Ma intorceam pe toate partile, tineam ochii strans inchisi, incercam sa numar herghelii de cai imaginari, doar-doar ma va lua somnul. "Maine dimineata te lasam sa mergi la colindet", ma anuntase bunicul, si toata noaptea am plutit treaz pe valul emotiei. Aveam sase ani, dar, in mod cert, incepeam sa fiu mare.
Bunica imi adusese de cu seara un geac mare de lana, facut chiar de ea, mi-a dat sa-mi pun o pereche de ciorapi de lana in plus, vesta si manusi, tot de lana, dar am protestat cand bunicul a venit si el cu o caciula din blana de miel. Nu puteam purta asa ceva la primul meu colindet: faceam, totusi, gradinita la oras! in timp ce ma imbracam, bunica scotea din cuptor o jumatate de dovleac copt. Mi-a dat o lingura si mi-a spus ca asa se mananca inainte de a merge in colindet. Dovleacul portocaliu era cald, dulce si pufos, dar nerabdarea mea era mult prea mare. Am luat cateva linguri, apoi am imbracat haina imblanita a unchiului meu (la cate aveam pe mine, nu-mi mai venea chiar atat de mare) si am iesit in curte, de unde urma sa ma ia cu ea o fata din vecini. Era cu cativa ani mai mare, fusese deja initiata in tainele colindetului, iar bunicii o rugasera sa aiba grija de mine.
Afara era inca noapte, dar dimineata nu mai avea sa intarzie prea mult. Cand a venit fata sa ma ia, bunicul ne facuse deja rost de un ciumag, sa ne aparam de cainii satului, inca nelegati, si ale caror latraturi taiau linistea dimi-noptii friguroase de iarna. Fata m-a luat de mana si am inceput sa inotam prin zapada care ne ajungea pana la genunchi. "Sa nu alergati", a mai strigat bunica in urma noastra.
Aveam de strabatut tot satul, pana la casa in curtea careia se adunau copiii colindetului. Am mers mult, am mers greu si am mers prin intuneric (in acei ani, satul nu avea iluminat public), am mers tematori la intalnirea cu fiecare caine, am mers pe sosea, am mers pe ulite, am sarit garduri si am traversat gradini, ca sa scurtam drumul... Nici unul nu zicea nimic, fata ma tinea strans de mana si ma tragea, cand ramaneam cu cate un pas in urma ei, iar in tot acest mars prin dimineata intunecata a iernii nu se auzeau decat latraturile cainilor, zapada scartaind sub picioarele noastre si, din cand in cand, cate un tusit prin vreo curte. in case incepusera sa se aprinda lumini, fumul se ridica timid din hornuri, iar noi continuam sa mergem, nerabdatori, dar si putin tematori, sa nu ajungem tarziu si sa se plece fara noi.
Capatul satului se afla in varful unui deal, iar casa era inconjurata de niste brazi inalti, in spatele carora se casca o vale adanca si impadurita. Prima casa a satului putea fi, la fel de bine, si ultima, cea care nu cazuse inca in prapastie. Portile curtii erau deschise larg si zapada se batatorise deja sub cele o suta de picioare de copii care rasuflau aburi pe gura si-si frecau mainile galagiosi. Toti pareau ca se cunosc intre ei, iar eu am strans si mai tare mana fetei de care mi-am zis ca nu trebuie cu nici un chip sa ma indepartez. Ma simteam din nou mic si strain.
in pragul casei cu toate luminile aprinse se aflau vatafii, conducatorii colindetului: cativa baieti carora incepuse sa le dea mustata si care faceau glume si beau tuica fiarta cu gazda. La un moment dat, unul dintre ei a strigat: "Cum va e obiceiul, ma?" si, din cele cateva zeci de guri, a iesit un "haaaaai-haaaaai!" tare si prelung, al carui ecou a raspuns in prapastia din spatele casei, strigat care m-a luat prin surprindere, lasand sa-mi treaca un fior prin sira spinarii. Vatafii au mai intrebat gloata, de inca doua ori, care-i e obiceiul, si atunci am raspuns si eu. Timidut. Apoi, ca la un semn, gloata de copii s-a bulucit la iesirea din curte, strigand ca la razboi. Unii sareau gardul, altii dadusera ocol casei si apareau din spate. Dimineata incepea sa lumineze a ziua, iar gloata s-a imprastiat pe drum. Am grabit pasul, caci nu voiam sa raman chiar ultimul. De fata ma despartisem, cand ea intalnise in curte cateva fete cu care se cunostea. Oricum, eram mare, ma descurcam si singur.
Cand am colindat primele case, satul parea ca se trezise de mult. Oamenii ne asteptau pe la porti, insotiti de cosuri, saci, banite si troci pline cu bunatati. Cu totii erau veseli si ne temperau graba: "Nu va grabiti! E pentru toata lumea... al mic, tu al cui esti, ma!?". al mic eram eu si eram nepotul-lu'-Tomica-Capitanu,-baiatul-Lidiei-si-al-lu'-Achim-al-lu'-Victor-Chivu. "Maa, dar mare te-ai facut! Ptiu sa nu te deochi!". Am fost scuipat cu drag in acea dimineata de jumatate din femeile satului. Eram noul-venit, mezinul colindetului! Pe cele mai multe nici nu le cunosteam, dar colindetul avea sa fie, intr-un fel, si o initiere in geografia satului. ii vedeam pentru prima data pe oamenii ale caror misterioase, haioase si, multe dintre ele, infricosatoare porecle, le auzisem de atatea ori in discutiile bunicului cu satenii care veneau in atelierul lui de tamplarie sa le lucreze vreo masa, vreun scaun, toporiste, usa sau giurgiuvea... Am strigat laolalta cu ceilalti "haaaaai-haaaaai!" si am trecut pe langa casa Ciulaurului, a Ghebaurului, a lui Dobrodan, a lui Ghebujitu si a lui Bolborea; am primit napolitane de la Pulifronie, colaci de la Labau, mere de la Carcala, eugenii de la Hurtupus si biscuiti de la Hototic, tancu, Banta, Haplea si Ganica; Chinezu, Difuzor, Verdeata, Anexe si Banicior ne-au dat covrigi; Papaica, spirale; Checiu, mere... Unele case erau prapadite; altele parasite sau de-a dreptul in ruina; altele, dichisite; unii sateni ne dadeau sa bem livej de mere sau ceai; altii ne aduceau prajituri de casa; la unele porti iesisera vaduvi si vaduve; la altele, familii intregi, in timp ce unele case ramaneau cu portile inchise... Treceam pe langa Cooperativa, pe langa Militie, pe langa Caminul cultural, pe langa scoala, dispensar si terenul de fotbal, iar gloata de colindatori mergea pe toata soseaua, masinile ne claxonau, apoi urcam dealuri, coboram ulite, strabateam gradini si poieni, treceau parauri, saream sau treceam prin garduri (de uluci, de sarma, de plasa), ne bateam cu zapada, ne dadeam pe derdelusuri, bagam in geacuri, plase si sacose tot ce ne dadeau oamenii, sau mancam de pofta si de foame, strigam, radeam, eram guralivi, si in urma noastra ramanea un popor de urme pe zapada si niste oameni sprijiniti de porti, care ne petreceau induiosati cu privirea: eram copiii lor!
Cand am ajuns si la casa bunicilor mei, bunica mi-a golit geacul pe care abia il mai puteam cara. si-a bagat mana pe sub haine sa vada daca nu cumva transpirasem si mi-a spus din nou sa nu alerg. Nu ma imprietenisem cu nimeni, dar aveam deja colindetul la degetul mic. imi placea. Nu atat primitul covrigilor si al dulciurilor, cat ritualul in sine: colindul, strigatul si veselia grupului, mersul pe dealurile si ulitele satului. Luam parte la ceva colectiv si maret: duceam traditia mai departe, asa cum o facusera si parintii, si bunicii, pe cand fusesera si ei mici, cu geacul de gat. Eram inca mic, dar simteam cum cresc.
Ultimele gospodarii de colindat erau cele de langa biserica. Printre ele se afla si o casa care odata avusese geamlacul vopsit in albastru. Pe barbatul care locuia acolo satul il poreclise Borcanel, din cauza ca aduna in curtea casei toate sticlele, borcanele si cutiile de conserve gasite prin santuri. imbracat in resturi de haine trase unele peste altele, vorbea nedeslusit si tare ca un nebun, iar curtea lui arata ca o groapa de gunoi. imi dadea fiori. Asa ca am trecut mai departe, desi bietul om impartea, si el, niste felii de paine. Fiind ultimele case ale satului, gloata se subtiase vizibil si devenise doar un sir de copii care se imprastiau grupuri-grupuri pe la propriile case. Colindetul se incheia tacut, fara nici un vataf care sa ne mai intrebe cum ne e obiceiul.
Dar eu am mers mai departe, pentru ca imi propusesem sa intru in curtea frumoasei biserici construita (pe la 1807) pe un podeu inalt, strajuit de valea raului Cerna si de stancile de nisip ale Magurei Slatiorului (Valcea) unde, povesteau bunicii, se filmasera scene din filmul "Haiducii lui sapte Cai". Astazi stiu ca pictura acelei biserici, care are hramul Adormirii Maicii Domnului, contine un motiv unic in iconografia ortodoxa: friza cetei potecasilor (tarani insarcinati sa cutreiere calare potecile inguste de munte si sa apere, in secolul al XVIII-lea, granita cu Austro-Ungaria), dar atunci eu voiam doar sa trec puntea de lemn, aflata la o inaltime apreciabila deasupra Cernei. N-am trecut puntea, in schimb am coborat sa ma dau pe gheata groasa a raului. Groasa credeam eu ca e si am aflat adevarata ei subtirime abia cand m-am trezit in valtoare pana la gat. Apa inghetata mi-a patruns instantaneu pana la cocosel. M-am agatat de ragalii si am iesit cat am putut de repede. Am luat geacul cu covrigii pe care il lasasem pe mal si am rupt-o la fuga spre casa care, din fericire, nu era chiar atat de departe.
Cand am ajuns acasa si m-a vazut bunica, nici nu m-a intrebat ce-am patit. M-a dezbracat degraba, a pus hainele pe soba, mi-a facut o frectie cu spirt, mi-a dat sa dau peste cap un paharel de tuica si m-a bagat sub plapuma de sub care urmarisem toata noaptea jocul focului pe pereti. Trebuie ca am adormit instantaneu. Cand m-am trezit, in mijlocul camerei se afla o banita cu toate bunatatile aduse de mine de la colindet si, in fata ei, bunicul, care gusta din fiecare: "Ce facusi, ma, Puleasca? Cum de cazusi in apa?".
Desene de B'Arg