O lectie pentru toata viata: America
- Iata-te din nou in atentia publicului, de data aceasta in ipostaza de actrita. Ce te-a determinat sa-ti schimbi atat de brusc viata, renuntand la o cariera frumoasa in televiziune si parasind tara?
- Lucrurile au fost intelese gresit. Eu nu m-am gandit nici o clipa ca renunt la televiziune. Nu a fost vorba de o decizie. Voiam doar sa plec la Los Angeles o vreme, sa fac niste cursuri de actorie, care sa ma ajute in fata camerei de filmat. Vedeti, eu am ajuns in televiziune aproape intamplator. Studiasem Dreptul si lucram la compania Lukoil, unde eram bine platita. In fine, eram multumita. La B1TV, am ajuns gratie lui Radu Moraru, care ma stia din diverse reclame TV si care m-a tot batut la cap sa vin sa dau o proba. Initial n-am vrut, dar el a insistat, asa ca am fost sa dau proba si am reusit. Nu eram foarte entuziasmata. Eu nu visasem sa fac asta. Asa cum nu visasem sa fac actorie. Era mai degraba visul tatalui meu, care imi pusese numele dupa Monica Vitti, icoana cinema-ului italian. Cu timpul, insa, am descoperit ca-mi place. Dar in acelasi timp, simteam ca nu sunt suficient de pregatita. Si simteam ca nu pot fi diletanta la nesfarsit, ca, ma rog, pentru cativa ani, o sa mi se treaca cu vederea nesiguranta, dar ca la un moment dat, va trebui sa ofer o prestatie mai consistenta. Plus ca eram intr-o perioada foarte confuza, in care mi se parea ca nu mai inteleg ce vreau de la mine. Chiar simteam nevoia sa ma rup o vreme de toata lumea aia, cu ziarele de scandal in care apaream in posturi sexy, pe prima pagina. De asta am plecat la Los Angeles. Nu era o plecare definitiva, ci una temporara, un du-te vino. Lumea, insa, daca nu te mai vede pe micul ecran, trage brusc concluzia ca ai disparut din tara. Intre timp, actoria m-a cucerit definitiv si m-am regasit atat de puternic in meseria asta, incat nici nu pot sa-mi imaginez cum ar fi sa ma mai intorc la TV.
- Cum a fost aventura ta dincolo de Ocean? Ai avut emotii? Te-ai simtit in largul tau?
- Am plecat curioasa sa vad ce se intampla, cu ce se mananca domeniul asta in America. Nu aveam nici un fel de pregatire, prin urmare, stiam ca nu exista nici un fel de asteptari de la mine. Singura experienta in fata camerei de filmat pe care o mai avusesem fusese aparitia mea in cateva reclame. Prin urmare, n-am avut emotii, desi a existat, desigur, si o testare. Era doar placerea de a invata. Era o experienta. Nu aveam nimic de pierdut. De simtit, m-am simtit foarte bine, fiindca americanii sunt maestri in a te face sa te simti la ei ca acasa. Sunt atat de multe nationalitati acolo, incat nu se pune problema de prejudecati. Am avut mult mai mult timp liber ca in Romania, si pentru faptul ca nu exista atata birocratie si pentru ca cele mai multe lucruri se rezolva prin internet, nu-i nevoie de cozi la ghisee. Asa ca imi dedicam aproape tot timpul acestei noi pasiuni. Mergeam la cursuri in fiecare zi, ma documentam, citeam literatura de specialitate, vedeam filme. Era ca la scoala, aveam teme, aveam repetitii, cateva ore pe zi lucram la o anumita scena de teatru.
- Nu ti-a fost dor de casa, de prieteni?
- Mie imi place sa descopar tari si culturi noi. Daca am o motivatie puternica, pot trai absolut oriunde. Toata lumea ma intreaba de dor de casa. Unde e bine, acolo e casa. Pe mine chiar m-a apropiat distanta de ai mei. Nu am pierdut nimic in relatiile mele cu oamenii. Ba chiar am castigat. Am simtit ca, de la departare, am reactivat unele relatii, care au devenit mult mai solide acum. Poate si pentru ca m-am schimbat, ma intereseaza alte lucruri. In ultimii ani, am invatat mult despre prietenie. Eu credeam ca un prieten adevarat trebuie sa fie un prieten complet, sa acopere toate interesele tale, sa te poti intalni cu el in toate zonele care te intereseaza pe tine. Dar nu e asa. Am prieteni cu care vorbesc numai despre filme, am prieteni pasionati de muzica, am alti prieteni cu care nu vorbesc nimic profund, dar care sunt extrem de amuzanti. Am o prietena care e o mama extraordinara si care e foarte hranitoare la nivel emotional, dar care nu intelege nimic din domeniul filmului. Am avut foarte multe dezamagiri, pana ce am inteles ca problema e in mine, ca in mine trebuie sa setez asteptarile, in mod diferit. Am invatat sa apreciez oamenii pentru ce au ei special fiecare, nu pentru ce as vrea eu sa aiba.
- Cum te-ai descurcat dintr-o data singura, in anonimat? Acolo nu te mai recunostea nimeni.
- M-a stimulat la nivel individual foarte mult. Aici, in Romania, stiu multa lume, aici e familia mea, e un sistem pe care il cunosc, stiu cum functioneaza. Acolo, am fost brusc transplantata intr-un spatiu nou, pe care trebuia sa-l invat, in care trebuia sa ma descurc. Cred ca primul lucru care mi s-a intamplat, locuind singura, a fost ca am inceput sa am o relatie eu cu mine. Ea nu exista inainte. Onest vorbind, cat timp de meditatie si contemplatie ai in Bucuresti, mai ales cand ai cinci emisiuni pe saptamana si seara mai ai timp doar sa te demachiezi inainte sa te bagi in pat? Zero! Va spun eu. E o existenta pe banda rulanta. Alergi toata ziua la diverse intalniri, viata devine provocarea de a face fata zilelor, nimic altceva, n-ai timp sa te gandesti la tine sau sa citesti trei randuri dintr-o carte si sa te intrebi in ce fel iti afecteaza viata. Acum a fost prima data cand am avut timp sa fac asta. Si e lucrul de care sunt cel mai mandra. M-a ajutat enorm sa-mi raspund la unele intrebari. Am inceput sa ma vad asa cum sunt de fapt, mi-am descoperit slabiciuni si am avut curajul sa imi accept laturi nevazute ale firii mele, pe care mi le negam inainte. Dar am descoperit si parti bune, lucruri de care nu ma credeam capabila.
Iubire, da, dar nu ca in filme
- Incet, incet, au venit si filmele. Romanii nu te-au vazut decat in "Moartea domnului Lazarescu", desi tu ai aparut si in productii americane.
- Da, filmele au venit intamplator, ca niste accidente. Pentru primul rol american nu aveam nici drept de munca. O producatoare a venit la scoala si mi-a propus sa vin la un casting, apoi mi-a propus sa-mi faca cunostinta cu un agent si asa mai departe. Au fost tot felul de roluri mici, pe care insa le-am acceptat, pentru ca interesul meu era sa castig experienta in fata camerei. Iar apoi s-a intamplat sa apar in "Lost", un serial de liga I in America, ce a castigat nu stiu cate Globuri de Aur. A fost o experienta foarte importanta, am simtit atunci ce inseamna sa joci intr-un mare serial de televiziune. E alt sistem de lucru decat cel din filmele de lung metraj, e ca o masinarie foarte bine unsa.
- In "Francesca", filmul regizat de Bobby Paunescu, care e si partenerul tau de viata, ai avut un rol cu multe implicatii psihologice. Te-a ajutat perioada de singuratate sa-l pregatesti?
- Un rol te pune in fata unor situatii trecute, traite de tine, dar in acelasi timp si in fata unor situatii ipotetice. Te ispiteste oarecum sa incerci sa vezi cum ai reactiona. Cu Francesca m-am simtit foarte in largul meu. E tipul de rol care ma atrage. Oamenii nenorociti si loviti de soarta, dar care lupta, se zbat sa iasa la suprafata, mi se par cei mai interesanti. Chiar durerea ei a fost o zona confortabila pentru mine, n-am fugit de ea. Am ramas uimita ca, dupa prima proiectie, o femeie m-a felicitat pentru felul in care am reprodus suferinta cuiva care are o pierdere atat de mare. Eu nu traisem asa ceva in viata mea. Cateodata, oamenii confunda statutul de vedeta cu cel de om fericit. Eu am avut o copilarie destul de turbulenta. Parintii mei au divortat cand eu aveam 12 ani si toate discutiile lor dinaintea divortului m-au afectat enorm. Apoi, chiar in vara cand ma pregateam pentru admitere, tatal meu a murit. Am inteles tarziu ca multe alegeri recente se datorau, de fapt, unor traume mai vechi. Am inceput sa inteleg ca nevoia mea de control venea din copilarie, din spaima in fata situatiilor pe care nu le mai controlam, mi-am inteles si nevoia unei figuri paterne alaturi de mine, si natura ciudata a relatiei pe care o am cu mama mea. Toate lucrurile astea exista in personajul Francesca. Rolul este despre un om care incearca sa-si gaseasca drumul in viata. Francesca nefiind insa de o moralitate impecabila. M-a interesat mult sa explorez zonele astea de gri. Bobby, cand a scris rolul, l-a scris dupa mine, l-a construit in asa fel, incat sa ma puna in fata unor situatii cumva cunoscute. Iar asta are o puternica incarcatura psihologica. E ca o reintalnire cu trecutul.
- Ai mai declarat si in alte reviste ca relatia Francescai cu mama ei - care e una usor agresiva - e relatia cu mama ta, in fond.
- Francesca este foarte dominatoare fata de mama ei. Este un raport inversat. Cred ca asa sunt si eu cu mama. Cred ca asta e o consecinta a vietii traite cu un singur parinte. Dar acum, ca am inteles asta, lucrez la acest aspect.
- Presa a spus ca, pe perioada filmarilor la "Francesca", te-ai despartit de Bobby Paunescu. E complicat sa lucrezi alaturi de un partener de viata. Cum v-ati impacat?
- Nu ne-am despartit, ci ne-am separat. Asta e cu totul altceva. Eu asa am facut cu fiecare rol. Asa lucrez, e etica mea de lucru. Ma inchid in camera si ma concentrez numai la rol. Ma consuma foarte mult si nu ma pot risipi in nici un lucru marunt de peste zi. Sigur, relatia nu e un lucru marunt, dar este un lucru care te solicita. Mi se pare mai sanatos sa le separi. E o igiena de lucru si, de ce nu, si o igiena a cuplului. Relatia noastra e foarte stabila, nu se clatina de la o astfel de separare. Noi ne-am dat seama ca putem lucra impreuna, inca de cand am jucat in primul lui scurtmetraj, cel de la absolvirea cursurilor de regie la Los Angeles. Am lucrat foarte bine atunci. Si, ca regizor, a mai avut un mare avantaj, e un barometru foarte bun pentru ce e real in mine. Ma cunoaste cel mai bine, stie ce e autentic in mine si ce e disimulat, suntem de sapte ani impreuna. In momentele emotionale extreme ale Francescai, a stiut cand poate sa apese pedala, fiindca mai e ceva de scos, si cand e fundul sacului. In rest, a fost o relatie de lucru, ca oricare alta. Multi au pronosticat ca se vor strica multe intre noi, odata cu acest proiect impreuna. Nici macar nu a fost atat de dramatic, pe cat a prezentat presa. Au fost doar doua luni de zile, in care am locuit separat, eu la hotel, el acasa, in care ne-am vazut in fiecare zi la filmari, dar in care am evitat orice fel de discutie personala.
- Va iubiti mult?
- Mi se pare exhibitionist sa zic ca da. E foarte greu sa gasesti un partener pe care sa te poti baza in ziua de azi, sa stii ca esti spate in spate cu el, ca ai spatele acoperit, asa cum suntem noi unul pentru celalalt. Noi nu avem o relatie tipica. Suntem adesea judecati prin prisma unei relatii normale, traditionale, dupa o grila conventionala. Dar relatia noastra e foarte atipica. De exemplu, suportam foarte bine distanta. Pentru noi, distanta fizica nu reprezinta absolut nici o problema, pentru ca suntem foarte apropiati sufleteste, avem o relatie foarte solida. Din contra, exista cupluri care stau impreuna, ba si lucreaza impreuna, si sunt niste straini unul pentru altul.
- Tu - una din cele mai frumoase femei din Romania, el - unul din cei mai bogati barbati. O combinatie previzibila, care ajuta mult, nu crezi?
- Nu m-a interesat niciodata sa fiu o fata cu bani si atat. As fi putut si asta. Dar nu m-a interesat. Eu am castigat intotdeauna bine. Ceea ce ma interesa era sa fac ceva in care sa cred cu adevarat, asa cum e acum actoria. Nu mi se pare atat de important sa ai pe cineva cu bani, pentru ca bani mai poti face si singur, ci sa ai pe cineva care sa-ti fie aproape, sa te sustina sufleteste, chiar si atunci cand vrei sa faci ceva nebunesc.
- Totusi, imaginea asta exista la inceput in ochii publicului. Voua nu v-a fost greu sa treceti peste ea si sa capatati incredere unul in altul?
- Ba da. Cred ca da. Au fost si niste pauze la inceput. Cred ca ne-a fost un pic teama de implicare, desi nu ne gandeam atunci la asta. Am tatonat o vreme, pana ce am ajuns la intimitatea adevarata, pana ce ne-am dat seama ca putem gasi in celalalt un partener pe care te poti baza. Dincolo de focul pasiunii, pentru ca asta mai trece cu vremea! Important este ce ramane, daca mai poti sa te uiti in aceeasi directie cu celalalt, si dupa cativa ani. E un lucru rarisim, felul in care functioneaza relatia noastra. De exemplu, daca eu vreau maine sa merg sa studiez patru luni in Norvegia, ma sustine 100%, daca el vrea, uite, sa faca regie, il sustin din toata inima. E o relatie bazata pe libertate si generozitate. Si mi s-ar parea absurd sa fie altfel, desi, daca ati face un sondaj, ati constata ca suntem printre exceptii. Dar daca partenerul tau, ala cu care imparti barca, e impotriva ta, atunci de la restul lumii la ce sa te astepti? Relatia noastra m-a ajutat enorm sa-mi dau seama cate implicatii are libertatea personala. Pana acum cativa ani, de exemplu, traiam cu stresul inchipuit ca trebuie sa dau socoteala unui stapan invizibil, ca trebuie sa ma justific in permanenta pentru faptele mele, ca nu se cade sa fac chiar tot ce-mi doresc. Acum nu mai simt asta deloc. Simt ca pot face orice. Absolut orice. Daca vreau maine sa ma las de actorie si sa impletesc pulovere, nu trebuie sa ma justific pentru asta nimanui. Nu trebuie sa dau socoteala nimanui si nici nu ma mai afecteaza daca oamenii vad lucrurile altfel decat mine.
- Sa ne intoarcem la film. Despre ce e vorba in "Francesca"? Ai putea spune doua vorbe si cititorilor care n-au vazut filmul?
- "Francesca" e povestea unei fete de 30 de ani, educatoare la o gradinita din Bucuresti, ce viseaza sa plece in Italia la munca, gandindu-se ca acolo va deschide o gradinita pentru copiii romanilor. Lucrurile se complica insa. Tatal incearca s-o opreasca, mama e entuziasmata pana la fanatism, vazand in Francesca implinirea propriului vis din tinerete, acela de a emigra, iar iubitul ei, Mita, o impinge si el sa plece, ca s-o scape de un potential pericol, fiindca s-a incurcat cu niste camatari ce il ameninta ca o vor rapi pe ea, daca nu-si plateste datoriile. Filmul se desfasoara pe perioada a cateva zile, in care ea se zbate sa ia o decizie. Dar mai multe nu spun, ca sa nu stric placerea de a-l viziona.
Punct ochit
- Cum a fost primit filmul in mediile cinematografice romanesti?
- M-am gandit ca o sa existe tot felul de comentarii neplacute si mi s-a confirmat, de altfel, ca au existat, din reactiile oamenilor care au venit si au spus "nu m-am asteptat". A mai fost, sigur, si stresul ca trebuia ca prestatiile noastre sa fie la inaltime, pentru ca un film prost mi-ar fi daunat unei viitoare cariere ca actrita, iar o prestatie proasta a mea i-ar fi compromis debutul in regie lui Bobby. Partea buna este ca m-am gandit prea putin la ce o sa zica lumea, eram prea ocupata sa-mi construiesc personajul, ca sa pierd vremea cu asta. Iar Bobby la fel, n-are de ce sa-si faca mustrari de constiinta. Este un proiect finantat de casa de productie Mandragora Movies, care este a lui, a Ancai si a lui Cristi Puiu. Nu au fost fonduri luate de la stat. In rest, din partea criticilor am avut reactii foarte bune si pareri care conteaza. Criticii cei mai cunoscuti si mai apreciati de la noi au scris cronici extraordinare.
- Aparitia in film a unor referinte la cazul Mailat, cel al romanului care a violat si a ucis o tanara italianca, a starnit tot felul de controverse in Italia. Cum a fost primit filmul la Festivalul de Film de la Venetia, unde a fost selectionat?
- La Venetia am avut premiera mondiala, in cadrul sectiunii Orizzont. Au avut loc proiectiile de presa si proiectiile de juriu si mai existau doua proiectii pentru public, care au fost suspendate, din pacate, din cauza reactiilor doamnei Alessandra Mussolini, nepoata fostului dictator fascist Benito Mussolini, si ale primarului Veronei, Flavio Tosi, care au considerat anumite replici din film insultatoare la adresa lor si la adresa italienilor. Pe de alta parte, directorul casei de distributie a filmului avea tot interesul sa lanseze filmul, chiar daca ar fi fost nevoie sa se scoata din el cateva replici. Doamna Mussolini a deschis proces de calomnie, pe care l-am castigat insa, iar filmul va iesi oficial si necenzurat in cinematografele din Italia pe data de 27 noiembrie.
- Au trecut aproape opt ani de cand esti in atentia publicului din Romania. Cum te simti? Mai matura, mai implinita?
- Cred ca o sa am tot timpul lucruri pe care sa vreau sa le fac si de care o sa ma agat cu gandul ca ele m-ar implini cu adevarat. De fapt, nici nu aspir la vreo implinire. Ma sperie. E ceva ce suna prea rotund, prea inchis pentru mine. Ma simt bine, libera si creativa, in acest moment. Imi doresc sa merg in cat mai multe directii. Nu mi-e teama, o sa am si esecuri, si succese, ca asa e viata. Dar nu ma sperie nimic, atata timp cat ceea ce fac ma pasioneaza. Din ianuarie, s-ar putea sa ma ocup si de o piesa de teatru. O sa mai plec o vreme si la Los Angeles. O sa vedem ce o sa mai fie. Nu ma grabesc. Nu am nici un fel de presiune. Ma bucur de fiecare etapa ce exista si, mai ales, nu vreau sa aleg gresit.