Balada pentru Catalin

Catalin Apostol
Avea 19 ani cand a fost impuscat. De Craciun, in decembrie 1989. Desi au trecut douazeci de ani de atunci, ucigasul este necunoscut

Istorie uitata

* Timisoara, 17 decembrie 1989. Spre seara, un vuiet sinistru invaluie orasul. Din toate colturile se-aud focuri de arma. Unul dupa altul, fara incetare. Rafale lungi, care iti taie rasuflarea. N-ai unde sa fugi. Pretutindeni se trage. Palcuri de fum se inalta ca niste balauri spre cer. Sute de oameni incoltiti urla inspaimantati. "Nu trageti! Si voi sunteti romani! Nu trageti in fratii vostri!". Cateva rafale scurte si vocile amutesc. Doar un murmur usor se mai aude, ca un geamat mocnit de undeva, de departe. Tocmai atunci, Petru Bonte iesise de la serviciu. Avea 22 de ani si lucra la Comtim. In seara aia, tot ce voia era sa ajunga cat mai repede acasa. Undeva, pe strada Transilvaniei, a fost vazut de sase oameni imbracati in haine militare. Au tras fara nici o somatie, nimerindu-l in cap. Doar asa, pur si simplu, pentru ca mergea cuminte pe strada. "Ce-aveti, bai, cu el? De ce l-ati omorat?". Era vocea unui barbat (Constantin Ciobanu) care tocmai fuma o tigara in balconul unui bloc de vizavi. In doar cateva secunde, aceiasi vajnici militari au tras in el, zdrobindu-i capul. Mai tarziu, in noaptea de 19 decembrie, trupul lui a fost ars la Crematoriul "Cenusa" din Bucuresti, iar cenusa a fost aruncata intr-un canal. Cadavrul tanarului Petru Bonte a fost ridicat de o salvare si dus la Spitalul Judetean din Timisoara. Disperati, parintii l-au cautat timp de o luna prin toate spitalele si cimitirele orasului. In cele din urma, l-au gasit aruncat intr-o groapa comuna din Calea Lipovei. Desi avea buletinul intr-unul din buzunare, fusese declarat neidentificat.
* Tot in seara de 17 decembrie, sotii Lungu, impreuna cu fetita lor, Cristina, de numai doi ani, se intorceau spre casa dintr-o vizita. La coltul strazii Negoiu s-au intalnit cu niste prieteni, oprindu-se sa comenteze evenimentele din oras. Dinspre Calea Girocului se auzeau focuri de arma si huruituri de tancuri. Dupa doar cateva secunde, fetita lor a cazut la pamant. N-au stiut ce se intampla, au zis ca pesemne i-o fi fost rau. Au luat-o in brate si atunci au vazut ca din coltul gurii ii curgea sange. Fusese impuscata in inima. Fetita de numai doi ani a murit in drum spre spital. In aceeasi seara, Gabriela Monica Tako, de zece ani, mergea spre casa in masina condusa de tatal ei. In zona Calea Republicii s-a tras asupra masinii, Gabriela fiind impuscata in coapsa dreapta. Doua zile mai tarziu, fetita a murit in Spitalul de copii.
* 21 decembrie 1989. Primul om impuscat pe strazile Bucurestiului a fost Mihai Lucretiu Gatlan. Avea numai 19 ani. Iubea mult muzica si religia. Visul lui era sa intre la Teologie. Purta tot timpul la el o carte mica de rugaciuni pe care o avea de la 15 ani. Prin 1984, primise cadou o icoana pictata de tatal lui. O tinea in camera, langa zecile de discuri cu muzica. Nu pleca niciodata fara ea in vacanta. Erau cei mai grei ani ai dictaturii. Se opreau apa, curentul, magazinele erau goale. Pe el insa cel mai tare il revolta distrugerea bisericilor. In ziua aia, aflase ce se intampla la Timisoara si n-a mai putut indura. A iesit in oras, in zona Salii Dalles. Spre seara, acolo s-au tras primele focuri. 13 oameni au fost secerati. Mihai a murit in timp ce rostea, in genunchi, "Tatal nostru". A doua zi, parintii l-au gasit la morga. Era ciuruit pe tot corpul. In buzunarul de la piept avea cartea cea mica de rugaciuni, patata de sange.
Sunt doar cateva povesti petrecute in acel decembrie atroce, cand sute de morti zaceau prin spitale, zeci de camioane ticsite cu sicrie invadau strazile marilor orase si cand mii de bocete se inaltau la cer, laolalta cu dangatul clopotelor, cerand lui Dumnezeu indurare. In zilele alea au murit 1104 oameni. 1104 cumplite povesti, venite din infern, pentru care, nici pana acum, nimeni n-a fost gasit vinovat. Povesti greu de crezut pentru adolescentii de azi si tot mai rar evocate in amintirile noastre. Povesti absurde, nici astazi deslusite.

"Pune-ti uniforma si du-te!"

"Pe baiatul meu il chema Catalin, ca si pe tine. Cand m-ai sunat prima oara si mi-ai zis cine esti, parca m-a piscat ceva la inima. Catalin al meu avea un coleg pe care-l chema tot Catalin. Catalin Apostol, exact ca pe tine. Era cel mai bun prieten al lui. A jurat atunci ca intr-o zi va afla tot adevarul. Ca o sa ma sune si o sa-mi spuna cum a murit prietenul lui cel mai bun, adica baiatul meu. Cand mi-ai spus la telefon cum te cheama, am crezut ca e el. Ca a venit, in sfarsit, ziua cea mare. N-a fost sa fie. Si, sincera sa fiu, dupa atatia ani, mi-am cam pierdut nadejdea ca o sa ma mai sune vreodata".
Traversam incet curtea, spre usa de la intrare. E 1 decembrie, ziua Romaniei. Pe zidul casei atarna semet tricolorul. "Statul roman ne-a facut viata un iad. De 20 de ani traim un cosmar. Si totusi, oricat de ciudat ti se pare, n-avem nici cel mai mic resentiment fata de tara asta. Dimpotriva, socot ca daca baiatul nostru a murit pentru ea, atunci merita s-o indragim si noi".
O cheama Elena Haidau si este mama lui Catalin. Cu o privire ascutita, strapunge tot ce-i iese in cale. Imi iscodeste sobru fiecare miscare, fiecare gest, voind parca sa-si regaseasca acea incredere atrofiata dupa atatia ani de tanguiri inutile. Langa ea, sotul, Grigore Haidau. Dimpotriva, dupa atatia ani de chin, privirea lui a ramas blanda, aproape mangaietoare. Aici, in Targu Jiu, toata lumea ii cunoaste si ii respecta. Toata lumea stie absurda si tragica poveste a copilului lor. Strada pe care locuiesc se numeste Sublocotenent Catalin Grigore Haidau. Parcul din cartier se numeste la fel. Pe o clepsidra culcata, sculptata in piatra, sta scris "In memoria eroului martir Catalin Haidau". In fata scolii unde a invatat se inalta o statuie din bronz cu chipul lui Catalin. Intr-o mica raspantie de strazi, pe un petec de iarba, sta o troita din lemn, construita in memoria lui. Nu e nimeni in oras care sa nu-i fi auzit numele. Asta e tot ce-au mai putut face bietii parinti. Sa-i pastreze memoria vie. In rest, nici astazi n-au habar despre cum le-a murit copilul. Nimeni, niciodata, nu le-a oferit nici cea mai vaga explicatie. Intram in casa si femeia scoate din biblioteca o carte. "E scrisa cu lacrimi si durere, in memoria baiatului meu". Se numeste "Balada pentru Catalin". O rasfoiesc cu grija, ca pe o carte rara. Ici, colo, cateva versuri. "Am adunat toata iubirea/ in picaturi de roua/ ca sa o poti culege/ de pe fiecare floare din lume". Pagini intregi de versuri scrise de el, de Catalin. Ii placeau poezia si muzica. Era un copil cuminte, indraznet si uneori visator. "Ninge. Am botezat toti fulgii cu numele tau/ dar, ca un facut, cum ii luam in palma/ se topeau/ prefacandu-se in lacrimi reci". Rasfoiesc mai departe si vad cateva pagini scrise de prieteni de-ai lui. Apoi, tot felul de amintiri, texte ale profesorilor si marturii despre acel decembrie dureros. Femeia suspina adanc, din toti rarunchii. Privirea ascutita de adineauri e acum blanda, lipsita de vlaga. Asta e cartea ei de capatai. Seara de seara, adoarme citind din ea. La fiecare vers scris de Catalin, simte parca rasuflarea lui calda. Cartea asta mica, cu coperti aurii, e tot ce i-a mai ramas de la el. Ii placeau mult filmele istorice, de razboi. De-aici pesemne si alegerea lui spre o cariera militara. A absolvit Liceul Militar "Tudor Vladimirescu" din Craiova si apoi a fost admis la scoala de ofiteri "Leontin Salajan" din Brasov, la sectia rachete-artilerie antiaeriana. In decembrie 1989 avea 19 ani si era elev caporal in anul doi. Toata scoala il stia ca pe unul din cei mai buni. Pe 16 decembrie dimineata, comandantul l-a invoit 24 de ore. N-avea timp sa mearga acasa, la Targu Jiu. Asa ca a ales sa ramana in Brasov, la Petrina, un coleg si prieten apropiat. A iesit in oras singur si, spre seara, cand s-a intors la Petrina, a gasit pe masa din bucatarie un bilet. "Vino urgent la unitate, e alarma mare!". Era vorba despre alarma de lupta Radu cel frumos. Timisoara era deja in fierbere. Toate unitatile militare din tara desfasurau o mobilizare fara precedent. Catalin insa nu stia atunci nimic din toate astea. Credea ca e doar un banal exercitiu. Era total derutat, nu stia ce sa faca. Avea invoire pana a doua zi dimineata. Pentru o alarma de rutina, n-ar fi fost bai sa lipseasca. Si totusi, daca era vorba de ceva grav? Si-a sunat parintii, la Targu Jiu, sa le ceara un sfat. Nici ei nu stiau nimic despre Timisoara. Nu prea ascultau Europa libera, de frica sa nu-i faca necazuri lui Catalin. Grijulii, l-au sfatuit totusi sa plece. "Du-te, mama, du-te imediat la unitate! Sa nu ai necazuri! Pune-ti uniforma si du-te!". Au fost ultimele vorbe pe care mama lui i le-a spus.

Drumul spre infern

24 decembrie. Ceausescu fusese deja prins. La televizor, oamenii care pana mai ieri vorbeau cu nesat despre marete impliniri ale epocii de aur erau acum vajnici revolutionari, mobilizand poporul in lupta cu teroristii. Acasa, la Targu Jiu, parintii lui Catalin se pregateau de Craciun. Era ora pranzului. Tatal era la piata, dupa sifoane, iar femeia tocmai pusese pe foc o oala mare cu sarmale. Nu mai aveau nici o veste de la baiatul lor, insa stiau ca pana in anul nou avea sa fie si el acasa, intr-o mica vacanta. Pe la 12.30 s-a auzit soneria. In usa statea un baiat cam negricios, cu fata ravasita. "Aveti cumva un baiat militar la Brasov?". Vorbea cu un glas tremurat si cu privirea ingrozita. Femeia a inteles imediat ca se intamplase ceva. Omul ala negricios i-a intins o hartie si-apoi a zbughit-o. Ea a ramas in prag, lovita parca de fulger. "Cu regret, va aducem la cunostinta ca fiul dumneavoastra, Haidau Catalin, a cazut eroic in luptele date in noaptea din 23 spre 24 decembrie intre elevii scolii militare si elementele teroriste". Atat, o singura fraza scrisa sec, de mana unui functionar. O fraza necrutatoare ca un blestem. Atunci, pe 24 decembrie, la ora 12.30, viata acestor parinti cu frica de Dumnezeu s-a preschimbat intr-un cumplit calvar. Femeia a ramas acolo, in prag, impietrita de-atata durere, cu hartia in mana, citind-o si recitind-o fara oprire. Nu, nu putea fi real, era pesemne o greseala ori un vis macabru. A ramas acolo, cu usa deschisa, mult timp, nu stie cat, poate zece minute, poate o ora. Apoi, nu-si aminteste ce a urmat. S-a trezit mai tarziu, langa sotul ei, erau amandoi in masina, in Oltcitul lor. El tocmai sunase la Brasov, la unitate. Nu, nu era o greseala. Catalin al lor chiar murise. S-au oprit in centru, la Consiliul Judetean. Au urcat degraba si au batut la toate usile. Nu voiau decat o masina mai mare, ca sa-si aduca baiatul acasa. Era forfota, nimeni nu-i lua in seama. Atat, un singur om, un fel de Iliescu mai mic, le-a zis asa, pe un ton acru, ca "nu se poate, ca in oras e stare de razboi". Era spre seara. S-au hotarat sa mearga cu Oltcitul lor si sa conduca ea. Au luat-o usor spre Ramnicu Valcea. Acolo, baraje la fiecare colt de strada. Tot felul de oameni, soldati amarati, revolutionari artagosi, civili dubiosi inarmati in schimbul unui simplu buletin. Toti cu tricolorul la brat. Erau stapani peste intregul oras, cereau acte, cotrobaiau prin masini. Cautau teroristi. Nu stiau cum arata ori cum sa-i distinga. Era indeajuns ca ceva anume sa li se para suspect. Un ten masliniu, ori o barba, ori o haina kaki, ori un om speriat. Ala era negresit terorist. Stiau asta de la televizor. Incarcau degraba armele si navaleau asupra lui. Il insfacau bine, il snopeau cu bataia si-apoi il predau unor ofiteri. Disperati si neputinciosi, sotii Haidau erau siliti sa opreasca la fiecare baraj. Niste oameni de nimic ii somau sa se legitimeze si-apoi sa dea socoteala. Cu lacrimi in ochi, aratau mereu telegrama. Bravii revolutionari o citeau incruntati, plini de emfaza si suspiciune. Au traversat orasul in doua ore. Se intunecase de-a binelea. Nici o stea pe cer, nici un bec pe sosea. "O sa tin minte cat oi trai intunericul ala! Farurile abia palpaiau. Nu vedeam la un metru in fata, parca eram in mormant. Ala a fost primul moment in care ni s-a facut frica". Dupa nici cinci kilometri de Ramnicu Valcea, la vreo zece metri de masina, chiar in fata lor, s-a aprins un reflector urias. Au oprit brusc, paralizati de spaima. Din spatele reflectorului au aparut cateva siluete. Vreo zece barbati, militari si civili, agitati si inarmati pana-n dinti. "Actele la control!". Era un locotenent colonel de armata. Speriati, cu ochii in lacrimi, au scos din nou telegrama. "Mergem sa-l aducem acasa". Era pentru prima oara cand cineva parea ca le intelege durerea. Le-a dat hartia inapoi cu sfiala si-apoi a facut semn cu mana sa-i lase sa treaca. "Aveti grija cum mergeti. Au aparut falsi revolutionari care opresc masini pe drum si fac talharii. Ar fi mai bine sa circulati doar cu faza scurta. Drum bun!". Bietii oameni traiau un adevarat cosmar. Nu mai puteau avea incredere in nimeni, oricine putea fi un terorist, oricine putea fi un talhar, oricine putea sa traga in ei. Parea ca nimeni n-ar mai plati pentru o asemenea crima. Mai tarziu, au inteles ca toata harababura asta era bine ticluita si intretinuta consecvent prin aparitii si incitari televizate, tocmai pentru ca in vreme ce oamenii se impuscau aiurea intre ei, in numele unei inchipuite revolutii, cateva personaje sa-si netezeasca in tihna calea spre scaunele puterii. Au inteles apoi, cu o mare durere, ca din acelasi motiv a murit si Catalin al lor. Atunci insa, in noaptea aia de infern, nu pricepeau nimic si cu atat mai cumplita le era spaima. Tot ce-si doreau era sa-si aduca copilul acasa. Si-au continuat drumul incet, lasand farurile pe faza scurta. Deodata, undeva, intr-un loc pustiu, o namila de om le-a taiat calea, facandu-le amenintator semne sa opreasca. Un fior rece, ca lama unui cutit, le-a strapuns parca inima. "Nevasta, nu opri! Incetineste si cand ajungi langa el demareaza in tromba". Femeia n-a incetinit, ba dimpotriva, frica ii intepenise parca piciorul pe acceleratie. In ultimul moment insa, cu un efort miraculos, a reusit sa apese puternic frana. Zdrahonul din fata lor si-a trantit mainile pe capota, tremurand din tot corpul. Din intuneric, au tasnit apoi vreo zece militari, toti cu armele indreptate spre masina. Era un alt baraj. "Doamna, daca nu opreati, praf va faceau baietii astia! Au ordin sa traga fara somatie in orice masina care nu opreste". Au scos din nou telegrama, de parca bucata aia de hartie era biletul lor spre infern. "Da, mergem sa-l luam acasa. Da, cu Oltcitul asta amarat".

Lupoaica cu puiul mort

Cand au ajuns in Codlea, deja se auzeau focuri de arma. Acolo, in Brasov, era un adevarat razboi. Nu se vedea nici o lumina, tot orasul era in bezna. Doar cateva trasoare razlete ori rafale de mitraliera mai scanteiau pe cer, ca niste fulgere apocaliptice. Gloantele suierau peste tot, bezmetic, fara nici o tinta. Pe strazi, nici tipenie. Oamenii stateau ascunsi in case, departe de ferestre. La lumina unei lumanari, ascultau ingroziti vacarmul de-afara. Pe la zece seara, sotii Haidau intrau in oras. Totul era pustiu, Oltcitul lor era singura masina pe strada. Goneau printr-o ploaie de gloante, printre tancuri si soldati, printre gropi fumegande. Nu mai simteau nici o teama, goneau intruna cu gandul la Catalin. Era acolo, aproape, mai aveau putin pana la el. Sa-l ia mai repede, sa se intoarca cu el acasa, sa scape odata de tot cosmarul asta ingrozitor. Ca prin miracol, pe la 22.30 erau la poarta Scolii Militare. Un ofiter si doi soldati inarmati le-au confirmat din nou ca baiatul murise. Nu stiau cum. Sau nu voiau sa le spuna. Mai tarziu, a venit doctorul unitatii. "A fost ciuruit. A murit pe loc, nu s-a chinuit". Atat le-a zis. Nici comandantul scolii nu le-a zis mare lucru. Ba mai mult, le-a sugerat sa-l lase acolo, ca-l vor inmormanta in Brasov, cu onoruri militare. Apoi ca-l vor trimite cu trenul, intr-un sicriu cu tricolor. Nici vorba. Ei voiau sa-l ia atunci, cu Oltcitul lor. Se mai gandeau doar ca poate ar trebui o autopsie. Cineva insa, un ofiter, le-a spus ca n-are nici un rost. Ca astia care l-au omorat erau oameni ai noii puteri, ca niciodata nu vor fi pedepsiti. In rest, nimeni nu le-a putut explica cum a fost impuscat. Teroristii, atat stiau sa spuna. Vorbeau despre ei ca despre niste fantome. Niste brute, niste asasini nenorociti pe care insa nimeni nu i-a vazut niciodata. Nici macar colegii lui nu i-au putut lamuri pe bietii parinti. Ba ca iesisera sa lupte in piata, la Sfatul Popular, ba ca s-a tras asupra unitatii. Doar unul din ei isi aminteste ca l-ar fi auzit strigand: "Acoperiti-ma, ca eu ies in lupta!". Pesemne ca atunci a murit. In toata invalmasala aia, nimeni nu mai stia ce s-a intamplat. Cineva, probabil tot un coleg, scoate din buzunar o hartie. I-o intinde femeii si ii spune ca e o scrisoare. "Catalin a scris-o cu o zi inainte. Voia sa v-o trimita pe 24". O apuca cu blandete si o duce la piept. Nu, n-o poate citi acum. Are o zi grea in fata si ii trebuie mult curaj. Spre dimineata, au pornit spre spital. Singurul om care s-a oferit sa-i ajute a fost Palasan, profesorul de psihologie al baiatului. El i-a insotit peste tot. Era o zi insorita. In orasul asta paralizat de-atata groaza, cine si-ar mai fi putut aminti ca era prima zi de Craciun? Peste tot, numai fum si jale. Nu se mai auzea nici un foc, totul era ca dupa razboi. In fata Spitalului Judetean, sute de oameni disperati fluturau deasupra capului buletine sau fotografii. Copii, batrani, femei si barbati, sute de urlete laolalta, ca intr-un cor macabru. "E greu de imaginat tot decorul asta. Numai in Iad mai pot exista asemenea imagini. Spitalul era plin de cadavre. Peste 150. Civili si militari. Femei si copii. Pe paturi, pe targi, pe scaune, pe jos, in saloane, pe holuri, peste tot. Acolo, pe o targa, l-am gasit pe Catalin. Parca dormea. Langa el zacea trupul unei fetite de sase ani. O chema Corina. Fusese impuscata in cap, in timp ce impodobea pomul de Craciun. Mai departe, nu mai tin minte nimic. Era acolo un doctor, Tanasescu. Am aflat intr-o zi ca a scris un fel de jurnal al acelor zile. L-am cautat si l-am rugat sa ma lase sa public memoriile lui in cartea despre Catalin. Da, uite, scrie aici tot, povesteste exact cum a fost". Imi intinde cartea, deschisa la capitolul "Amintiri dintr-o casa a mortilor", semnat de dr. George Florin Tanasescu. Femeia iese din camera. Nu-s niste randuri oarecare, ma lasa singur sa pot citi in tihna. "Nu mi-am imaginat niciodata infernul, dar iata-l! In sala de autopsie, in camera frigorifica, in holul mic, in holul mare, peste tot cadavre. Apar apartinatorii. Femei si barbati disperati vin sa-si caute mortii. Plansete, rugaciuni, blesteme, vorbe de dojana ori mangaietoare. Deodata, zagazurile rupte ale unei mame. Catalinul meu... Am venit, mama, la tine... Deschide ochii, Catalinule, si spune ceva... Ce ti-au facut, mama?. Ne surprindem unul pe altul printr-un paienjenis de lacrimi. Haidau Grigore Catalin, 19 ani, din Targu Jiu, elev la Scoala de ofiteri de-aici, din Brasov. Multiple plagi impuscate. Aflu ca tatal este undeva, afara. E necesara si prezenta lui, ma duc sa-l chem. E un barbat nu prea inalt, dar vanjos. Asteapta acolo, cu o lumanare in mana. Pe drum, repeta intruna: Asa-i? Sau nu-i adevarat? Asa-i? Nu, nu e adevarat". Femeia intra din nou in camera, pasind tiptil, sa nu-mi tulbure lectura. Da, asa a fost, cum scrie acolo. Au mers apoi in oras, impreuna cu Palasan, profesorul de psihologie. Sa cumpere sicriu, panza, sa ia de la scoala o uniforma noua si sa faca rost de un portbagaj pentru Oltcit. Pe la pranz, au pus cosciugul sus, pe masina si au pornit spre iesirea din oras. Se simteau cu sufletul impacat. Copilul lor era acum langa ei.

Ultima scrisoare

Au ales sa se intoarca pe Valea Oltului. Din nou baraje peste tot. Se zvonea ca circula prin tara mai multi teroristi care transporta arme in sicrie. Pe la jumatatea drumului s-a lasat iar intunericul. Aceeasi bezna groasa, de nepatruns. Pe Valea Oltului, undeva, deasupra, se auzeau arme de foc. Se tragea in nestire de pe un munte pe altul. Apoi, la Horezu, au fost opriti din nou. Erau multi, vreo 30 de oameni. Chercheliti si cu banda tricolora pe brat. Voiau sa vada ce au in sicriu. Femeia tipa sa-i lase copilul in pace. Unul din ei a pus mana pe capac, incercand sa-l deschida. "Ia mana de-acolo, nemernicule! Ai grija, ca sunt o lupoaica cu puiul mort. Mor cu tine de gat daca te mai atingi de sicriu!". Dupa vreo ora de certuri, au reusit sa plece. Au ajuns acasa dimineata. Parcul din cartier era plin de oameni. Rude, prieteni, colegi, vecini. Il asteptau pe Catalin. Pe 27 decembrie, l-au dus la mormant. Ningea usor, cu fulgi mari, parca erau roiuri de fluturi. In biserica, n-aveai unde sa arunci un ac. Trupul lui era invelit cu toate florile lumii. "Uita-te tu, nevasta, la el. E invelit cu tot felul de flori. Doar cativa ghiocei mai lipsesc". Tocmai atunci cand tatal lui spunea asta, in usa bisericii, din lumina de-afara, a aparut o batrana. N-o cunostea nimeni. S-a strecurat prin multime si s-a oprit langa sicriu. A scos un buchetel de ghiocei si l-a asezat pe pieptul lui Catalin. A disparut apoi din nou in lumina de-afara. A doua zi, si-au amintit de scrisoare. Cu ochii plini de lacrimi, au citit-o de zeci de ori, pana seara tarziu. "Dragii mei, va rog foarte mult sa nu intrati in panica. Stiu ca la Targu Jiu e pace. De-abia acum imi dau seama ce mult inseamna cuvantul asta. Aici, in Brasov, e pur si simplu razboi. Nu am dormit de trei nopti, cum las un minut capul, cum adorm. Aici, armata e cu poporul, dar impotriva securitatii. Niste asasini, mercenari cretini, efectiv nu am cuvinte sa calific aceste animale care trag fara mila in noi, in popor. Cartusele imi tiuie continuu pe la urechi. Am ajuns sa tresar la orice zgomot. Dar nu ma plang. Sunt barbat, sunt ostean al Romaniei libere. Va rog inca o data sa nu va faceti griji, voi avea grija de mine, pentru ca nu vreau ca aceasta scrisoare sa fie si ultima. Va imbratisez cu mult, mult dor si dragoste, elev caporal Catalin Haidau".
Au trecut 20 de ani. O scrisoare, o carte, o strada, un parc, o statuie si o troita. Doar atat ii mai tin memoria vie baiatului de 19 ani. In rest, nimic, nici o explicatie, nici un vinovat. Aceeasi batjocura, aceleasi elemente teroriste nestiute de nimeni. "Ne-a pierit orice speranta. Nu vom afla niciodata ce s-a intamplat. La inceput, cand inca mai umblam sa cerem explicatii, am fost amenintati, urmariti, ni s-a dat foc la usa. Astazi, ne-am linistit. E clar ca totul a fost o mascarada, ca cineva avea nevoie de toate crimele astea ca sa puna mana pe putere. Pacat. Mare pacat. Au fost ucisi sute de copii. Am crezut ca au murit pentru tara asta, pentru libertate, pentru democratie. De fapt, au murit doar pentru niste pui de naparci".