IN GENUNCHI

Cititor Formula AS
Povesti de dragoste

Am citit multe din scrisorile pe care cititorii vi le-au trimis la rubrica "Asul de inima" si m-am gandit sa va scriu si eu. Nu stiu daca povestea mea este mai interesanta decat a altora care au avut curajul si puterea sa se destainuiasca. Cred insa ca este un exemplu din care ar putea invata cate ceva cei mai tineri. Ma amagesc cu acest gand, gandul ca cei mai tineri ar putea invata din intamplarile altora, parca uitand ca tineretea nu este intotdeauna si inteleapta si ca inveti aproape mereu numai din ceea ce traiesti tu pe propria piele. Ca aceea este invatatura pe care n-ai cum s-o mai uiti si care te marcheaza pentru intreaga viata. Ca vezi adica pragul de jos al usii numai dupa ce dai cu capul de cel de sus, dupa cum zice proverbul.
Pe de alta parte, faptul ca am inceput sa scriu aceste amintiri din viata mea ma ajuta si pe mine sa le inteleg acum mai bine decat am reusit atunci cand intamplarile erau proaspete. Sa le inteleg si sa le judec cu mintea de acum, nu patimas, cum s-a intamplat mai demult.
Dar cel mai mult as vrea sa vorbesc despre ceea ce m-a ajutat pe mine cel mai bine in toate situatiile grele prin care am trecut. Chiar si pentru necazurile sufletesti, ba poate chiar mai mult pentru ele decat pentru altele, leacul si mangaierea au venit de la rugaciuni. Rugaciunea m-a salvat si m-a ajutat sa ies la liman, din cele mai negre tulburari, din care nu mai vedeam nici o alta scapare. Veti judeca poate mai bine aceasta marturisire a mea daca am sa va mai spun ca n-am mers de la inceput prea des la biserica si ca ma rugam destul de rar. Eram credincioasa fara sa fac din asta o preocupare permanenta. Si cu toate acestea, rugaciunea m-a salvat si mi-a pus in fata o alta cale de a infrunta intamplarile prin care a trebuit sa trec. E o cale mai grea, pentru ca e nevoie de multa rabdare, dar asa cum picatura de apa poate strapunge cea mai tare piatra, asa si rugaciunea poate inmuia cele mai incrancenate inimi si poate vindeca cele mai grele rani.

Casatoria - un alt fel de calugarie

M-am maritat la terminarea facultatii cu un coleg si am fost repartizati cu serviciul amandoi in aceeasi comuna, intr-o zona minunata de dealuri cu livezi. Primavara era un adevarat rai sa te plimbi printre merii infloriti. Ne-a placut locul acela si am cumparat o casa batraneasca, pe care am inceput s-o renovam. Au venit si copiii, un baiat si o fata, si parea ca nu exista nici o piedica in stare sa umbreasca fericirea casei noastre. Barbatul meu, om muncitor, a fost avansat si, din pacate, a trebuit sa plece tot mai des in orasul de resedinta in care era si centrala de care apartineam cu serviciul. De-aici, de la aceste drumuri, au inceput discutiile intre noi. Era mereu plecat, lipsea din familie in cele mai importante momente, n-a fost la multe din aniversarile copiilor, la serbarile lor scolare, nu era cu noi nici la sarbatori, cand toti ceilalti erau impreuna si se bucurau. Scuza era, de fiecare data, serviciul. Abia atunci cand o colega mi-a spus, asa ca in gluma, ca ar trebui poate sa-l insotesc macar o data in acele drumuri la judet, mi-am dat seama ca ceva neclar si urat plutea deja in jurul nostru, daca putea fi sesizat si de pe margine. Am ramas paralizata, aproape, cand am banuit ca in spatele sfatului dezinteresat s-ar putea ascunde, de fapt, o atentionare legata de o eventuala tradare a barbatului meu. Nu pot sa va spun prin ce am trecut, ce zile de cosmar am trait, cata groaza si indoiala, cata furie si dezgust au incaput in fiecare clipa a timpului care a urmat. Lipsa unor dovezi clare ma macina si mai mult. Stateam la panda si cautam in spatele fiecarui gest al lui vreun semn, rasuceam vorbele pe care mi le adresa si gaseam tot felul de sensuri, care mai de care mai ascunse. Ma chinuiam singura cautand un singur punct, un singur element sigur, stabil, in toata nebuneala care pusese stapanire pe viata mea. Cui sa cer ajutor? Pe cine sa intreb ce am de facut? Cum mi-ar fi stat sa incep sa ma plang de banuielile pe care le aveam? Eram o familie respectata, copiii erau deja scolari, aveam o anumita situatie in comuna si n-aveam cum sa distrug totul, doar pe baza unor banuieli, a unor presupuneri. Ardeam pe rugul nesigurantei si al presupunerilor.
Atunci am inceput sa ma rog zilnic. O facusem si pana atunci, dar nu asa de intens. Am vazut in rugaciune ultima solutie si stiu acum ca n-am gresit cu nimic crezand asa. Rugaciunea m-a intarit, m-a ajutat sa nu cad in ridicol, mi-a dezvaluit rabdarea si perseverenta, mi-a descoperit intelepciunea smereniei. M-a salvat. Si tot rugaciunile mele, sunt convinsa acum, l-au ajutat si pe barbatul meu sa regaseasca mai usor calea catre familia lui. Poate ca a fost ratacit o vreme, poate ca a avut indoieli si nedumeriri, regrete tineresti. Poate. Dar sunt convinsa ca rabdarea mea si rugaciunea, gandul bun si intremator, puterea acestui gand bun de a sterge ratacirile, toate acestea mi-au salvat relatia cu barbatul meu si au adus linistea si pacea in familie. Nu pot sa spun ca aceasta este solutia pentru oricine, dar stiu ca in cazul meu a dat roade.
Cand m-am maritat, credeam ca familia, casatoria sunt asemeni unui juramant de calugarie. Ca pentru a te implini intr-o casatorie, intr-o familie, trebuie sa renunti de buna voie la multe alte distractii pe care viata de celibatar ti le ingaduie. M-am maritat fara sa mi se para greu sau nepotrivit ca trebuie sa renunt la aceste lucruri. M-am maritat iubindu-mi barbatul si acceptand aceste renuntari, ca o intarire si pecetluire a relatiei dintre noi. Multa vreme am crezut ca ne iubim pentru calitatile pe care le aveam. Acum pot sa spun ca ne-am iubit si pentru defectele pe care le-am acumulat in doi, pentru greselile pe care nu le-am putut evita, impreuna fiind, pentru slabiciunile care ne-au aratat cat suntem de neajutorati unul fara de altul. Dragostea unei vieti intregi, dragostea intr-o familie, este alcatuita din fragmente, ca un puzzle. Doar ca timpul trairii acestora, intensitatea, circumstantele pot sa fie uneori diferite pentru cei doi parteneri. Dar pana la urma, atunci cand la finalul unei vieti tragi linie, vei gasi cam acelasi rezultat la amandoi. Intr-o viata incap si dezamagiri si tradari, si impliniri si amanare, si minciuna si evadare, si nedumeriri, si banuieli, si agonie, si extaz. N-ai cum sa fentezi, le vei avea pe toate pana la urma, le vei trai si va trebui sa le depasesti fara sa fii, din pacate, pregatit din timp pentru aceasta si, mai ales, fara sa-i ranesti pe cei de langa tine. Pentru ca nimeni nu are retete pentru o viata perfecta.

Inima si mintea

"In protocolul unei autopsii", imi spunea doctorul aflat in fata mea, "exista mai multe etape. Printre ele, si aceea in care, dupa ce se incheie studierea si analiza tuturor organelor, creierul nu mai este pus la locul lui, in cutia craniana, ci este asezat langa inima." Vorbele acestea au sunat dureros si ecoul lor a ramas plutind intre noi. De unde sa fi stiut doctorul acela arogant si impetuos, pe care l-am cautat sa-mi dea o reteta, ca eu eram vaduva de ceva vreme si ca vorbele lui sapau urme adanci in amintirile mele? De unde sa fi stiut ca nu-mi trecuse inca spaima ascutita care mi-a prins inima, atunci cand l-am vazut pe barbatul meu intins gol, pe o masa alba, alba, imediat dupa ce creierul lui fusese, probabil, asezat langa inima, dupa cum tocmai am aflat. De unde sa stie ca vorbele lui au redeschis o rana pe care m-am chinuit ani intregi s-o acopar, s-o oblojesc, s-o vindec, ca sa pot merge drept, mai departe? De unde sa stie el ca ceea ce mi-a spus a reinviat frica si tremurul acela interior, ca al unei frunze agatate de o creanga, ce nu-si gaseste linistea - frica de moartea unui apropiat? N-avea rost sa-l intrerup, l-am lasat sa-si duca la capat "lectia de anatomie" si am ascuns pana astazi, cand fac aceste marturisiri, ca vorbele acelui doctor m-au aruncat inca o data in nebunia disperarii. Eram vaduva, barbatul meu murise in urma unei boli lungi si necrutatoare, dar reusisem, dupa cativa ani, sa gasesc un echilibru firav in viata mea. Copiii m-au tras oarecum inainte si nu m-au lasat sa ma pierd in deznadejde. Am fost obligata sa duc barca mai departe singura, oricat de greu mi-a fost. Numai ca se intampla, din cand in cand, ca un detaliu, nesemnificativ la o prima vedere, sa-mi trezeasca amintiri si sa ma intoarca in timp, la vremea in care eram o familie intreaga. O frunza privita in asfintit, silueta unui pom in ploaie, o herghelie de cai alergand pe camp, un lan copt de secara, o pereche de bocanci descoperiti in podul casei, o carte care mai pastreaza insemnarile celui care a citit-o, maruntisuri care pareau fara semnificatie, dar care adunau picatura cu picatura disperarea si ma faceau sa izbucnesc intr-un plans interior care nu se vedea dinafara. Era ca un tavalug, ca o maree ce nu poate fi zagazuita, dupa care urmau acele zile de torpoare, de amorteala, de neclintire, in care mi se parea ca totul in jurul meu este inghetat, ca trebuie sa ma misc printre sloiuri a caror raceala frigea.
Rugaciunea la vreme de necaz si de suparare, rugaciunea incepatoare a zilei, rugaciunea dinaintea somnului, rugaciunea de izbavire, de iertare, de multumire, acestea m-au salvat si de data aceasta si m-au intarit, ca sa pot merge mai departe, chiar daca nimic nu mai este si nu va mai fi la fel ca inainte.
V-am spus toate acestea pornind de la marturisirea ca m-am apropiat greu de biserica si de rugaciune, dar ca acestea au fost sprijinul meu cel mai apropiat, in doua situatii limita ale vietii mele: banuiala de tradare a sotului meu, boala si moartea lui. Nu stiu daca marturisirea mea poate ajuta pe cineva, as vrea insa ca ea sa fie un indemn pentru cei care sunt inca nelamuriti si dezorientati. Un indemn potrivit, poate, acum mai mult decat altadata, pentru ca suntem la inceputul unui nou an, destul de greu dupa cum se prevede, un indemn de a ne opri din cursa nebuneasca in care pare ca intram in fiecare dimineata si de a starui macar o clipa la gandul ca trebuie sa avem grija ca mintea si inima noastra sa se uneasca mereu in vorbele ziditoare ale unei rugaciuni, pentru ca atunci cand le va fi data odihna, sa se regaseasca in pace si armonie una langa alta.

ANA