Matei Florian - "Scriu, pentru ca am nevoie sa scriu"

Dia Radu
Are 30 de ani si e printre cei mai talentati scriitori din generatia tanara. Ca sa-si scrie cartile in liniste, s-a retras la Ciocanu, un sat de munte de la granita Argesului cu Transilvania. Acolo unde l-am intalnit pentru acest interviu

"Sa mai privim, din cand in cand, cerul"

- Ai debutat in proza cu "Baiuteii", o carte scrisa impreuna cu fratele tau, Filip Florian. Ca sa scrii cea de-a doua carte, te-ai mutat la Ciocanu, un sat ascuns intre munti. De ce ai parasit Bucurestiul? Scrisul cere, asa cum se spune, un "turn de fildes"?

- In primul rand, am plecat ca sa-mi fac mie un bine. Orasul ma sufoca. De cand terminasem primul roman, imi tot doream sa scriu si nu reuseam. Ma afundam intr-o stare din ce in ce mai ticaloasa, mai imbacsita. La inceput, m-am bucurat, pur si simplu, de tot ce am gasit aici, de liniste, de pace, de lipsa indatoririlor. Si, dupa timpul asta care a trecut si care, cumva, m-a vindecat, a venit si scrisul, ca o recompensa. Pe de alta parte, scrisul nu e o lume pe care o ai in posesie, pe care esti stapan absolut. De aia ai nevoie de liniste, de calm. E o stare ce trebuie cultivata, cu care trebuie sa te porti frumos. Mutatul meu la munte a fost si o forma de umilinta, pentru ca de umilinta e nevoie ca sa te apropii de lucrurile esentiale, de o vibratie intima. Faptul ca am putut simti aerul asa cum e sau mirosul frunzelor ude e un lucru care m-a ajutat si mi-a curatat privirea. Noi, oamenii, am cam uitat sa privim. Cum spunea Cristi Popescu, un mare poet al anilor '90, pe care eu il iubesc foarte mult: "Din cand in cand, macar de doua ori pe luna, ca exercitiu, sa mai privim si noi cerul!". Sa ne deschidem ochii spre celelalte lucruri, spre esente. Dar asta nu se poate face orgolios si nici pastrand in tine reziduurile cotidiene.

- Cand ti-ai dat seama ca vrei sa scrii?

- Totul a inceput in copilarie. Puteam sa stau ore intregi singur, cu lumile pe care mi le construiam. Sigur, jucam fotbal, ma bateam cu alti copii, trageam cu arcul, am facut toate lucrurile pe care le face un copil. Dar daca eram bolnav sau nu aveam voie sa ma joc afara, nu era absolut nici o problema, intotdeauna imi gaseam o preocupare interesanta, o bresa in realitatea asta sterila - ca era o carte, ca erau soldateii cu care purtam lupte, ca erau prietenii mei imaginari, Stim si Stam, pe care i-am descoperit intr-un borcan de mustar si despre care am scris in "Baiuteii", sau ca era, pur si simplu, lumina farurilor proiectate noaptea, pe un perete al dormitorului. In forta incandescenta si pura a privirii de copil exista toate ingredientele de care ai nevoie pentru scris. E privirea aceea care merge pana-n prasele, fara sa aiba nevoie sa explice. Privirea care simte, care descopera lumea si o investeste cu lumini, cu aura, cu fantastic, cu bucurie, cu tristete, privirea aia de copil care face ca lumea sa se desprinda si sa pluteasca cumva deasupra. Despre asta este vorba, de fapt, in "Baiuteii". Nu e nicidecum, asa cum s-a insinuat, o carte despre comunism. Mult inainte sa scriu acest roman, am scris poezii despre lucrurile astea care ma rascoleau. De fapt, eu sunt absolut convins ca ne nastem cu totul in noi, ca de aia Dumnezeu a zis ca suntem facuti dupa chipul si dupa asemanarea Sa. Adica, il avem in noi pe Dumnezeu, deci avem in noi Totul. Doar ca pe unii viata ii astupa, unora le e frica sa scormoneasca dupa lumile astea, altora nu le e dat, la unii e mai la suprafata, la altii e mai adanc. Obsesia mea e ca exista o viata aici si o viata altundeva. Poate e din cauza faptului ca la varsta de trei saptamani am trecut printr-o operatie dificila, care m-a dus in moarte clinica. Conform unor teorii, faptul ca mori pentru cateva clipe te leaga de niste lumi invizibile. Mai tarziu, la varsta tulburata a adolescentei, cand pendulam intre genial si ridicol, le simteam cu un tumult enorm. Acum nu le mai pot simti la fel. Dar incerc sa le recuperez scriind.

- Cum erai atunci, in adolescenta?

- Eram genial! Hahaha! Ma batea gandul sa ma calugaresc, sa devin fotbalist in nationala Insulelor Feroe sau sa devin cabanier. Simteam ca trebuie sa ma izolez sa-mi gasesc locul, tihna si spatiul, pentru gandurile astea uriase, care ma copleseau cu totul. Tot cam pe atunci, am avut o revelatie esentiala. Eram impreuna cu un prieten, in Muntii Fagarasului si, la o cotitura, ne-am pierdut de cel de-al treilea prieten, care avea harta si hainele noastre in rucsac. A inceput sa ninga, a trebuit sa ne adapostim de ninsoare. Dupa ce am iesit din adapost, din cauza cetii n-am mai vazut directia si am luat-o pe unde credeam noi ca ar trebui sa fie, pana am ajuns foarte aproape de Varful Negoiu. Traseul incepea sa urce, se transforma in traseu de catarare, iar afara se insera, asa ca ne-am gasit o scobitura in pamant, in care ne-am pitit. A fost o noapte ingrozitoare, auzeam tot felul de oameni care ma strigau, aveam halucinatii de la frig si trebuia si sa-l tin in brate pe prietenul meu, ca incepuse sa faca hipotermie. Dimineata, mi-au cedat genunchii de la frigul indurat, am inceput sa ma rostogolesc si m-am oprit in buza prapastiei, apoi, coborand aiurea, am alunecat si m-am lovit cu capul ingrozitor de o piatra. Intr-un final, am dat de marcaj si am revenit in traseu. Era iunie si incepeau sa se topeasca zapezile, iar noi eram intr-o caldare glaciara si de pe toti versantii incepeau sa curga suvoaie de cascade, florile erau de toate culorile si de o prospetime extraordinara. Dupa tot cosmarul prin care trecusem, am simtit bucurie si o lumina uriasa, care ma inunda. Si, fiindca urma sa fie ziua mamei mele, mi-a venit clar in minte cuvantul "mama". De atunci am ramas cu o dorinta nebuna de a retrai starea aia. Era prima oara cand intelegeam ca sunt dator sa traiesc altcumva, ca exista si alta lume si ca lumea cealalta ascunde o bucurie uriasa. Si ca pentru a trai bucuria asta uriasa ne-am nascut noi, oamenii. Iar bucuria asta nu trebuie traita launtric, ci trebuie impartasita. Atunci cand galgai de bunatate si de lumina, inseamna ca ai gasit ce trebuia. Daca reusesti sa simti cu adevarat intensitatea tuturor acestor lucruri, de la ceata muntilor pana la lumina farurilor, nu cred ca mai ai nevoie sa scrii. E mult mai important sa le simti, sa intre in tine si sa le poti impartasi celorlalti. Scrisul nu e o cale in sine. Poti sa fii scriitor fara sa fi scris vreun rand, doar pentru ca ai trait bucuria asta.

- Ai debutat cu versuri in revista "Cuvantul". De ce ai renuntat la poezie?

- Nu te lasi de poezie, poezia te lasa ea pe tine. Asa cum o inteleg eu, poezia e o vibratie, o incantatie, trebuie sa ajungi pe o unda, nu se poate fabrica. E ca un fluid care te leaga de alte lumi, te duce dincolo. As da orice sa mai pot fi pe o unda din asta vrajita, sa mai pot scrie. Intr-un fel, faptul ca m-am facut mare si am pierdut starea aceea de vibratie m-a cam deprimat intr-un anumit moment al vietii mele. Neputinta asta ma facea sa rabufnesc cu furie impotriva mea, cred ca devenisem autodistructiv. S-a intamplat ca fratele meu sa creada orbeste in talentul meu, sa ma tot indemne sa scriu proza, de care mie imi era cam frica. Asa a venit propunerea lui sa scriem un roman impreuna. Asa a iesit "Baiuteii". Si ii sunt recunoscator ca m-a impins de la spate, altfel nu stiu daca as mai fi ajuns pe fagasul asta. S-ar fi putut intampla sa raman intr-o continua asteptare a poeziei, care sa nu mai vina niciodata.

- Vorbeai inainte de bucurie, dar ultimul tau roman, "Si Hams Si Regretel", e o carte covarsitor de trista. Ai gandit-o de la inceput asa?

- Ma aflam la Ciocanu, si pe fondul acela de curatire, in care lucrurile redeveneau ca altadata, am simtit cum toate contorsionarile pe care le inecasem adanc in mine au rabufnit. Si am auzit clar vocea personajului spunand: "Buna dimineata!". L-am auzit pe omul asta foarte viu in interiorul meu si m-am intrebat cui ii spune el "Buna dimineata!". Si am stiut atunci ca va fi o carte al naibii de trista, dar si cu pitici, despre care voiam de mult sa scriu, si cu bucurie, si cu lumini, si cu multe culori, si cu Ciocanu, ca va fi in ea si toata deznadejdea din anii aia in care ma simteam departe de esente. Si in timp ce scriam, simteam cum creste o fiinta straina in mine. S-a intamplat uneori sa ma duca in niste zone cumplite, de ajungeam sa tip: "Ce cauta asta? De ce nu ma lasa in pace, ce ma pune sa fac?". Pentru ca personajul asta e un nebun, chiar daca e si bland si iubeste din tot sufletul lui. Faptul ca el iesea la iveala de sub mana mea ma istovea, ma secatuia, la capatul zilei de scris. M-am luptat cu sminteala in tot timpul in care am scris cartea asta. Eram singur, in salbaticia de la Ciocanu, ingropat in zapezile alea uriase, cu lupii, scriind despre un om nu tocmai sanatos la cap. Slava Domnului, am fost suficient de puternic sa-mi dau seama unde se opreste el si unde incep eu. Cand am pus punct, am simtit un val urias si eliberator, dar care m-a si prabusit, pentru ca se adunase multa intensitate si mult tumult. Atunci cand toata rigoarea mea si logica de prozator au luat sfarsit, valul ala s-a napustit asupra mea si m-a trantit la pamant. La modul cel mai fizic.

"Ar fi minunat ca romanele sa se vanda si sa traiesc din scris"

- Te simti facand parte dintr-o generatie? Te simti acasa printre scriitorii de azi, de varsta ta?

- Cred ca literatura e un act de singuratate totala. Daca vrei sa scrii, trebuie sa fii sincer pana la capat, iar sinceritatea asta presupune singuratate enorma, un fel de abandon total in fata misterului scrisului. De aceea, toate aceste lucruri legate de epoca si generatie nu ma ating in nici un fel. S-ar putea sa avem unii aceeasi varsta, sa semanam intre noi ca stil, dar asta nu inseamna nimic. Cat despre mediul literar, eu am prieteni oameni, nu prieteni scriitori. Sunt de toate felurile, si unii au aceleasi afinitati ca si mine, ba chiar scriu si ei. Dar nu de aia suntem prieteni.

- Cum e sa fii scriitor azi, cand tirajele sunt foarte mici, cand ani de zile ramai in anonimat? Ca sa nu mai vorbim de castiguri, care sunt aproape inexistente?

- La nivel social e foarte trist si foarte frustrant. O carte inseamna un sacrificiu total pe care il faci, inseamna un an, doi, de munca teribila. Ca sa pot scrie, mi-am dat demisia de la revista "Dilemateca". Nu esti omologat nicaieri si scrisul devine asa, un fel de moft personal. E ridicol, dar cumva nu ma atinge. Eu scriu oricum, pentru ca am nevoie sa scriu. Ar fi minunat ca romanele sa se vanda si sa traiesc din scris, dar cand scriu, nu ma gandesc la toate lucrurile astea.

- De ce ai abandonat presa?

- Daca as fi putut sa castig niste bani din scris, nu m-as fi apucat niciodata de presa. Pentru ca n-am avut niciodata vreo mare tandrete pentru ea. Presa a fost un debuseu literar, de care m-am agatat o perioada. Si care mi-a fost de folos atunci cand nu ma simteam suficient de matur ca sa scriu proza, dar aveam nevoie totusi de contactul regulat cu scrisul, ca mecanism, ca posibilitate de a-mi incerca stilul. Iar reportajul, asa cum il faceam la "Dilema", ca experiment hibrid intre proza si jurnalism, a fost un lucru foarte nimerit la momentul ala.

- Din ce ai supravietuit cat ai scris cartea?

- Din scris poti trai doar daca locuiesti in strainatate sau daca esti tradus, daca esti invitat la lecturi publice platite sau daca primesti burse literare. Eu am avut o bursa de la "Polirom" de 1500 de euro, care m-a tinut vreo 5-6 luni, fiindca aici, la Ciocanu, nevoile se injumatatesc, iar eu m-am deprins sa nu fiu mofturos. Apoi am fost indrumat sa-mi depun dosarul pentru o bursa la Berlin, unde am locuit o luna, intr-o vila extraordinara, pe malul lacului Vanze, la marginea orasului, un loc care m-a ajutat mult si la scris. Sunt multe amanunte din roman care s-au nascut datorita acelui loc. M-am intors cu niste bani si de acolo, care mi-au mai prelungit sederea cu alte cateva luni. In rest, am trait din colaborari marunte, prin diverse locuri, si din mici economii pe care le facusem pe vremea cand lucram ca jurnalist.

- Stra-strabunicul tau a fost Ioan Slavici. Iar fratele tau este un scriitor cunoscut, premiat si tradus. Cum e sa ai o asemenea traditie literara in familie? Te apasa, iti creeaza niste asteptari sau, din contra, o simti ca pe un suflu pozitiv?

- Cu Slavici am o relatie ambivalenta. Pe de-o parte, Slavici e marele clasic din manuale, pe care a trebuit sa-l invat la scoala, ca sa iau o nota; pe de alta, Slavici e omul acela din fotografiile sepia, pe care-l cunosc prin intermediul povestilor de familie, care s-a ocupat, si el, cu scrisul, si care a facut-o cu o forta ravasitoare si cu o dedicatie enorma pentru literatura. Asta e Slavici, cel de care ma simt eu apropiat. Forta lui trebuie sa fi fost uriasa, altfel nu-mi pot explica felul in care ea a strabatut un veac si ceva, ca sa ajunga pana la noi. Bunicul meu a fost interesat de scris, fratele lui a fost un bun scriitor, azi uitat. Din trei frati, cati suntem noi, doi suntem scriitori, iar celalalt frate ar scrie foarte bine, daca n-ar fi alpinist. Nu e vorba ca am vreo datorie morala sau vreo obligatie fata de memoria lui Slavici, dar ma simt recunoscator pentru tumultul acesta de energie creatoare care a ajuns pana la noi si sunt, pur si simplu, fascinat de ce a putut transmite. Iar in ce priveste faptul ca si fratele meu e scriitor, si inca unul premiat si tradus, asta e o problema mai mult pentru ceilalti. El e Filip, eu sunt Matei, amandoi suntem frati, si asta e mai important decat cartile pe care le-am scris. Noi nu ne facem concurenta. Odata, un amic m-a intrebat rautacios: "Hai, ba, zi drept. Este ca ti-a scris frati-tu si pasajele tale din "Baiuteii"?". I-am raspuns: "Bai, da, dar si eu i-am scris pasajele lui!". Hahaha!

- Proza nu se scrie usor, cere devotament si tenacitate. Crezi ca a trecut ceva din rigoarea ardeleneasca a stramosilor tai si in sangele tau?

- Mi-e greu sa spun. Seva noastra principala este ardeleneasca, ce-i drept. Tata era ardelean, iar mama, prin Slavici, e tot ardeleanca. Am mai mult de jumatate din sange ardelenesc, desi eu sunt un bucurestean de la blocuri. Cu siguranta, ardelenii au o anumita rigoare, dar Creanga si Eminescu n-au fost ardeleni, si tot au scris, cu tenacitate si talent. Eu sunt riguros in sensul ca ma asez intotdeauna pe la 9, 10 dimineata la computer. Atunci ma simt cel mai incarcat de forta si magie, poate si pentru ca sunt nascut dimineata. Numai ca se pot intampla bruiaje, tot felul de povesti care ma perturba, sa fiu parazitat de tot felul de ganduri si dorinte care ma indeparteaza de literatura. Daca dupa o ora de cand m-am asezat nu-mi iese nimic, trebuie sa abandonez, pentru ca altfel ma inveninez singur, ma incarc cu energia negativa a esecului. Imi iau, numai aparent, gandul de la scris si fac altceva, ca sa ma reintorc, rabdator, a doua zi. Sunt navalnic si nestatornic in actul scrisului. Slavici, ca tot vorbeam de el, avea un program riguros. Se aseza la masa de lucru si ramanea neclintit acolo, o zi intreaga. La fel de "ardeleneste" scrie si fratele meu. Sa fiu eu mai putin ardelean decat el?

- N-ai spus nimic despre viata de zi cu zi. Esti casatorit. Cum impaci preaplinul tau interior si nevoia de singuratate, pe care ti-o impune scrisul, cu rigorile unei casnicii?

- Sunt casatorit de un an, dar sunt impreuna cu Adriana de zece ani, zece ani in care am ajuns sa ne cunoastem foarte bine. Poate ca n-om fi noi compatibili la toate maruntisurile vietii de zi cu zi, dar avem o comunicare extraordinara, care e de undeva de dincolo. Departe de a fi o piedica, ea mi-a simtit zbaterea si m-a impins, de nenumarate ori, sa scriu, sa plec undeva, unde sa-mi gasesc linistea. La un moment dat, am avut si un vis, foarte frumos, in esenta lui. Se facea ca eram prins intr-un soi de joc care mima realitatea, din care incercam cu disperare sa evadez, undeva, dincolo. Mi-era imposibil. Ma simteam disperat, ma sufocam. Apoi, a aparut o mana de deasupra, care m-a tras din visul ala urat intr-un loc minunat, cu dealuri si flori, ceata si liniste. Era mana sotiei mele. Ei i-am dedicat, de altfel, aceasta carte.

- Cum te simti acum, dupa mai bine de un an de stat departe de civilizatie, cu cartea incheiata?

- E foarte bine. In sfarsit, ma simt si eu mare, in sensul bun al cuvantului. Acum, terminand cartea, am descoperit ca sa te faci mare poate fi uneori bine. Faptul ca am indurat o iarna in salbaticie singur, ca am stat un an si am scris, ca am vazut tot felul de lucruri m-a implinit si m-a maturizat intr-un sens pe care il simt ca fiind bun. In mod cert a fost cel mai implinit an al vietii mele.

- Se apropie Craciunul. Cum il vei petrece? Ii pastrezi traditiile, ai nevoie de magia lui, de aerul de sarbatoare?

- Sarbatorile sunt clipe esentiale de bucurie, sunt punerea in detaliu a unui rost stravechi, care reapropie oamenii. Si noi avem ritualul nostru, la care tinem foarte mult. De Craciun, ne adunam cu totii la Sinaia, la bunica. Facem ordine, ne pregatim de mancare, asezam globurile, stingem apoi lumina, ca Mosul sa poata veni, pentru ca Mosul nu vine niciodata in vazul lumii. Si in timp ce unii se preocupa, pe intuneric, sa vada daca a sosit, eu raman cu nepotul meu, Luca, baiatul lui Filip, si-l fac atent la mirosul fulgilor, care e altfel, in fiecare iarna, si stam cu urechile ciulite in ninsoare, pana intr-o vreme... Si atunci el coboara si, de-abia cand ii auzim tipatul de bucurie ca daaa, mosul a trecut si pe la noi, coboram si noi si aprindem lumanarile si cantam, cu totii, colinde. Si e bine, si pace. E tihna care ne leaga pe noi unul de altul, si ne face sa ne redescoperim de fiecare data. E o bucurie extraordinara, pe care o astept cu aceeasi nerabdare in fiecare an.