Cu zece zile inainte de Craciun, bucurestenii au infruntat frigul pentru a se bucura de obiceiurile de iarna venite din nordul tarii, de la Borsa, Botiza, Vorona, sau de la Iasi. Timp de cateva ore, vocile copiilor, dansurile salbatice, ritualurile stravechi si personajele spectaculoase au creat atmosfera unor alte timpuri, pe aleile Muzeului Satului, care merita felicitat pentru organizarea anuala a acestui festival, numit asa de inspirat, "Flori Dalbe"
Un urs urias cat o casuta taraneasca umbla pe aleile Muzeului Satului insotit de sapte flacaiasi rosii in obraji, la fel ca ciucurii pe care-i poarta la vestele ornamentate cu bucati de oglinzi. Ursul incepe sa danseze ca intr-un ritual samanic, fulgii ii sar in toate directiile, il inconjoara ca un norisor si-si incropesc propriul lor dans pe deasupra capetelor multimii. Din cand in cand, isi trage sufletul, se pravaleste pe-o movilita, si baietii il sterg pe fata, ii dau sa bea apa, apoi o iau din loc. "Asa ne place noua, pe unde mergem, sa impresionam. Daca investim in ceva, si ne apucam de un lucru, apasdi sa merite. N-a mai ajuns asa ceva la Bucuresti. Pana acum n-am mai fost cu ursul asta decat pe la Iasi, la Bacau si Vaslui." Vasile Rosu, omul din blana dihaniei, are 29 de ani si este, la fel ca si baietii ce au jumatate din varsta lui, din satul iesean Badeni. "Cand eram copil si ii vedeam pe cei mai mari din sat costumati de Sarbatori, imi stateau ochii numai la urs. Familia mea primea cu bucurie colindatorii si eu eram fascinat de personajul ursului, asa ca de la 16 ani tot il joc. Acum, am ramas singurii in sat care mai fac ursul. Nu toti sunt pasionati de colind, se cam duce. Dar poate ca asa cum am fost eu impresionat de urs, cand eram mic, asa vor fi si alti baieti de acum si vor vrea sa-l joace mai departe. Se transmite din generatie in generatie. Mergem prin sat pe 1 si pe 2 ianuarie, la prieteni, la familie, la domnisoare. Batranii si-ar dori sa trecem pe la toti, dar nu avem cum, e prea greu. Are vreo 150 de kilograme costumul asta, e cel mai greu care s-a facut pana acum, am zis sa-l facem atata cat il putem duce. Unii zic ca am innebunit, altii se bucura sa ne vada. E facut din pana de stuf, facut smocuri si cusut pe salopeta. Mergem cu el pe la festivaluri, prin sat, apoi il aruncam si la iarna facem altul". Grupul repeta jocul cu cateva zile inainte, apoi Vasile isi face curaj si-si pune costumul pe el. "Ma descurc mai greu, dar fac fata, mai ma opresc sa ma odihnesc. Daca ar fi asa un frig mare, minus douaj' de grade, atunci nu l-as mai simti, ar fi bine, dar asa, caldura ma pune jos, nu greutatea".
"Primesti cu cerbu'?"
"Domnu' reporter, domnu' reporter, ia vino matale un pic incoace. De unde esti, din Bucuresti sau din Cluj?". Raspund corect. Omul are un cui contra reporterilor din Cluj. Si primesc un pahar de afinata, binevenit pe frigul de afara. Iute si dintr-o bucata, Costica Curecheru este tot de pe langa Iasi, seful formatiei de cerbi din satul Sticlaria, comuna Scobinti. Omul potrivit sa ne povesteasca cum se merge la colindat in zona. "Pe 25 seara plecam la colindat prin sat, cu cerbu', cu fluierasii mai in etate, cu cei mai tineri si cu bereza - fanfara - dupa noi, dar mergem doar la casele unde-s fete. Cine nu, nu. Ies fetele, dam din joc, jucam pan' la ziua. Apoi, in seara de An Nou, pornim trei zile si trei nopti, cu tot alaiu', din casa in casa, oprim la orisice babuta, strigam la poarta, cu coarne, cu tignale: "Tanti, primesti cu cerbu'?". Deschide femeia usa, are pregatiti carnati, prajituri, tuica fiarta, nu e om sa nu te omeneasca. Facem piesa in curte, oamenii ne platesc, si mergem mai departe, pana terminam satul, iar pe 3 ianuarie se aduna toate formatiile la Harlau, se face concurs, ne desfasuram activitatea si acolo. Vin oameni din toata tara la noi, si la Harlau si la Sticlaria, sa vada obiceiurile de Sarbatori".
- Cum simtiti marea diferenta intre Craciunul de altadata, din copilaria dvs., si cel de acum? S-a pastrat bucuria, atmosfera de atunci?
- Inainte se faceau colaci la rasnita, puneai graul si iesea un colac niegru, niegru. Mergeam cu uratul, puneam colacii pe-o ata, ii ascundeam intr-o gluga, scoteam unul cate unul si ii terminam dupa doua saptamani. Asa bine mirosea cand il scoteai din cuptor... Asta era mare bucurie a noastra. Acum, daca-i dai unui baietel un colac, ti-l lasa in gard, vrea bani. Inainte erau sarbatorile astea mult mai bogate, incepeau de Craciun si tineau o luna de zile. Dar nu ca ar fi criza, ca asta-i la oras, la noi la sat nu prea stim ce-i aia. Eu am gradina, am copaci, am vie, am gaini, capre, oi, daca le intretin bine, am ce manca, nu vine cineva de la stat sa-mi dea nimic. Deci, nu de bani e vorba, dar ceva s-a pierdut. Inainte, la noi in sat erau 12 formatii, erau calutii, caiutii, cerbu' mare, vreo 5 cerbi mici, era banda lu Jianu, banda lu Bujor, Caderea Plevnei, asta era o banda mostenita din mosi-stramosi, cu flacai cu sabii, un ritual frumos. Acum au mai ramas vreo 4 formatii, fluierasii si cerbu.
Nea Costica zice ca in orice loc, daca exista un om care sa se ocupe de traditii, treaba merge, daca nu, s-a dus. El are si un muzeu acasa, cu hainele nationale in care s-au cununat strabunicii lui si cu altele, el face cerbii si aduna haine de prin sat pentru colindatori. Totodata, este unul dintre cei ce au bucuria sa vada ca au cui transmite mai departe aceste traditii. "Eu am opt copii, patru fete si patru baieti, toti la urma. Doi dintre ei sunt acum in Italia, vin de sarbatori acasa si unul din ei mi-a transmis asa: "Tata, cand vin acasa, sa gasesc cerbu', hainele, ca matale te duci prin sat, dar eu vin cu frate-meu, ne-mbracam si noi si fugim dupa matale, sa te prindem din urma"".
Omul cu masca
Oriunde ar merge, ar fi sufletul petrecerii. Cu atat mai mult acum, cand poarta un soi de coif tuguiat pe cap, lung de vreun metru, bate intr-o toba mica si are tot chipul vopsit in rosu, negru si albastru. "Asa-s ursarii, ursul nu trebuie sa-l vada frumos pe ursar, ca altfel il mananca. Povestea e asa: tiganul s-a dus dupa vreascuri in padure si acolo a dat de un ursulet singur, i s-a facut mila de el si l-a luat acasa si l-a crescut". Gheorghita Tugui nu e doar un personaj din jocul ursului, el este si maestru in confectionarea mastilor. Toate mastile, spectaculoase si diverse, ale ansamblului "Codruletul" din Vorona, cu care au impresionat atat la Bucuresti, cat si in multe tari europene, sunt opera sa. "Am fost in toata Europa, si nicaieri n-am vazut traditii asa frumoase ca la noi, ar fi pacat sa se piarda. Ca manelele distrug totul. Aveau aia batrani niste obiceiuri fabuloase, cu tot felul de personaje, doar cateva s-au mai pastrat acasa la Maria Sa, taranul, la el la vatra. Sa veniti de sarbatori la noi, la Vorona. Va intalniti din zece-n zece minute cu mascati, cu cerbi, ursi, acolo e jocul ala autentic, neconventional, acolo se vede cu adevarat traditia. Si asta cu care venim la oras, la festivaluri, e frumos, dar e jocul conventional, al caminului de cultura. Sa vedeti la noi, cu corturi de tigani, cu ursi dubli, tripli...".
Voci angelice
Dupa atata forfota, chiuituri, dansuri zbuciumate, cerbi, ursi, mascati, vocile angelice ale fetelor din Botiza si ale copiilor din Gura Teghii au adus pacea colindelor de Craciun. "Am umblat din casa-n casa, am descoperit franturi de colinde in sufletele oamenilor si asta ati auzit aici, colindele pe care le cantau in biserica bunicii si strabunicii copiilor de azi", spune profesorul de romana Filica Baroian, fondatorul ansamblului buzoian "Ciobanasul" din Gura Teghii, de la poalele Penteleului. Este a cincea generatie a ansamblului format in 1990. Copiii pleaca la sfarsitul scolii generale si se face o noua selectie in clasele 3-4. Il intreb pe domnul profesor cum se mai simte in sat venirea Craciunului, se mai pastreaza magia acestei sarbatori? "Bucuria sarbatorii s-a pastrat, dar parca vine si pleaca mult mai repede ca pana acum, asa cum si timpul trece peste noi mult mai repede, omul e preocupat de atatea probleme. Dar si asa isi gaseste timp sa se bucure, pentru ca ce te poate bucura mai mult decat sa-ti vezi copilul, nepotul, cantand colinde, asa cum ai facut-o si tu la varsta lor? Ii formam si noi la scoala pe copii in spiritul pastrarii traditiilor, avem un curs optional de etnografie si folclor. E o preocupare mai de lunga durata, nu o chestiune festivista, mergem la Muzeul Satului si repetam 2 zile inainte. Cum s-a lasat secul de postul Craciunului, incepem sa cantam colinde, iar in seara de Ajun, rasuna tot satul, fiecare gospodar are parte de colinde. Momentul de varf este slujba din ziua de Craciun, cand colindele rasuna sub bolta bisericii, si rasuna dumnezeieste".
De drag
Ursul cel mare mai face cativa pasi saltati si se intinde cat e de lat langa autocarul cu numar de Iasi. Ursarii incep sa smulga cateva fasii mari de stuf din el, si, odata eliberat, Vasile urca in autocar si se pravaleste epuizat pe o bancheta. Festivalul s-a sfarsit. Cu fata vopsita, Gheorghe Tugui n-are astampar si sperie fetele si trecatorii de pe Kisselef. "Uite, au venit unii la mine sa le vand mastile, dar cum sa fac eu asa ceva, cand mai sunt doar doua saptamani pana la Craciun si ma suna mereu din Italia? Ma suna mai multi baieti plecati, care-mi zic sa le pastrez mastile, sa se imbrace si ei si sa joace macar o data pe an, cand vin acasa. Ca daca nu vin, stau acolo in colibele alea improvizate sau intre peretii strainilor si plang. Dar aici, sa-i vedeti cum se mai bucura cand merg la colindat".
Copii, fete, tineri si batrani, au adus in inima orasului cateva din frumusetile obiceiurilor de iarna din nordul tarii. Au facut-o cu seriozitate si cu convingere, au oferit momente superbe. Dar poate cel mai incurajator moment in speranta pastrarii acestor traditii de catre generatiile viitoare, care se vor departa de sat, l-am vazut dupa incheierea festivalului, in parcarea din fata muzeului. Departe de ochii vizitatorilor, ai televiziunilor, cativa tineri imbracati deja de oras, au coborat din autocar sa mai faca o data, asa, de drag, jocul caprei. Cu patima, doar pentru ei.
Fotografiile autorului