Povesti cu ingeri

Redactia
Vine Craciunul. Chiar si fara zapada, ingerii vor pogori pe pamant

Procesiunea

Sase calugari mari purtau sfantul pe umeri. Intr-o racla, un trup acoperit cu un epitrahil de purpura tesut cu flori de vita de aur. Si era o fierbinteala teribila in orasul acela, Suceava, cand Sfantul Ioan cel Nou trecea pe strazile lui si mii de oameni paseau lent in urma sicriului adorat, intr-una din cele mai fabuloase procesiuni vazute vreodata. Seceta pustiitoare a fost atunci, de Sanziene, cu asfalt fumegand si arborii contorsionati de blestemul arsitei, ba pana si aerul de deasupra puhoaielor de pelerini devenise rosiatic si miscator, ca un urias cordon de abur fierbinte plutind pe deasupra crestetelor asudate ale pelerinilor. O tensiune halucinanta, o betie mistica atotcuprinzatoare facea vazduhul sa vibreze imprejurul sarcofagului stralucitor, ce inainta prin multimea care canta mereu, intr-un singur glas tragic si sfasietor, acelasi si acelasi cantec: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pre noi!...". Sirurile lungi de jandarmi, intinse de-a lungul tuturor strazilor, abia mai puteau tine piept crestinilor de pe trotuare. Soldati tacuti, vanjosi, tinandu-se de brate in lant, barbateste. Iar oamenii ii impingeau, se aplecau peste dansii cu bratele ridicate intr-o stradanie disperata de a apuca ceva, nu se stie ce, o palma de aer sfant de deasupra cosciugului de argint. Un pumn de aer, asta prindeau in maini, apucandu-l lacomi cu degetele intinse, ca pe o comoara... Aruncau cu flori spre racla, imbracand din toate partile trupul cel micut in petale. Ii puteai ghici formele omenesti pe sub mantia de porfira imparateasca - un om. Bratele, pieptul, picioarele... Pe capul lui, o coroana. Un corp neputrezit de peste sapte veacuri. Unul din cei mai chinuiti martiri ai crestinatatii. Iar alaiul mergea mai departe, cortegiu nesfarsit, cotind pe toate ulitele, oprindu-se in fata stravechilor biserici sucevene ale lui Stefan si Petru Rares, zabovind putin, apoi pornind iarasi, tot mai inflacarat, imprejurul batranului targ moldovean. Inaintea tuturor era un calugar simplu. Un vestitor. Saracacios, umil, parca desprins de lume. Ales dintre toti pentru smerenie si trai sihastrit. Invelit doar cu panza neagra si prafuita a rasei, tinea in mana o toaca lunga de lemn pe care o batea necontenit. Mult in spatele lui, o ceata masiva de diaconi, cu cadelnite in maini. Balansand cu totii, rotund si inalt, fumul binecuvantat care invaluia intregul norod, raspandind mireasma tamaietoare pe kilometri intregi, in urma convoiului. Iar la marginile bulevardului, preoti enormi si barbosi, cu caldari doldora de agheasma, inmuiau adanc manunchiurile de busuioc in bulboana apei sfintite si improscau bogat in stanga si-n dreapta. Sfinteau orasul. Intregul oras, in tot drumul lor. Crestinii se imbulzeau spre ei, isi deschideau bratele, isi inaltau fetele, ca sa fie loviti de apa aceea multa si binefacatoare. Suvoaiele li se prelingeau pe par, pe fete, pe haine... Erau atat de fericiti oamenii aceia, imbaiati de puzderiile de stropi divini, o bucurie dezlantuita, atingand limitele extazului. Agheasma ii racorea, le limpezea privirile. Ii intinerea, parca. De douazeci si sase de zile nu mai plouase in orasul Suceava. Nici un strop, nici o boare de vant. Acum, pe 24 iunie, e singura zi din an in care Sfantul este scos din manastire si purtat printre oameni. Azi, zice-se, are el cea mai mare putere. Vin credinciosi din toata tara, cu zecile de mii. I-am vazut pe unii bolnavi care reusisera sa sparga lantul de jandarmi, alergand deznadajduiti spre sicriu, doar ca sa-l poata atinge. Femei imbrobodite, ce izbuteau sa treaca pe sub "patul" sfantului purtat de monahi, astfel incat acestia erau cat pe ce sa se impiedice de trupurile lor si sa se prabuseasca. Femeile ieseau transfigurate de sub pasii calugarilor, fugind, razand cu lacrimi de bucurie, pe partea cealalta a strazii. (Exista credinta ca, daca reusesti aceasta "trecere" in timpul procesiunii, te poti vindeca de orice boala.)
Am vorbit cu oameni care veneau la acest pelerinaj de cand erau copii, adusi de parinti. Cu altii, care vazusera ingramadeli si mai mari, aproape de necontrolat. Si toti mi-au spus ca, in ciuda acestor devalmasii distrugatoare, niciodata in acesti ani, de Sanziene, nu s-a petrecut un cat de mic incident. Inainte nu erau atatia jandarmi, atatia preoti care sa imprejmuiasca sfantul pe strazi. Puhoaiele de suferinzi ar fi putut sa-i dauneze de-adevaratelea. Sa-l rastoarne, sa-i sfasie vesmantul sau chiar trupul, pentru a-si pastra o relicva tamaduitoare, care sa-i ocroteasca pentru tot restul vietii. Cand esti disperat, nimic nu mai conteaza. Atat de mare a fost mereu speranta si adoratia. Dar nu s-a intamplat asa ceva. Din 1330 - anul uciderii sale martirice - trupul i-a ramas mereu teafar si "viu", facator de minuni pana azi. Niciodata n-a putut fi atins in toate aceste procesiuni. De parca - ziceau oamenii - mereu ar fi fost ocrotit "de o putere".

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare!

Iar in cele din urma, dupa o intreaga zi de pribegire printre pelerini, sfantul s-a intors "acasa". Clopotele manastirii Sfantul Ioan cel Nou au inceput sa bata toate deodata, lung si apocaliptic, rasunand peste toate strazile, casele si blocurile din cetatea Sucevei. Ma dusesem inainte, ca sa ii astept in manastire. Sa-i pot vedea venind! Prin poarta de dedesubtul uriasului turn de intrare au inceput sa apara... Enormul cortegiu de preoti si mireni cantand necontenit, raspandindu-se incet in curtea cea larga, plina de alei si de flori, a asezamantului calugaresc. Mii si mii de suflete, impanzindu-se imprejurul bisericii stravechi. "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare!...". Si clopotele acelea din cer care nu incetau, sunau si iar sunau, ca o muzica a lumii, o rezonanta tanguitoare si ampla, ce-ti umplea pieptul de un dor nesfarsit, o incantare ce te facea parca sa simti bucuria intregii adunari de crestini, a fiecaruia in parte. Sa "citesti" cu claritate in mintea fiecarui om de langa tine. Si apoi, dintr-o data, s-a lasat tacerea. Ajuns la adapostul zidurilor manastiresti, intregul potop, pana atunci navalnic, a incremenit. Brusc! Ca si cum zidurile ce-i inconjurau i-ar fi inchis, pe toti, intr-o cupola de liniste. Cald. Coplesitor de cald. Nu puteai sufla macar. Aer neclintit, fierbinte. Cerul albastru, sticla. Lume impietrita, parca intr-un imens stop-cadru. Doar sicriul de argint se misca, purtat de brate nevazute, plutind incet, pe deasupra capetelor, purtat de poporul tacut spre un chiosc din mijlocul curtii, acolo unde se afla "baldachinul" sfantului - locul in care avea sa fie privegheat si sarutat toata noaptea, pe rand, de fiecare credincios, inainte de a fi dus iarasi in cripta lui din biserica, acolo unde odihneste de veacuri. Eram foarte aproape de foisorul acela micut din lemn, cu geamuri de jur imprejur, in care au intrat calugarii cu racla pe umeri. Si chiar in clipa aceea... Cand monahii au asezat Sfantul, incet, ca pe un prunc adormit, inapoi in baldachinul lui... Atunci s-a intamplat.

Un falfait de aripi

S-a intamplat ca am vazut, deodata, cum intreaga vegetatie porneste sa tremure. Iarba, tufisurile, pomii... Natura... Toate frematau. Frunzele rotunde ale frumosilor tei din jurul bisericii devenisera nespus de verzi si sticloase, straluceau si se miscau cuprinse de-o isterie subita, ca un profund cataclism. O emotie launtrica, iesita parca din adancul firii pamantului, cutremura intreaga randuiala de flori, frunze si iarba din gradina manastirii. Binecunoscutii tei grosi, seculari, de la Sfantul Ioan, mai inalti ca biserica - de sus pana jos se infiorau. Auzeam puternic in urechi fosnetul lor inasprit si vantul, vantul care pornise din senin sa rascoleasca inaltul copacilor, aplecandu-le crengile intr-un larg suspin. O furtuna. O vijelie pornita din nimic, caci intreg cerul era mai departe azur curat, fara pata. Iar in mijlocul acestei stihii, chiar in momentul in care devenisem foarte atent si uimit de tot ce se-ntampla, chiar atunci am auzit undeva pe deasupra noastra... un falfait de aripi! Stiam bine zgomotul acela. Il mai intalnisem candva, in copilarie sau adolescenta, cand stoluri mari de lebede ori de gaste salbatice incepeau sa-si ia zborul, lovind, apasat, vazduhul, pe deasupra unor lacuri. O bataie grea, infundata, de aripi largi si bogate, opintindu-se anevoios spre inaltimi, de pe luciul apelor intinse ale campiei. Poate vi-l imaginati. Vi-l amintiti si voi, poate. Un falfait ca acesta auzeam eu atunci. Dar zgomotul respectiv era produs de niste "fapturi" probabil "mai speciale" ca pasarile, cu un penaj somptuos si anvergura aripilor mult mai mare. Dovada ca ele reuseau sa produca o miscare de aer circulara si ascendenta atat de puternica, o inaltare unitara si inchegata care antrena spre vazduh intreaga faptura vegetala. Un "vant coerent" as putea zice, nu compus din bucati, din rafale. Un suflu colectiv, ca de stol. Desi am ridicat privirea si m-am uitat atent in jur, nu am reusit sa vad aceste "fiinte" inaripate. Dar, dupa zgomot, as zice c-ar fi putut fi vreo zece-douazeci. Cam asa am socotit eu. Bineinteles, s-ar putea sa gresesc. Insa am avut destul timp sa ma gandesc la asta, deoarece aceasta "furtuna" a durat circa 30 de secunde, poate chiar mai mult. Nu a fost doar o impresie, o imagine... poetica. O stare din aceea de moment in care reusesti uneori sa patrunzi chiar trupeste, prin puterea trairilor tale, in alte dimensiuni ale lumii. Apucasem sa observ cu atentie totul: iarba, arborii, ciclonul... Intregul fenomen meteorologic, in toate detaliile. L-am intrebat pe un prieten daca a simtit vantul. "Ce vant?", mi-a raspuns. Apoi o femeie de langa noi. "Ar fi fost bine macar oleaca de vant, pe arsita asta", mi-a raspuns si ea. Nu vant, ci furtuna a fost, sustineam. M-am bagat in multime si am intrebat cam douasprezece persoane, pe rand. Cu totii mi-au spus ca nu se intamplase nimic. Ba chiar vreo doi, ca poate am halucinatii din cauza caniculei. "Furtuna? Cum adica furtuna?!...". Imi aratau cerul - nici o scama de nor. Vazduh gol, ca desertul. Nimic. Nimic, de atatea zile la rand. Si-n nici un caz acum, cand toti au fost de fata. Abia spre sfarsitul vecerniei, am indraznit sa merg la un calugar pe care il cunosteam, arhimandritul Nicanor Sahlean, unul din cei mai vechi si intelepti monahi ai manastirii. Mi-am cerut iertare ca indraznesc sa-i spun asemenea ciudatenii. I-am povestit in amanunt, totul. Despre zgomote, vant, exact ce a fost, fara nici o interpretare de-a mea subiectiva. Calugarul m-a ascultat cu o atentie la care nu ma asteptam. Sobru, cu privirea ingustata, cumpanind adanc fiecare cuvant de-al meu. "Oare am innebunit? Oare poate asa ceva sa fie adevarat?", il tot intrebam. Parintele Nicanor si-a lasat capul in pamant si a inchis ochii. A ramas asa un timp suspect de indelungat - aproape zece secunde. Apoi s-a intors incet si a plecat ganditor pe alee, catre biserica. Stiam ca, atunci cand monahii induhovniciti inchid ochii in acest fel, asta inseamna o anumita aprobare. Ca aplecarea capului este ca un "da" nerostit. Un limbaj ca al surdomutilor, un cod de semne universal, binecunoscut de cei care au avut vreodata curiozitatea sa-l observe. Am alergat dupa el pe alee. L-am mai intrebat o data. Si inca o data... Stiam ca sunt caraghios, cicalitor, dar nu puteam altfel. Nu puteam pleca de acolo, fara un raspuns. Abia in cele din urma, calugarul si-a intors capul. Mi-a raspuns in treacat, cu un glas stins si firesc, ca si cum ar fi fost vorba de lucruri demult stiute: "Au plecat ingerii, frate... Sa nu te sperii, dar nici sa nu te mandresti. Tot ce-ai vazut tu acum e o taina...". Atata mi-a spus si a mers mai departe. Doar asta am auzit si vazut acum doi ani de zile, la sfarsitul unei amieze de Sanziene, la manastirea Sfantul Ioan cel Nou din Suceava. Asta mi s-a intamplat. Si doar atat am avut sa va povestesc despre ingeri.
BOGDAN LUPESCU

_______________________

Fratele meu

Prima mea intalnire cu ingerii s-a petrecut in copilarie, in povestile pe care ni le spunea bunica. Era convinsa ca fiecare om, de cand se naste si pana moare, este pazit de un inger pe care i-l dadea Dumnezeu. Acest inger pazitor il insoteste toata viata, il apara de tot ce e rau si il indeamna sa faca numai lucruri bune.
O intamplare din viata mea, o intamplare tragica din pacate, m-a facut, totusi, pe de o parte sa cred, pe de o parte sa nu fiu convinsa de existenta unui inger pazitor permanent.
Cand, in 1955, parintii mei s-au hotarat sa ne mutam la Iasi, aveam 8 ani. Locuiam pe atunci la Targu-Frumos, un targ mic, unde nu vedeam pe strada decat camioane si carute. Familia noastra fiind destul de numeroasa (mai aveam doi frati), parintii s-au gandit ca nu vor avea posibilitati sa ne dea pe toti la scoala. Salariile erau mici, desi parintii mei erau intelectuali, asa ca trebuiau sa se mute intr-un oras mai mare, cu licee si cu universitate, ca sa ne poata asigura un viitor.
Imi aduc aminte sosirea la Iasi, cu trenul. Orasul cu cladiri mari, lumini, trasuri si masini. Dar ce m-a fascinat mai mult a fost tramvaiul. Am strigat imediat ca vreau sa merg cu tramvaiul. Dar mama m-a tras de mana si am mers la noua noastra locuinta cu o trasura.
Parintii mei vandusera casa din Targu-Frumos si cumparasera o locuinta destul de darapanata in Iasi. Ulterior am muncit mult la ea, transformand-o intr-o casa in adevaratul sens al cuvantului. Dupa cum se spune, "omul sfinteste locul".
Acum, casa in care erau inglobate toata tineretea, munca si banii parintilor mei nu mai exista. A fost demolata, pentru ca s-au construit blocuri.
Fratii mei erau amandoi mai mari ca mine. Cel mare era in ultimul an de liceu si celalalt avea 10 ani. Il chema Ermil Anton, dar noi ii spuneam Mili. Tata ne-a inscris pe amandoi la Liceul National, in clasa a II-a, si respectiv a IV-a. Anul scolar l-am terminat amandoi foarte bine.
Mili era un copil foarte inalt pentru varsta lui, blond, cu par ondulat si ochi negri. Era o frumusete de baiat. Citea enorm. Imprumuta carti de la toate cunostintele si citea. Era foarte bun si la matematica. Era acum in clasa a V-a si era premiant. In fiecare dimineata, plecam la scoala amandoi, impreuna cu tata, care mergea la serviciu. Ca sa ajungem la liceu, faceam aproape un kilometru pe jos, de-a lungul liniei de tramvai.
Intr-o dimineata de octombrie, mergeam ca de obicei, noi la scoala si tata la serviciu. Strada era plina de lume. Imi aduc aminte si acum si vad aievea scena care ma va urmari toata viata: au trecut doua tramvaie in sens opus. Ceva m-a facut sa ma uit in sus, la liniile electrice. O sudura prost facuta s-a desprins. Am vazut o bucata de fier agatata de un fir electric care bascula deasupra noastra. Am inchis ochii si m-am lipit instinctiv de trotuar. Cineva m-a impins in genunchi. Cand am deschis ochii, l-am vazut pe fratele meu la pamant, cu capul plin de sange, si pe tata strigand la un om de pe strada sa-l ajute sa-l ridice. Accidentul s-a intamplat chiar langa gardul unui spital. Imediat a venit Salvarea, l-a luat si l-a dus la sectia de neurochirurgie. Eu i-am luat ghiozdanul si sapca si un domn m-a dus la scoala. Invatatoarea m-a trimis acasa. Eram dezorientata si speriata. Cu toate eforturile depuse de medici (inclusiv operatie), fratele meu nu a putut fi salvat. A fost o durere foarte mare in familia noastra, care nu va trece niciodata complet.
M-am gandit si atunci, si ma gandesc si acum ca ingerul meu m-a pazit. M-a sfatuit sa ma feresc de moarte, ma impins, m-am lipit de trotuar si-am scapat. Dar fratele meu? De ce nu a fost si el pazit de ingerul lui? Era un copil nevinovat si frumos. Toate cunostintele noastre au spus dupa aceea ca Mili i-a placut si lui Dumnezeu, si de aceea l-a luat la El: ca sa-l transforme in inger. Daca este adevarat, as vrea sa-l mai vad macar o singura data, chiar si cu aripi, in geam. Mi-e dor de el.
CAMELIA ALBISTEANU - Iasi

_______________________

O cruce pe cer

Si pana in momentul intamplarilor pe care vi le voi povesti credeam in Dumnezeu, dar mi-L inchipuiam undeva departe, chiar foarte departe. Ma rugam Lui, dar nu aveam certitudinea ca imi va auzi cuvintele, ca va avea ragazul ca sa mi le asculte. Acum sunt convinsa ca ma inselam. Dumnezeu ne cunoaste toate gandurile, este aproape de noi, de fiecare in parte, ne daruieste dragostea sa. Insa noi, cu orbirea noastra sufleteasca, cu egoismul nostru, cu rautatea noastra, Il respingem. In loc sa ne ridicam privirea spre Cer, ne uitam in jos, spre cele lumesti, de pe Pamant.
In dimineata zilei de 15 iunie 1995, in jurul orei 7.00, m-am trezit intr-o stare de fericire totala, fara nici un motiv anume. Niciodata nu am trait (simtit) asa ceva. Terminand de dereticat prin casa, am iesit in balcon sa privesc cerul, sa vad cum este vremea, pentru a sti ce imbracaminte sa pregatesc fiicelor mele, care urmau sa participe la festivitatea de incheiere a anului scolar. Pe cerul de un albastru de neasemuit, spre rasarit, intre doi nori, am vazut o cruce mare alba si foarte stralucitoare. Bratele ei imbratisau pamantul si simteam cum iradia iubire si bunatate. Instantaneu, am simtit materializata iubirea lui Dumnezeu. Multe stelute albe, de lumina, dansau in jurul crucii. (Intreaga zi am simtit ca-mi sunt dragi toti cei pe care i-am intalnit, cum nu mai simtisem niciodata pana atunci. Am fost plina de politete si de amabilitate, fara nici un pic de efort si fara sa-mi fi propus acest lucru.) Ca la o comanda, am inceput sa rostesc rugaciunea "Tatal Nostru". La cateva minute dupa ce mi-am incheiat rugaciunea, norul aflat in stanga mea a acoperit, treptat-treptat, crucea cea stralucitoare.
Intamplarea mi-a schimbat radical viata, modul de a privi orice lucru. Am simtit nevoia sa recitesc Biblia. Timpul petrecut cu aceasta carte a cartilor in maini a inceput sa fie pentru mine o adevarata placere. La aproximativ un an dupa ce-am vazut crucea pe cer, in jurul aceleiasi ore, intr-o zi de sambata, am coborat sa cumpar paine. Aveam soarele in fata, dar mi se parea palid si fara stralucire. Deodata, am zarit pe cer, sus, in partea dreapta, o stea mare, stralucitoare, care trecea cu o viteza foarte mare. S-a oprit in dreptul soarelui. Steaua a inceput sa iradieze o lumina care crestea treptat, pana a ajuns de aproximativ 30 de ori mai mare decat fusese la inceput. Cand cresterea luminii s-a oprit, am auzit mii de glasuri care, parca, recitau in cor o poezie, cu o anumita intonatie, intr-o limba pe care n-o mai auzisem pana atunci. Cand vocile au tacut, a disparut si lumina. Priveam din nou soarele care parea palid si lipsit de stralucirea obisnuita la acea ora a diminetii.
In noaptea care a urmat, am visat ca, din spatele unui nor, mi-a zambit un inger cu parul de aur. Fata lui iradia o lumina ce-mi sugera o bunatate nemarginita. Ochii-i erau de culoarea cerului senin de toamna si putin inlacrimati. Mereu mi-l aduc aminte. N-am mai vazut pe nimeni care sa-mi sugereze, la prima vedere, atata bunatate. O mimica si o fericire de neasemuit, pe care nu le-am mai revazut la nimeni si niciunde.
L-am mai visat si in alta ipostaza. Intr-un loc plin de verdeata, era asezat pe iarba. Imbracat in haine albe, statea in fata unui foc ce avea o flacara inalta de vreo 50 de centimetri. Alaturi, la cativa pasi, in fata unui alt foc, la o alta flacara, cateva persoane imbracate in zdrente murdare se incalzeau. La acest foc stateam si eu cand ingerul mi s-a adresat, chemandu-ma sa ma incalzesc la focul sau. Cand m-am apropiat de el, mi-a spus sa raman in acea poiana si voi avea totul. Nu stiu daca am ramas, fiindca m-am trezit.
Adeseori m-am visat zburand. Singura, doar cu o Biblie in mana. Este o senzatie extraordinara zborul. In unul dintre vise am calatorit intr-o nava din lemn, condusa de niste oameni costumati in haine lungi, cu glugi trase pe cap. Nu am reusit sa le vad fata. Am bagat insa de seama ca nava nu avea panou de comanda. Conducerea navei se facea prin puterea gandului. Dupa ce nava a trecut peste un strat mare de nori albi, am insistat sa zburam deasupra unei campii verzi. Dinspre aceasta campie simteam dogorindu-ma undele datatoare ale unei stari de fericire, care s-a prelungit si dupa ce m-am trezit.
O alta intamplare oarecum stranie. De anul trecut ma "viziteaza" o lumina alb-albastruie. Am vazut-o intrand prin geamul ferestrei, care era inchisa, dupa care m-a mangaiat pe frunte. Intr-o noapte, a vazut-o si sotul meu, luminandu-mi chipul. Lumina l-a facut sa vada in chipul meu pe cel al mamei mele, care decedase cu putin timp in urma, desi nu avem trasaturi izbitor de asemanatoare. Transfigurarea data fetei mele de acea lumina l-a speriat pe sotul meu, facandu-l sa ma trezeasca.
In unele vise, am calatorit si in locuri intunecoase, pline de teroare si de groaza, care m-au infricosat. Raul misuna, in acele vise, sub toate formele sale: crima, ura, minciuna, ingamfarea, fatarnicia. Toate imbracau forme specifice, pe care nu le puteam deslusi din cauza intunericului. Dar le simteam din plin, ingrozindu-ma. Eu le strigam din rasputeri sa plece la Ierusalim, unde s-a nascut Mantuitorul. Ma simteam protejata, totusi, stiam ca nu ma puteau atinge, din cauza ca imi faceam semnul crucii, fara intrerupere, in timp ce le strigam indemnul de a se indeparta de mine. Uneori, raul capata in vis chipul unor caini negri, turbati, care ma atacau, aratandu-si coltii fiorosi. O voce calma imi reda increderea si-mi alunga teama, zicandu-mi: "Credinta in Iisus Hristos te salveaza".
Toate cele povestite sunt adevarate. Nu am adaugat nimic. Dimpotriva, poate nu am reusit sa ma exprim suficient de clar, din cauza ca n-am prea mult talent in ale scrisului. Unele amanunte am uitat sa le mentionez aici.
Am simtit nevoia sa va impartasesc toate acestea, imboldita de gandul ca s-ar putea ca trairile mele, care m-au facut sa dau o cu totul alta importanta vietii spirituale, sa dea si altora curajul de a se rupe de raul lumii inconjuratoare si sa dea atentia cuvenita luptei pentru bine, pentru frumos, atat in gand, cat mai ales in fapta. Este singura noastra sansa ca oameni, de a ne convinge cat de aproape de noi este paradisul. El poate fi atins. In el se poate trai numai prin credinta. Credinta in Cel care a intruchipat pentru eternitate binele, milostenia, darnicia, grija pentru aproapele: Iisus, fiul lui Dumnezeu - Atotputernicul.
CAMELIA MIRELA POP - Satu-Mare