Duhovnicul nevazut - RAFAIL NOICA

In toamna anului 1993, un calugar slab urca pe dealurile Apusenilor, cautand un loc in care sa-si gaseasca pacea sufletului. Nu vorbea bine romaneste. Venea de departe, de la o manastire ortodoxa din Anglia, acolo unde fusese ucenicul unor mari duhovnici crestini, coboratori din scoala Sfantului Siluan Athonitul. Dupa 38 de ani de pribegie prin lume se intorcea, pentru totdeauna, acasa. Numele lui este Rafail. Fiul marelui filosof roman Constantin Noica

Un picut de sfant

De ani de zile nu l-au mai vazut motii pe parintele lor Rafail. Nici chiar vecinii risipiti prin catunele de pe varfurile Apusenilor. Oameni care traiesc aproape de casa lui, care trec pe acolo zi de zi cu vitele, cu carutele, cu fanul... Macar sa-l fi zarit o data peste gard, printre copaci, pasind incetisor prin gradina, cu capul plecat si o palma cufundata in firele barbii... Ori cutreierand pe potecile muntilor. Asa cum il vedeau mereu. Se intampla des sa le apara in cale, prin cine stie ce coclauri indepartate. Cadeau in genunchi la picioarele lui. Iar el isi ridica ochii negri si adanci, zambind cu intreaga faptura, lasandu-si capul pe spate intr-o atoatecuprinzatoare bucurie... Un preot si un taran ingenuncheati, fata in fata. Undeva pe o poteca de pe inaltimi. Si o binecuvantare simpla, din toata inima, pretuind cat toata frumusetea muntilor din jur si cat o mie de liturghii laolalta. O secunda, doua, trei. Cat dura binecuvantarea. Apoi plecau amandoi mai departe, fiecare in drumul lui. Asa cum sunt motii. Inchisi in ei, purtandu-si bucuria aproape de inima, ascunsa sub camasa, ducand-o incruntati acasa ca pe un mare secret si rostind-o abia intr-un tarziu, rupand tacerea in fata intregii familii: "Astazi, pe la amiaz, l-am vazut pe Parintele!...".
Asa se intampla pana acum cativa ani. In unele duminici erau ingaduiti chiar si la slujba cativa oameni, cati incapeau in casa aceea de barne innegrite, unde traieste si astazi parintele Rafail. Erau doua odai acolo. Una cu un altar, cealalta cu un pat pe care dormea parintele. In acele timpuri ii mai primea si la spovedanie, desi nu voia. Ii implora pe toti sa nu mai stea, sa mearga la preotii lor din sate. Insa faima sa de duhovnic devenise prea mare. Se vorbea deja de miracole. De vindecari. De harul inaintevederii. In toti Apusenii, in tot spatiul lor muntos si rotund, de la Cluj la Alba-Iulia si de la Oradea la Arad, pe toate vaile, prin toate satele, prin toate catunele... Se intinsese zvonul ca parintele de acolo, de sus, parintele acela ciudat venit de prin Anglia sau Franta - nimeni nu stie prea bine de unde - ar fi "un picut de sfant". Si veneau. Veneau tot mai multi. Pana intr-o zi, cand oamenii au gasit poarta inchisa. Si pe o maica, Sofronia, care iesea in ograda si le zicea ca de acum inainte calugarul nu mai primeste pe nimeni. Niciodata! Nu mai slujeste, nu mai spovedeste. Nimic. S-a "zavorat" parintele. Pustnic, pana la capatul vietii. Maica le transmitea tuturor vorbele sale, cuvant cu cuvant: anume, ca cel mai mare ajutor pe care il poate da acum semenilor este sa se roage pentru ei netulburat, in singuratate deplina. Asta a simtit parintele. Asta doreste sa faca. Greu de acceptat un asemenea gand, pentru cineva aflat in necaz. Pentru cei ce urcau muntele cuprinsi de deznadejde. Te-ai fi asteptat ca oamenii sa protesteze putin. Sa insiste cu incapatanare. Sau, treptat, sa il uite pe duhovnicul lor nevazut. N-a fost asa. "L-ati cunoscut pe parintele Rafail Noica?..." La aceasta intrebare, toti crestinii Apusenilor raspund simplu ca da. Da, il cunosc. Atata zic motii. "Este parintele nostru, al tuturor". Si nimic in plus, mai departe.

Prima marturisire

Toti il cunosc pe acest monah de pe piscuri. Toti! Am dat ocol muntelui, de la Campeni, la Albac, Vadul Motilor si pana la Garda de Sus, am intrebat zeci de oameni. Foarte multi l-au intalnit candva. Ori au vorbit cu el, intr-o imprejurare sau alta. Si totusi, nimeni nu mi-a spus ceva concret despre el, cum arata, ce face, ce sfaturi le dadea altadata, o cat de mica intamplare... Acum e seara, tarziu, sunt in hotelul "Steaua Ariesului" din Albac, iar gazdele noastre sunt sotii Popa, oameni tare de treaba, pe care ii cunosc de mult. Stam impreuna la un pahar de vin, ne bucuram sincer ca ne-am reintalnit. Prin ferestre se vede bezna padurilor care acopera cerul. Doar daca iesi in aerul rece si-l tragi deodata in plamani, lacom si binefacator, doar atunci poti sa-ti ridici privirea si sa zaresti stelele - mari, stralucitoare, nespus de clare. Cand vorbeste despre parintele Rafail, Viorica Popa ridica o mana spre inaltimile intunecate. De parca ar vrea sa repete mereu, soptit si complice, ca intr-un mare secret: "Acolo este!... Sus! Ascuns in paduri!". Marturiseste ca prima data cand a urcat acolo, la el, i-a fost teama. Cand l-a vazut... "Am simtit asa, ca parca eu nu-s nimic. Zau ca da! Nici n-aveam puterea sa m-apropii de dansul. Atata te vezi de mic, de pacatos, ca parca nu poti... Nu ai cum... Nu poti sa-ti permiti sa vorbesti cu el. Ce sa-i spui? Ce sa-l intrebi? Ce sa-i mai zici cand el stie deja despre tine totul?..." Viorica nu prea-i genul de om care sa teasa la vorbe. Moata voinica, rumena in obraji, femeie intreprinzatoare, dintr-o bucata. Ce-are de zis iti zice scurt si franc, direct in fata. Munceste cat trei barbati. Pamanturi, vite, gospodarie... N-are ea timp de basme. Insa cand vine vorba despre duhovnicul din sihastrie, o umbra grava ii strabate chipul copilaros si atunci isi coboara ochii mari spre pamant, ochi negri, sfiosi, in care tremura lumini adanci. "Si as fi avut sansa sa ma spovedesc la dansul. Am fost la slujba, in casa lui. Am avut sansa, de atatea ori. Da' mi-o fost... frica. Frica, da. Asta simti cand te apropii de o asemenea sfintenie. Parca "vedea prin tine", asa o stare aveam. Ca iti citea gandurile. Si zambea. Zambea mereu. Nimeni nu l-o vazut pe parintele trist vreodata. Nici un moment! Eu l-am vazut asa, ca pe-un sfant..."

Cele mai frumoase patru zile din viata

Viorica Popa are un ginere, Gavril Trifa. Diacon, doctor in teologie. Un barbat blondut si solid, cu chipul rotund si vorba apasata. Intr-o toamna, deghizat in tamplar, imbracat zdrenturos, ca de munca, a urcat sus, in ograda parintelui Rafail, doar pentru ca sa poata sa-l vada, sa stea putin in preajma acestui om sfant. Astazi, stie precis ca i s-a intamplat ceva supraomenesc atunci, in acea toamna tarzie din anul 2003, cand incerca sa scrie la lucrarea lui de doctorat si nu-i iesea nimic, caci nu gasea "o linie", o directie. Era efectiv disperat atunci cand a urcat muntele si a intrebat prin vecini daca parintele Noica n-are nevoie de un om care sa-i munceasca la gradina, prin casa, orice. Iar cand a fost acceptat... A trait atunci - zice - cele mai frumoase patru zile din viata lui. A muncit fara oprire, din zori pana seara, asteptand umil ca parintele sa iasa din chilie, sa-i poata spune cateva cuvinte. Lucra cu drag, rabdator, de parca ar fi facut penitenta la vreo manastire. Si abia in cea de-a patra zi... parintele a iesit! "Era o perioada cand se faceau niste reparatii la casa lui. Deja el nu mai spovedea pe nimeni. Vreo trei-patru barbati eram acolo, muncitori. As fi ramas oricat, si o suta de zile, ca sa pot sa-l vad. Si era seara, tot asa, prin noiembrie. Afara era foarte frig, tin minte ca incepuse sa ninga pe pamantul inghetat, prima data anul acela. Si cum stateam noi, intr-o camaruta, deodata se deschide usa... Nu ma asteptam. Era chiar el. Slab, c-o sutana lunga pana la pamant si o tava mare in maini, din care ieseau aburi. Statea in pragul usii, si in spatele lui se vedea intunericul noptii si fulgii care se invarteau nebuneste si intrau in odaie. Tin minte si acum cana de cafea pe care mi-a intins-o zambind. O cana mare, de ceramica albastra, plina pana sus cu licoarea aceea fierbinte si gustoasa. Am luat-o cu amandoua mainile si am dus-o la gura. Cred ca a fost cea mai buna cafea pe care am baut-o in viata mea. Ne-a intrebat daca suntem bine. Am zis toti ca da. Cand s-a intors si a vrut sa plece, am indraznit sa-i vorbesc. Numai doua minute i-am cerut. S-a asezat pe un scaun, mi-a facut semn sa sed langa el. Iar cele doua minute s-au facut zece, apoi cam o jumatate de ora. O jumatate de ora care mi-a schimbat viata. Mi-a schimbat modul de a gandi, de a intelege teologia. Imi dadeam seama ca atatia ani de facultate au fost nimic fata de aceste cateva momente de iluminare. Iluminare, da! Exista mai multe feluri de a gandi lumea. Parintele acesta nu gandeste ca noi, omeneste. Noi spunem ca exista o ordine logica in natura, ca asa trebuie sa se intample lucrurile. El "vede" rostul lor adanc. Vede cu inima. O cunoastere directa, nu stiu... Un fel de intuitie. O privire inauntrul lucrurilor, fara toate mecanismele logice ale gandirii. Asa ceva nu-i posibil decat dupa ani lungi de asceza, de izolare. Abia cand toate imprejurul tau se linistesc... Ce sa va mai spun? Mi-a zis cateva vorbe si despre lucrarea mea de doctorat. Din acele cateva cuvinte am inteles deodata totul. Totul, limpede. Directia, firul rosu. Parca ar fi citit in mine si mi-ar fi spus cu vorbele mele ceea ce eu stiam deja ca pot sa fac. Mi-a zis sa ma odihnesc, iar maine sa nu mai stau aici. Sa ma duc acasa si sa scriu. Dupa ce a iesit el, m-am ridicat de pe scaun si am plecat. Am coborat pe poteca si am tot mers. Nu simteam frigul, ninsoarea, oboseala, coboram si tot coboram, pieptis, fara sa ma uit in jur, doar eu cu gandurile mele. O stare asa, de... euforie. De implinire. Cand chiar nu-ti mai pasa de nimic. Nu imi dau seama cum am putut merge atat. Pana jos, la mine acasa, erau vreo 23 de kilometri, cei mai multi doar prin salbaticie. E, totusi, departe. O sa vedeti. Dar nu mi-a fost nici o clipa teama sau urat. Toata noaptea am mers si am mers. Cand am ajuns acasa, rasarea soarele."
Apoi, Gavril Trifa a mai fost de cateva ori acolo. O data cu niste calugari belgieni, care auzisera de faima parintelui. I-a insotit pana sus. Venisera prin protopopiat, cu toate aprobarile necesare. Rafail i-a primit doar doua minute, la poarta. I-a rugat sa nu il mai caute. Chiar Arhiepiscopul de Alba-Iulia, IPS Andrei, i-a dat binecuvantarea sa traiasca in singuratate. Nici macar Inaltul nu mai e primit in chilia din varful muntelui. Acum cateva saptamani, niste mari episcopi francezi coborau pe poteci, intorcandu-se tacuti, de la casuta zavorata. Maica Sofronia le spusese clar ca nu se poate. Chiar daca inaltii prelati facusera mii de kilometri special pentru intalnirea asta. Motii ii priveau tacuti, rezemati in coase, de pe fanetele lor. Impietriti, cu un zambet palid in coltul gurii. Doar ei intelegeau. Doar ei ar fi putut sa le spuna ca asta nu-i o reavointa, vreun "vedetism" ori vreun moft. Daca ar fi stiut limbi straine, le-ar fi spus-o. Le-ar fi spus-o inca de la inceput...

Eufimia din Lazestii de Sus

Minunat loc si-a ales sa traiasca parintele Rafail. Un platou intins din care tasnesc maguri ascutite si cafenii, o patrie extraterestra de dealuri, inaltata deasupra padurilor, a raurilor si satelor, deasupra lumii intregi. De pe unele culmi poti vedea tot Ardealul si Banatul deopotriva. Intreg acest urias podis ondulat e presarat ici-colo cu bordeie si suri din lemn, taiat de dungile lungi si albe ale potecilor ce parca tin culmile laolalta, ca-ntr-o uriasa plasa.
Intr-un tarziu, vad primul om. In drumul nostru, in fata masinii, se catara pe marginea inierbata a potecii, ca sa ne lase sa trecem. O femeie scunda, incovoiata, cu mana stanga bagata intr-o manusa albastra. Manusa sau poate un ciorap, nu-mi dau seama. Dupa ce o depasim, ne uitam in oglinda retrovizoare. Observam ca umbla foarte anevoios, stramb, abia isi taraie picioarele. Iar in jur sunt numai pustietati. Oprim si dam inapoi. Foarte greu se aburca in masina. Ne multumeste si ne binecuvinteaza necontenit. O cheama Eufimia. Marcu Eufimia si se duce acasa. "No, aci in sus, pe coasta asta stau eu... Aci, ie!..." Si arata cu manusa albastra un punct de la orizont. O lasam pe drumul ce urca inspre acolo. Cum va reusi oare sa razbeasca femeia asta beteaga inca opt kilometri, tocmai pana in Lazestii de Sus? Imi zice ca a fost si mai bolnava. Paralizata total. "Ani la rand n-am putut ca sa ma misc si sa vorbasc. Ie!.." Au dus-o oamenii pe brate, la parintele Rafail. De trei ori a fost la slujbe. Si a treia oara, cand a iesit din casa-biserica a parintelui, a putut merge asa ca astazi. "Doooamne Sfinte, Dumnezaule, sa-i deie sanatate la parintelu' nostru! Daca nu era el, acuma nu mai traiam..." Zice si porneste sontac pe carare. Ma uit dupa dansa - cred ca a facut vreo zece metri in peste un minut. Ii strig ca ii doresc si ei sanatate. "Ie, ie!...", zice si da de cateva ori din mana teafara, fara sa se mai intoarca. "Dumnezau sa va binecuvinteze..."
De acum inainte, intram pe teritoriul parintelui. Intalnim oameni pe pajisti care ne spun ca nu l-au mai vazut de doi ani, sau de trei, sau de cinci. De ce nu se duc acolo? "Nu ne treba. El vrea sa il lasam in pacea lui..." Unul imi zice ca preotul "picteaza la carti", de aceea nu mai are timp de spovedanie. Altul stie ca tatal sau a fost "mare magician si deputat", undeva pe la Bucuresti. Oamenii zic sincer fiecare cam ce-a auzit. Doar atunci cand le spun c-as vrea sa il vad si eu, cu totii redevin sobri, solemni. Si cad iar in mutenie. N-am decat sa incerc. E acolo. Nu-mi spun precis unde. Inainte... Toti imi fac semn cu mana, cu furca, cu coasa. "Mergeti tot inainte!..."
Un ultim palc de trei-patru case batrane. Umbrite de niste pomi cu ramuri largi si intinse, la o rascruce de uliti. Focuri la porti. Oale mari in mijlocul drumului, in care fierb, bulbucind, mere pentru dulceata si tuica. O alta femeie. Nemiscata. In picioare, dreapta ca un strajer. Are chipul rosu, de la dogoarea focului. Parul tot roscovan, infoiat, prins lejer la ceafa cu o broboada. Ana Dobra e de aici. De la casa asta. Serioasa, tacuta, vadana. Cercetandu-ma ager cu ochii ei rotunzi si albastri. Doar ochii i se misca, atat. Isi da seama imediat pentru ce-am venit, pana sa mai apuc eu sa-i spun. Si nu raspunde la primele mele intrebari. Isi ridica doar o mana, incet, catre buze, apoi isi aranjeaza meticulos baticul, pe frunte. Si abia in cele din urma, dupa aceasta pauza lunga, imi zice ingustandu-si ochii, suierat si tragic, scotandu-si parca cuvintele direct din carne vie: "Si de ce, Doamne? Nu vi-i deajuns ca ati sosit aci, pe pamantu' lui? Ce va treba? Daca el o dorit sa fie asa... Asta ii haru' lui. Mai mare i-i puterea daca nu vorbeste. Is pasii lui aicea, peste tot. Omu' nu-ntalege ca se poate vorbi si altcumva. Cu sufletu' asa, de la distanta. Ii greu, stiu, ii greu... Poate ai si matale necazuri, dac-ai venit atata drum pana aci. Da' esti pe teritoriu' lui. De-acolo, de la izvor in sus, ii bine sa mergeti pe jos. Lasati masina. Urcati in tacere. Si rugati-va. De acolo in sus ii numai pamant sfintit..."

Sfarsit de drum

Ultimii patru kilometri. Ii fac pe jos. Asa cum imi spusese femeia rosie. O cumpana de ape seaca. Aici trebuie sa fi fost "izvorul". Apoi, numai urcus. Doi copii se joaca pe-un pantec auriu de deal, cu un calut negru si instelat. "Ha, tot de la ziar!", rade cel mic, imediat ce ma vede. De acum, nu ma mai mira nimic. Aflu ca il cheama Rafael. Chiar asa. Imi zice ca el o fost de fata cand ziaristii engleji o coborat de la parintele si "li s-o "dezvaluit" filmul si nu s-o tras nimica din ce-o filmat ei acolo". O poveste foarte asemanatoare cu una pe care o auzisem deja, de la Viorica Popa. Tot cu niste ziaristi, cu un reportofon pe care-l tineau ascuns si inregistrau in secret... Cu parintele care si-a dat seama, dar nu le-a spus nimic. Iar apoi, toate pozele pe care le facusera pe dealul asta, pe "teritoriul" parintelui, toate au iesit albe, arse, sterse... La fel benzile de casetofon. Cam asa ceva. Si ma duc mai departe.
Un ultim om. O femeie. O ajung din urma, pe drum. Maria Bircu e batrana si duce in spinare o traista plina de ciuperci. I le duce... chiar parintelui! De ani de zile ii aduce bureti proaspeti fostului ei povatuitor. Vara, toamna, cam o data la saptamana, vine aici trei kilometri pe jos, doar pentru asta. Deschide desaga si imi arata: faini hribi! Si totusi, desi ajunge aici asa des, Maria nu l-a mai vazut pe parintele Rafail de trei ani incheiati. Niciodata! Mi-e cam greu sa cred. Cum, nici macar asa, cateva secunde? Nu l-a surprins niciodata iesit in gradina, ori poate in pridvor, la o fereastra, undeva? Nu, si nici nu s-a uitat dupa el. Ea doar ii da ciupercile maicii Sofronia, care iese la poarta si le ia. Apoi pleaca inapoi, acasa. Atat.
Ajungem pe-un varf de deal. Batrana intinde mana si-mi arata ceva in zare. Abia acum le vedem. Cateva case ascunse printre copaci. Apoi se apleaca, atinge cu mana pamantul batand larg cateva cruci. Probabil ca asa face de fiecare data cand ajunge in locul asta. Apoi isi ia ramas bun si o ia inainte grabita, coborand printre ramurile subtiri si desfrunzite ale copacilor. Un caine alburiu, cu capul negru, ii iese in cale si latra spre ea prietenos... Cainele parintelui Rafail.

Sechestratul lui Dumnezeu

Casa parintelui Rafail Noica. Camuflata adanc, in vale, printre copaci. Ca o casuta din basme, cu acoperisul verde si chenare albe la ferestre. Acolo, inauntru, e marele duhovnic al motilor. Sihastrit pentru tot restul vietii. Un destin tulburator. Celebru in intreaga ortodoxie, pentru fabuloasa lui convertire din tinerete. Cel ce a spus lumii intregi, raspicat, din intreaga lui fiinta ca "moartea nu exista! Omul nu poate muri! Sa nu ne fie frica de nimeni si de nimic!".
Un sacrificat al vremurilor a fost acest parinte. Putina lume a stiut in comunism ca filosoful Constantin Noica a avut un copil. Micul Rafail, inca de la varsta de 13 ani, a fost nevoit sa plece departe de tara, alaturi de mama sa, englezoiaca. A pribegit prin toate religiile protestante, de la penticostali, baptisti, congregationalisti si pana la Armata Salvarii, pentru ca in cele din urma sa se intoarca la ortodoxia dintai, cu o forta care i-a uluit pe marii teologi ai Rasaritului. "Ortodoxia este firea omului!... Hristos este Ortodox!... Eu am trait-o pe pielea mea, revenind in Biserica, cand dupa prima impartasanie si spovedanie a inceput sa traiasca in mine o noua viata... Am avut in acea zi, asa, o traire pe care nici nu stiu cum s-o descriu, ca o luminare, cand am inteles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decat firea omului. Daca n-as fi trait Ortodoxia ca un convertit, poate ca n-as fi putut niciodata sa o vad in frumusetea ei stralucitoare, drept singurul adevar al istoriei!..." Cuvinte frapante, tari. Insa nu rostite de dragul de-a soca, ci rod al unei revelatii puternice. Vorbe celebre, care sunt azi pe buzele oricarui credincios roman. La aparitia sa in tara, duhovnicul acesta a electrizat, pur si simplu, marile sali de conferinte, mereu arhipline. Mii de oameni l-au ascultat ca in transa, cu rasuflarea taiata, folosindu-se de experienta si exemplul lui, ca sa-si gaseasca calea. Apoi s-a retras pentru totdeauna. Aici, in casuta asta batraneasca din Apuseni. Patriarhia l-a vrut episcop. A refuzat. I s-a propus sa-i fie publicate mai multe carti si cuvantari. A refuzat de asemenea. Singurul lucru pe care-l face acum, cu smerenie si rabdare, e sa traduca din cartile vestitului sau duhovnic si staret, arhimandritul Sofronie Saharov, cel care l-a tuns in monahism la manastirea Sfantul Ioan Botezatorul din Essex, in Anglia. O manastire severa, cu posturi indelungate si Rugaciunea Inimii rostita timp de cinci ore pe zi necontenit, inspirata din practica schiturilor athonite, in care Sofronie a trait atat de mult. Rafail a fost unul din apropiatii acestui calugar rus, care la randu-i a fost cel mai important ucenic al Sfantului Siluan Athonitul. "Nepotul Sfantului Siluan", asa e numit peste tot parintele roman. Astazi are 67 de ani. O adevarata comoara duhovniceasca a neamului nostru.

Calugarul plutitor

Si ar mai fi maica Sofronia. Tanara, subtire, plutind prin iarba spre mine si spunandu-mi delicat ca parintele nu primeste. Ca nu pot nici sa-l vad, ca nu pot primi macar o binecuvantare de trei secunde. N-am voie sa fac barem o poza pe-aici, prin imprejurimi. E "interzis". Stiam deja asta. Probabil ca si maica o repetase de mii de ori, cu aceleasi vorbe. Mi se pare c-a imprumutat multe din felul de-a vorbi al parintelui, din tonul vocii si cuvintele sale, pe care le stiam din carti sau vechile conferinte. Sofronia poarta ochelari cu rame subtiri, vorbeste mult si elevat, incearca sa-mi explice pe indelete. "Daca va primeste pe dumneavoastra, ar trebui sa-i primeasca pe toti, nu-i asa?..." Nu cred ca m-ar fi convins cu acest fel de argumente "cantitative", daca nu i-as fi ascultat mai inainte pe toti acei oameni ai muntilor. Daca nu i-as fi auzit pe ei, motii. Ei, care i-au respectat parintelui izolarea, desi aveau poate cea mai mare nevoie de dansul. Care l-au ocrotit tacuti, incercand ani la rand sa-i descurajeze cu delicatete pe toti reporterii si curiosii ce urcau muntele. L-au protejat, intr-adevar, ca pe o comoara. A lor, a intregului masiv Apuseni. L-au pazit indirect, dandu-le doar de inteles strainilor ca n-are rost, ca nu s-ar cuveni, ca nu merita osteneala. Zicandu-le numai o data, ca o parere, iar apoi lasandu-i sa faca ce vor. Aveam sa ma intalnesc cu localnici care ziceau ca "simt" puterea rugaciunii parintelui si acum. Ca doar faptul de-al sti aici, singur in casuta din munti, ii intareste si-i alina. Ca Rafail e in continuare duhovnicul lor, chiar daca nu se mai iveste de mult printre oameni. Si mereu m-am intrebat cum e posibil. Un "duhovnic nevazut"... Cu care sa nu vorbesti. La care sa nu te duci. Pe care sa nu-l poti intreba nimic, fata in fata. Cum este, totusi, posibil?...
* Dobra Tudor. Om singuratic, spre 50 de ani. Considerat in vecini "prietenul cel mai bun" al parintelui. Singurul pe care duhovnicul inca il mai viziteaza. Avea sa imi povesteasca, cu greu, cum decurg aceste "vizite" ale lui, foarte rare. Parintele Rafail se iveste pe neasteptate in casa, se aseaza pe o lavita si il asculta. Ii place sa-i auda graiul motesc, zicand ultimele stiri de prin vecini, de prin sat, de prin tara. "Ii plac asa, oamenii simpli. El sta acolo si tace. Eu ii zic. Dupa ce ii zic, tacem amandoi. Stam oleaca. Pe urma, dansu' se ridica si pleaca. Se duce la el acasa. Ne-ntelejem, chiar si daca nu zicem nimica..."
* Briciu Cornel. 74 de ani. Ii cerea sfat duhovnicului sau noaptea, in vis. Asta mi-o va spune Codruta Briciu, nepoata sa. O fata tanara, frumoasa, de 18 ani, acum la liceu in Campeni, dar care vine mereu sambata acasa, la parinti. Duminica de duminica, bunicul ei mergea la slujbe in casuta parintelui. Cand n-a mai fost primit, n-a incetat "sa se consulte" cu el, in gand, pana azi. Codruta s-a spovedit si ea parintelui, acum sase ani de zile. O ora intreaga. Tine minte tot ce a vorbit atunci cu duhovnicul ei, cuvant cu cuvant. Dar nu poate sa-mi zica ce. Nu ca s-ar jena. Dar asa ceva nu se spune. "Stiu numai ca a fost cea mai curata spovedanie din viata mea. Am iesit de acolo ca un inger."
* Marin Vilt, zis "Tibulei". Sustine ca l-a vazut pe parintele iarna trecuta, aproape de varful muntelui Gaina, pe un ger de crapau pietrele de-adevaratelea. La -20gr.C, imbracat doar intr-o rasa calugareasca alba. Alba, nu neagra! Si incins cu o curea de militar. "Eu eram in suba, cu caciula, manusi si tot clantaneam de frig. El era doar cu panza alba pe dansu'. Si barba tot alba, pana aproape la brau....". Si mai zice Marin Valt ca acest calugar parca plutea. "Parca nu mergea cu pasii, ca oamenii. Parca zbura incet peste zapada, asa ca un duh...". Asa spune, desi oamenii nu prea ii dau crezare.
Ii dau un pomelnic maicii Sofronia. O rog, daca poate, sa i-l dea parintelui Rafail. O hartie alba, pe care sunt scrisi toti oamenii dragi din familia mea. Si, in momentul in care-s nevoit sa plec, nu simt nici un regret ca nu l-am intalnit pe duhovnicul motilor. Nici unul! Poate ca asa a vrut Dumnezeu, imi spun mereu, si pentru prima data, de multa vreme ma incearca o stare de usuratate suava, care te cotropeste deplin si bland, un simtamant minunat, ca aproape nu-ti mai apartii tie insuti. Urc dealul, inapoi, spre poteca. Vreo sapte-opt pasi. Si poate nici nu m-as fi intors sa mai privesc o data casa parintelui, daca nu m-as fi gandit sa fac, totusi, o poza. Poate ca mie imi iese. Sau doar ca o simpla amintire. Povestea cu "interdictia de-a fotografia" mi se pare, de-acum, o exagerare. Un mic exces de zel, poate. Cea cu "voalatul filmului" pura superstitie. Asa ca ma intorc cu aparatul la ochi, cand observ, deodata, ca usa casei e... deschisa! Poate ca fusese deschisa si cat timp vorbisem cu maica, n-aveam cum sa o vad. Cert este insa ca acum, acolo, este un om. Inalt, imbracat intr-o rasa monahala de canepa alba, lunga si dreapta pana la pamant. O silueta iesind fantomatic din chenarul intunecat al usii. Parintele. Centura lata ce-i incinge mijlocul il face sa para si mai subtiratic, mai gratios. Curea de soldat, intr-adevar. Un ostean alb, venit din alte vremi.
Niciodata n-am vazut un asemenea monah, cu straie complet albe. Doar parintele Arsenie Boca, in unele fotografii. Simpla lui prezenta ma infioara. Nu priveste spre mine. E intors, atent parca la ceva de dinauntru, din intunericul casei. Se duce intr-acolo, preocupat, cu o palma cufundata in firele lungi si argintii ale barbii. Trece incet prin veranda si mai apare o data, putin mai incolo, in dreptul unei ferestre. Se opreste doar pentru cateva clipe. Intinde mana spre sticla geamului si atinge frunzele unei plante cu flori galbene de pe pervazul luminat. O curata de uscaturi. Usor, meticulos, delicat... Capul ii e plecat, privirea incordata asupra lucrului pe care il face. Un lucru facut cu dragoste, ca toate celelalte lucruri din viata sa. Nimic spectaculos. Doar bucuriile simple. La numai cincisprezece metri de mine, in fereastra sihastriei sale din munti, parintele Rafail Noica curata, de frunze vestede, o floare.

Fotografiile autorului