendarului popular. Un asemenea calendar nu era doar o unitate de masura. Era si instrumentul cu care se stabileau principalele activitati in viata familiei. Dar, inainte de orice, era o legatura cu cosmosul, o forma de integrare in univers, o legatura nemijlocita cu mersul stelelor pe bolta cereasca. Ce stiau oare oamenii astia si noi am uitat?" Pentru un om ca Vera Romaniuc, taina asta e vitala, e poate chiar talcul existentei, miezul dulce al framantarilor sale, fara de care toata bucuria ei de viata s-ar risipi.
Ajungem sus, in muzeu, adica la marginea "satului", si intram in prima casa, acolo unde batrana vaduva sta cuminte pe lavita, pazind usturoiul in noaptea Sfantului Andrei. E noaptea magica, de trecere in iarna, cumpana a vremii in care dau navala strigoii. "Traditia populara spune ca pentru a te apara de influenta lor negativa trebuie sa mananci usturoi si sa faci semnul crucii, tot cu usturoi, pe frunte, apoi deasupra usilor, a ferestrelor, adica la toate spatiile de trecere. Obiceiul inca se mai pastreaza prin satele mai izolate, de munte."
Cina cea de taina
Mergem mai departe, prin sat, si intram in cea de a doua casa. E ajunul Craciunului si in tinda rece stau atarnate, cu fundul in sus, doua coveti, semn ca pe-aici a trecut ziua Sfantului Ignat, cand porcul s-a visat cu margele rosii la gat si-apoi a fost sacrificat. Oamenii au pregatit carnea, iar acum, bucati mari, satioase, de sunci sau jambon, atarna in podul casei, la afumat. Aici, hornul nu iese prin acoperis, ci se opreste in pod. Prin partile locului, inventia asta se numeste ursoi sau ursoaica. Fumul se raspandeste innegrind sindrila acoperisului si invelind-o in stirigie, adica in carbune de fum. Iar acum, in ajun de Craciun, toate halcile astea de carne sunt afumate in mod natural. Intram in camera mare sau casa cea frumoasa. Aici e cina cea de taina. O masa gatita cu cel mai frumos stergar, brodat in forma de cruce, cu stramatura rosie, si asternut peste cateva paie. Familia s-a strans in jurul mesei pe care sunt frumos randuite 12 tacamuri si 12 blide cu 12 feluri de mancare de post. E o seara magica, in care se spune ca pamantul-mama se nunteste cu cerul-tata. In mijlocul mesei, langa cele 12 feluri de roade ale pamantului, stapaneste suveran colacul rotund ca soarele si luna, iar langa el se inalta semet stalpul cerului, adica lumanarea facuta din ceara curata de albine, care uneste pamantul cu cerul. Sus, pe grinda de lemn, atarna colaceii primiti de cel mai tanar fecior al casei, ca rasplata de colind. Pe marginea cuptorului, inca se mai sfadesc "galustele" in oala, iar pe fierul de plug scos din cuptor se rotunjeste creciunul, adica acel colac impletit in forma cifrei opt care se pastreaza la loc de cinste pana in martie, cand plugul se scoate la arat. "Daca asezam colacul asta pe orizontala, vedem semnul infinitului. Daca insa il tinem pe verticala, avem cifra opt. In traditia crestina, se spune ca Dumnezeu a facut lumea in sase zile, in cea de a saptea s-a odihnit si apoi a urmat ziua a opta, cea continua, infinita, a luminii. Colacul e copt pe fierul de plug, la un prag de trecere a soarelui foarte aproape de solstitiul de iarna si este pastrat pana in martie, in preajma echinoctiului de primavara, traversand deci un ciclu al luminii. Nimic din ceea ce faceau strabunii nu e intamplator." Fascinanta poveste din ajunul Craciunului se intampla inca si astazi, chiar daca oamenii nu prea mai inteleg rosturile fiecarui ritual. Pe vremuri, inainte de a se aseza la masa, membrii familiei asteptau ca cel mai batran dintre ei sa ia cate o lingura din cele 12 feluri de mancare (12 - cifra solara si numarul apostolilor lui Iisus), sa le aseze impreuna cu colacul si lumanarea pe un taler si sa iasa cu toate astea in ograda, inconjurand casa, la fel cum soarele mangaie pamantul de jur imprejur. Apoi, la fiecare colt, se facea o invocatie pentru ploaie. "Sfinte Solomoane, poftim de vino cu noi la masa, ca de nu vii acum, sa nu vii cu ploi multe si grindina la vara". Batranul facea asta de trei ori la fiecare colt, dupa care intra in grajdul cu vite si lasa acolo cele 12 linguri cu mancare. Se intoarcea in casa, aseza colacul si lumanarea pe masa si, cu glas tremurand, incepea a-i pofti pe cei morti. "Catinca, Ioane, Marie, veniti de stati cu noi la masa!". E noaptea magica in care spiritele raposatilor se intorc pe pamant si raman aici pana la Boboteaza. Abia acum, dupa toata randuiala asta, ingenuncheaza intreaga familie, se sopteste in cor Tatal nostru si abia apoi incepe ospatul Craciunului. Ritualul trebuie sa fie desavarsit, nimeni si nimic nu poate sa-l intrerupa. Se mananca incet, intr-o tacere deplina. La urma, se lasa in blide resturi de mancare. Femeia le desarta intr-o strachina mai mare, umple o cana cu apa si le asaza pe amandoua pe pragul de la fereastra. Din ele se vor ospeti in toate zilele astea sufletele celor disparuti. Nimeni nu umbla acolo, sub fereastra, pana la Boboteaza, cand totul se amesteca in hrana vitelor ori se varsa la radacina unui copac fructifer. "Oamenii astia stiu bine ce-au de facut, nu incalca nici o regula, s-au nascut cu obiceiurile astea in sange. Toate credintele astea s-au transmis ca niste tabuuri. Taranii nu aveau ragaz sa caute explicatii. Fiindca asa am pomenit, asta era singura lor explicatie. O randuiala desavarsita, lasata lor de Dumnezeu".
Ingerii buciumasi
Usor, pe nestiute, am ajuns la capatul "satului". Am strabatut ritualurile de primavara, de vara si toamna. Langa scari, la iesire, stau atarnate de perete trei buciume din coaja de tei. "In Bucovina, buciumul este instrumentul care desparte si uneste doua lumi. Pana spre mijlocul secolului trecut, buciumul se folosea la inmormantari. Cu el era anuntata trecerea raposatului de la viata de aici, catre viata de dincolo. Chiar si pe zidurile manastirii Voronet apar niste ingeri care sufla in bucium, vestind momentul Judecatii de Apoi. Toata tematica muzeului se bazeaza pe asemenea momente de trecere. Iar aici, la capat de drum, cele trei buciume despart lumea virtuala a acestui sat de muzeu, de cea reala in care ne reintoarcem." Coboram treptele si zambetul de pana atunci al calauzei mele se stinge incet. Revenirea in lumea asta, de-afara, pare s-o tulbure. Ar vrea sa faca mai multe in muzeu, dar vremurile de altadata s-au dus. Oamenii sunt prea agitati, prea posaci. Uite ce nebunie pe strada, cate chipuri mohorate! Nici pe la tara nu prea mai sunt vremuri bune. A fost acum cativa ani intr-un sat, Paltinoasa, sa asiste de anul nou la dansul mascatilor. In loc de banutii vechi care ornau odinioara palariile, a vazut capace de coca-cola. E prea dureros. Si totusi, mai are sperante. Traditiile inca se mai pastreaza, chiar daca aproape nimeni nu prea mai pricepe semnificatia lor. Sunt sate in care aproape tot ce-am vazut in muzeu inca se mai intampla. Oamenii respecta randuiala pentru ca asa trebuie, nu pentru ca o inteleg. Asa au pomenit, asa duc mai departe. "In copilarie, bunica imi zicea mereu: "Copila, trebuie sa faci asa". Iar eu ma infuriam si intrebam: "de ce?". Voiam sa inteleg. "Nu trebe sa intelegi nimic, asta-i randuiala si gata. Mostenita din mosi-stramosi". Poate de-aici vine dragostea mea pentru traditia populara. Eu cred foarte mult in puterea gestului, a privirii, in puterea fantastica a gandirii, despre care habar n-avem. Daca oamenii astia ajung sa perceapa macar faptul ca un anume ritual e important, e foarte bine, chiar daca nu-i inteleg profunzimile. Numai gestul de a-l repeta si e suficient ca el sa devina sacru."
M-am despartit de Vera Romaniuc fara prea multe cuvinte. Am ajuns acasa si m-am intors la vechile mele obiceiuri. Am iesit pe strada, am citit niste ziare, am deschis televizorul. Pe nestiute, am alunecat din nou intr-o lume cenusie si-anosta, secata de orice noima si randuiala.
Foto: GEORGE CHECHERITA