O gasca de "nebuni"...
- Incep prin a va intreba: ce mai faceti, stimata doamna Iolanda Balas?
- Nu ma plictisesc, slava Domnului! Dupa ce am terminat cariera sportiva, dupa ce am predat un timp in invatamant, in 1991 am fost aleasa presedintele Federatiei Romane de Atletism. Paisprezece ani am ocupat aceasta functie, timp in care am infiintat si Fundatia Atletismul Romanesc. Aceasta Fundatie este azi preocuparea mea, ei imi dedic absolut tot timpul. Prin ea reusim sa sprijinim federatia, atletii, am modernizat multe baze de antrenament, am facut saptesprezece piste sintetice de alergare in toata tara. Am construit sediul Federatiei Romane de Atletism si al Fundatiei, baza sportiva de aici. Tot ce vedeti in acest complex de langa Strandul Tineretului s-a facut fara absolut nici un ban de la bugetul de stat. Totul e din sponsorizari obtinute mergand "cu saru' mana" prin toata tara. O gasca de nebuni, fosti atleti, ne-am urcat intr-un Aro si am batut toata Romania dupa bani, materiale de constructii. Pana si canapeaua pe care stati a fost donata de cineva. Nu a fost foarte placut sa ne milogim din usa in usa, dar altfel nu se poate si iata ca acum avem aici, pe str. Primo Nebiolo, un sediu foarte frumos. Sunt, de asemenea, mandra ca reusim de ceva timp sa avem revista noastra, "Atletismul Romanesc". Exista foarte multe concursuri interne si internationale de atletism si, din pacate, noi nu prea ne gasim loc in presa de specialitate. De aceea a fost necesar sa infiintam aceasta publicatie. A fost destul de dificil, stiti prea bine (ca jurnalist) ce costuri implica publicarea unei reviste, dar am reusit, iar ea se distribuie gratuit in cluburile sportive, asociatii scolare, scoli, licee. Este un stimulent extraordinar pentru un elev sa-si vada numele intr-o publicatie dedicata sportului; decupeaza articolul, il lipeste in caietul de antrenament, se lauda cu el, iar aceste lucruri conteaza foarte mult pentru un copil.
- Circula vestea ca sunteti in fiecare zi, de la 7 dimineata, la Federatie. D-na Iolanda Balas, de ce le este atat de greu marilor sportivi sa se detaseze de lumea sportului?
- In primul rand este vorba de o pasiune incurabila, dar nu e numai asta. Foarte multi sportivi, in munca lor pentru obtinerea performantei, au neglijat pregatirea lor profesionala. Celor care au terminat si alte facultati le-a fost mai usor sa se adapteze vietii din afara sportului. Vezi cazul Lia Manoliu, sau doctorul Wiessenmayer. Ceilalti insa s-au trezit ca nu stiau incotro s-o apuce si atunci au ramas atasati de singurul lucru pe care-l cunosteau: sportul. In ceea ce ma priveste, eu am considerat ca pe vremea cat am fost sportiv, am primit enorm de la societate: sprijin, dragoste, apreciere. Dupa aceea a fost o ambitie sa-mi castig rostul meu in societate, sa fiu pe picioarele mele incercand sa dau inapoi din ce-am primit. Eu acestui demers imi dedic viata, fiecare secunda a ei. Sportul mi-a dat aceasta viata, viata mea este a sportului. E tot ce stiu sa fac.
Prin crivat cu motocicleta
- Se mai poate vorbi azi de o astfel de dedicatie? Mai sunt sportivii dispusi la sacrificiile enorme, la munca pe care ati depus-o dumneavoastra?
- Diferenta dintre noi si generatia actuala este uriasa. Noi am facut totul cu o pasiune nebuna, dar si cu motivatii care azi nu mai exista, pentru ca s-a schimbat istoria: de exemplu, noi aveam atunci, in acele vremuri cumplite, sansa de a vedea toata lumea, daca eram sportivi de exceptie. Nici daca eram milionar nu puteam inainte de revolutie sa vad toate continentele. Lucrul acesta ne motiva foarte mult. Acum, nu trebuie decat sa-ti cumperi bilet. Asadar, poate suna ciudat, dar este mult mai greu pentru sportivii de azi sa gaseasca motivatii in plus, decat dorinta in sine a performantei. Si in prezent se munceste enorm, sportivii trag pe branci, dar noi eram "nebuni", voiam atat de mult sa ajungem acolo, sa ajungem la Olimpiada, sa ajungem la Campionatul Mondial, ca totul era numai munca. N-o sa uit cat oi trai Anul Nou 1959-1960, de fapt, 1 ianuarie 1960. Voiam sa fac antrenament, toate salile si stadioanele erau inchise, asa ca eu si sotul meu, amandoi pe o motocicleta Java, ne-am dus la Baneasa sa alergam. Ne-am antrenat amandoi si... vaaaj prin crivat cu motocicleta inapoi, dar muream de fericire, ca incepusem anul cu un antrenament. Nu era un teribilism, eram suta la suta convinsi ca asa trebuia sa facem. In anul acela, la Roma, obtineam aurul olimpic. E adevarat ca la editia de la Melbourne, cu patru ani inainte, suferisem o mare deceptie, terminand abia pe locul cinci. La intoarcere, in fanatismul meu, am desenat in caietul de antrenament, folosind o moneda minuscula de un ban, cercurile olimpice. Le-am colorat albastru, negru, rosu - sus, galben, verde - jos si am scris dedesubt "revansa". Am desenat asta pe fiecare pagina, timp de patru ani, zi de zi. De fapt, chiar mai mult decat esecul m-a durut atunci desconsiderarea de care am avut parte in tara. Am fost numita tradatoare, mi-am gasit fotografia de la gazeta de perete rupta in mii de bucatele. Mi-a luat aproape un an sa-mi revin. Vedeti, viata unui sportiv cu performante mari nu este numai un sir de realizari...
"Recordurile care misca inimi"
- Se poate face performanta fara determinarea aceasta?
- Nu, fara incrancenare nu se poate. In felul sau, in vremurile sale, fiecare sportiv care tinteste performanta suprema trebuie sa o aiba.
- Simtiti ca sunteti inca un model pentru tanara generatie?
- Sper ca sunt, pentru ca puterea exemplului, a idolului, este extraordinara. La mine a functionat teribil. E adevarat ca-i admiram pe sportivii momentului (Lupsa, Wiessenmayer, fratii Raica), pe campionii pe care-i vedeam la stadion sau la clubul "Electrica" din Timisoara, unde eram si eu. Dar ce mi-a schimbat mie viata a fost un film proiectat in casa campionului national Eugen Lupsa. Acolo am vazut performanta americanului Jessy Owens, la Olimpiada de la Berlin, din 1936, chiar anul nasterii mele. Atletul acela de culoare m-a uluit, imaginile de pe ecranul de panza au fost punctul de cotitura din viata celei ce urma sa devina atleta Iolanda Balas. Doborase cinci recorduri si era un sportiv de culoare in plina era fascista! In orice caz, daca eu reusesc sa misc macar o inima cu performantele mele, cu cele doua titluri olimpice, cu cele paisprezece recorduri mondiale, atunci sunt fericita.
- "De pe margine", cum se spune in sport, situatia atletismului romanesc nu pare tocmai roz. E oare in picaj sau poate tocmai acum se formeaza noi generatii?
- Situatia atletismului e in concordanta cu situatia economica si sociala a tarii. Avem o mare problema, nu numai in atletism, ci in sport, in general, pentru ca el a fost declarat oficial in afara listei de prioritati a Romaniei. An de an, dupa 1989, s-au desfiintat cluburi sportive, cluburi scolare, asociatii sportive, chiar si orele de educatie fizica. Este revoltator ca elevii sa aiba numai o ora de sport pe saptamana! Desi sportul si rezultatele lui sunt unele dintre putinele bucurii ale romanilor, el nu e prioritar pentru politicieni. Si atunci, desi talent exista, el se pierde. Talente avem, slava Domnului, in atletism sunt azi campioni europeni si mondiali la cadeti, juniori 2, juniori 1 si tineret. De ce se pierd? Pentru ca o pregatire sportiva a devenit o chestiune foarte complexa. Nu mai inseamna doar talent si antrenament, ci un sistem intreg. De performanta sportivului de azi nu este responsabil doar antrenorul, ci si un medic sportiv, un biolog, un psihiatru, un fiziolog, un cercetator... Noi nu avem nimic din toate astea. In plus, echipamentul e enorm de scump. Sa va dau un exemplu simplu: noi nu avem performanta la saritura cu prajina, pentru ca nu avem... prajini. Una costa aproape doua mii de dolari. Putem aduce maximum cinci in toata tara, cand ar trebui sa existe minimum cinci in fiecare club. Deci, nu vorbim ca nu avem nici macar o sala polivalenta, vorbim de un simplu obiect, de obiectul unui sport. Discutia se poate prelungi la nesfarsit, concluzia e aceeasi: pana cand nu mutam sportul pe un loc prioritar in societatea romaneasca, nu avem dreptul sa ne plangem ca nu avem performanta. Eu sunt totusi optimista. Sper, stiu de fapt, ca in momentul in care vom creste economic, in momentul in care se vor schimba prioritatile, si mentalitatile vor avea performante mult mai mari decat pana acum. E o chestiune de timp.
- Optimista fiind, trebuie ca mai aveti si visuri....
- Sper din tot sufletul ca practicarea unui sport sa devina o preocupare pentru fiecare roman. Nu vorbesc de performanta, ci de miscare, de exercitiu fizic propriu-zis. Devenim tot mai sedentari, suntem supraponderali, trebuie sa incepem sa facem sport pentru noi, pentru sanatate. Ma ingrozesc cand vad copii pe strada care nu pot merge bine, sunt impleticiti, se impiedica, nu pot alerga nici pana la autobuz. Un exemplu extraordinar de urmat este cel al tarilor nordice, unde, de la nepot la bunic, toti fac miscare. Organizeaza tot felul de concursuri, se misca permanent. Sper sa apuc si eu ziua in care la Bucuresti se va organiza un maraton de zece mii de oameni (rade).
- Vine Craciunul. Cum il intampina marea atleta Iolanda Balas ?
- Da, vine Craciunul... Dar vedeti, desi imi place atmosfera de Craciun, de Paste, sarbatorile acestea imi provoaca si multa tristete. Sunt singura, sotul meu a murit, Craciunul nu mai e un motiv de bucurie in familie. Noroc cu fiul meu, Doru, care a ramas atasat de mine, care e un om minunat, si atunci mai impartim amandoi o felie de cozonac. Sincer insa, si acum, ca si pe vremea cand eram sportiv, am tendinta asta sa vad sarbatorile ca zile in care nu ai nimic de facut, iar eu nu functionez asa. Trebuie sa am mereu, mereu o preocupare. Vreau sa ma gaseasca ora sapte dimineata aici, la Federatie. Imi pare rau, nu stiu sa fiu altfel. Le doresc cititorilor dumneavoastra toata sanatatea din lume.