- Draga Grigore Lese, suntem in miezul iernii, dar timpul e schimbator, ca si vremurile: uneori, dupa zapezi bogate, bate cate un vant de primavara, de nu mai stii ce sa crezi. Pe vremuri asa de neasezate, mai ai puterea sa pastrezi amintirea iernilor de-altadata, cand zapezile erau adevarate si albe, si tineau mai mult?
- Sunt un spectator neobosit al naturii si ma incarc cu energie din frumusetea fiecarui anotimp. Dar ai dreptate: acum, vremea e schimbatoare ca si oamenii. In urma cu treizeci si cinci de ani, eram profesor de muzica la Lapus. Dupa ce ieseam de la scoala, intram in magazin sa cumpar de-ale gurii: rafturile goale. Ieseam suierand. Si atunci, ca si acum, eu treceam peste toate cantand. Era felul meu de a face rezistenta. Plecam dupa pita. Oamenii stateau la coada cate patru ore. Si trimiteau copiii sa stea, ca parintii erau la serviciu. Si stateau, si stateau, iar la opt seara, vanzatorii anuntau: "Nu mai vine pita!". Oamenii erau disperati. Era un sentiment de frustrare ingrozitor. Si atunci incepeam sa cant horile noastre din batrani. "Saracu' omu' cu dor!"... Si imblanzeam oamenii. Simteam cum incet, incet, vrajba se detensiona, fruntile se descreteau, oamenii incetau sa suduie. Se risipeau pe la casele lor, in intuneric: curentul electric era intrerupt. Si de la paine ma duceam intr-un restaurant, unde ardea o loampa mica. Luam o apa "Hebe" si "tuica Turt", cincizeci de bani cincizeci de mililitri. Era sticla cu praf pe ea in raft, ca nime' nu bea de-aceea, ca mirosea tare. "Ptiu, stropsi-o-ar!", zicea ospatarul plictisit si deschideau pentru mine o sticla. La zece, ospatarii incepeau sa goneasca clientii: "Da' gatati odata, duci-va-ti si-acasa!" Plecam. Tot prin intuneric. Era un timp cand nu puteam sa-mi numar pasii prin zapada. Ningea atat de tare, ca urmele se acopereau imediat. Lumea dormea si nu eram decat eu cu Dumnezeu. Era o liniste ca auzeai fulgii cum se aseaza unii peste altii. Atunci eu iarasi incepeam sa cant. De atata frumusete. Mergeam pe drum si nu trecea nici o masina. Nu vedeai un far, sa-l cati! Pe drumu' tarii, spre Baia Mare, erau numai urmele mele. Din Lapusul Romanesc, unde eram profesor, si pana in Targu Lapus, unde locuia mama, mergeam, de cele mai multe ori, pe jos. Si daca ma apuca si noaptea, apoi chiar ca puteam spune, ca-n cantec: "Nu-i lumina nicari, or murit tati oamenii!...". Dar mie, atunci imi placea cel mai mult! Nu ma zahaiau nici canii!... "Numa' la mandruta mea, arde loampa ca si-o stea, / C-o gandit ca merg la ea!". Ajungeam in Targu Lapus dupa miezul noptii si lumea dormea intr-adanc. Ajungeam in piata mare si ma invarteam in jurul bisericii reformate, care strapungea ninsoarea cu turla ei alba. Nu voiam sa merg prea repede acasa, tocmai ca sa nu stric ceasul acela magic. Si atunci imi veneau in minte tot felul de cantece. Le cantam pe toate si sunau mai grozav decat pe orice scena mare din lume. "Dusu-s-o mandru s-o dus, pe dealu Bistritii-n sus"... Scoteam si tilinca... cantam in ritmul caderii fulgilor de zapada. Aveam o stare anume! Parca timpul incetase sa mai curga. Parea neverosimil, ca o scena de film, dar eu am trait astfel de momente. Din ele imi trag inspiratia, forta artistica. Acum stau la Bucuresti si as vrea sa vad odata orasul asta tacut, linistit, ca sa-mi pot da drumul la glas in el. Il tot pandesc! Si ziua, si noaptea, si-n toate anotimpurile! Dar Bucurestiul nu doarme niciodata! Mai abitir ca New York-ul! Niciodata nu inceteaza vuietul masinilor, luminile nu se sting, zgomotul e continuu si suparator. "Duru-duru-duru". Unde se duc? Nu stiu! S-a intamplat odata, in timpul concertului pe care l-am dat in toamna, in cadrul festivalului "George Enescu", sa fie liniste peste oras: era spre miezul noptii si se intrerupsese circulatia in zona Ateneului Roman. Si atunci am putut sa intru intr-o stare minunata si sa cant asa cum n-o mai facusem de mult. Spun batranii de la noi: "Omul cand horeste vrea sa fie singur!". El horeste in intimitatea sa, intors spre sine, ca o terapie, ca un leac la suferinta, de intristare, de dor. Omul simplu nu canta ca sa fie vazut, ci ca sa-si faca inima buna. In orasele mari, oamenii n-au stare, nu se regasesc in intimitatea lor, au uitat sa-si caute sinele. Se agita continuu, deranjeaza vremea si timpul, si noaptea. Nimic nu mai are magie, farmec, sfintenie. Sarbatorile s-au desacralizat si ele, nu sunt decat un hobby, inca un prilej de shopping. Si de divertisment desantat, pe toate posturile de televiziune comerciale. Dar cum va povesteam, se intampla ca umblam toata noaptea asa. Si poate-poate, cateodata, mai gaseam cate unul ca mine. Da' raar!... Uneori ma abateam pe la Filip Ion, profesorul de romana, un om extraordinar de sensibil, fie iertat! Se trezea si Terezia lui. C-o fele de horinca, stateam de vorba si cantam impreuna, pana se zarea de ziua. Pe la cinci ceasuri, porneau masinile cu schimburi spre mina. Atunci voiam sa ma aflu intre oameni. Sa vad cat is ei de fericiti, fata de mine. Ma urcam intr-o masina de mineri, si mergeam pana la gura minei. Aveau fetele innegurate. Cantam pe drum cu ei si le dadeam curaj. Ma intorceam inapoi cu masina care aducea schimbul de noapte, si mergeam direct la scoala, la ore. Eram tanar, ne-nsurat, si puteam face asemenea "experiente" de viata, de-a cunoaste oamenii. Dormeam iepureste, numai ca sa nu pierd spectacolul acesta al lumii, iarna. Imi placea sa aud copchii scancind in pat si cocosii cantand la ceasurile noptii. Si sa vad de ce umbla lumea. Daca ma intalneam cu cineva pe drum - ca nu era lume multa pe-atunci -, il intrebam: "Unde meri?". Unul imi spunea, altul se temea, doar se uita piezis la mine si-si vedea de drum. Omu' bun stie unde mere, omu' rau, nu. La oamenii care stiam eu ca-s rai, le puneam intrebarea: "Unde va grabiti?". Ramaneau descumpaniti o clipa, apoi plecau suduind. Alteori, ca sa ghicesc firea oamenilor si sa vad cat le pasa de un semen de-al lor, ma culcam in zapada si asteptam sa ma acopere. Unii ziceau: "Ii beat!". Altii: "Ii mort!". Si-atunci, eu pufneam usor, sa-mi zboare zapada de pe buze, si sa vada ca respir. "Ia' ca-i viu!". Unii plecau mai departe, altii voiau sa ma ajute sa ma ridic. Ma ridicam de acolo si-n loc ramanea culcusul trupului meu in zapada. Ma uitam cateva minute la forma aceea scobita, pana o umplea iarasi zapada. Si plecam mai departe. In sara de Craciun, eram intotdeauna pe drumuri. Eu nu stiu daca am facut patru-cinci Craciunuri acasa. Colindam pe la oamenii saraci, cu cantece interzise, despre lagarele din Rusia si cu colindele vechi, neprefacute cu boieri mari in tovarasi. Aveam o mare usurare pe suflet ca le pot canta. Ma duceam si la tovarasi sa le cant! Aceia se temeau si nici becul nu-l aprindeau. Ramaneau muti, dincolo de portile incuiate. Nu ma sufereau defel, ii obligam sa se uite in oglinda. Imi era mila de ei! La oamenii de rand, eram primit cu drag. Cu amintirile acestor clipe siderale in geamantan, am parasit Targu Lapus si am plecat la Cluj ca sa fac conservatorul. Cu acelasi bagaj, plus diploma de doctorat in muzica, fagotul si fluierele, am venit acum zece ani la Bucuresti. Dar energia aceea, din anii de inceput, o am si acum in mine, din ea imi hranesc inspiratia, din ea imi trag puterile.
Grigore cel veghetor
- Ma bucur ca nu te-a schimbat Bucurestiul, ca nu te-a pervertit, ca n-ai invatat si tu arta disimularii.
- Sinceritatea m-a costat foarte mult. Dar... "am noroc ca stiu canta, ca-mi astampar inima". Nu am o casa in Bucuresti, dar am alte acumulari, de alt fel. Pe mine ma intereseaza cum sa daruiesc din preaplinul meu sufletesc, prin ceea ce fac aici: emisiunea de la TVR Cultural, "La portile ceriului", emisiunea de la Radio Romania Actualitati, "Drumurile lui Lese", cursurile de etnomuzicologie de la Universitate, concertele pe care le sustin in tara si in strainatate. Cum sa stau drept in convingerile mele si sa incerc sa-i conving si pe altii sa nu faca compromisuri in muzica traditionala. Nu e usor. Uneori sunt privit ca un Don Quijote, care se lupta cu morile de vant. Dar nu ma descurajez, stiu ca ceea ce fac e bine si fac pana-n capat. Si pe urma, aici nici macar nu am niste adversari pe masura mea, profesional vorbind. Toti sunt superficiali, buni doar la facut politica, la cultivat relatii politice in interes propriu. Politica mea e cantecul traditional. Cum sa-l pastram nestricat si cum sa-l putem face cunoscut in lume. N-am tihna pentru asta. Ma odihnesc foarte putin. Ma culc tarziu si ma trezesc dimineata, devreme, studiez, citesc, cant, apoi plec la televiziune, in studioul de montaj, sau in radio, sau la universitate, peste tot am fluierul in geanta si cantecele in minte. Si pe urma, asa ma stiu dintotdeauna: daca dorm prea mult, imi pare ca ma depaseste timpul. Mama imi spunea ca nici copil nu dormeam prea mult. Grigore, numele meu, asta inseamna in greaca: treaz, veghetor. Toata viata mea am fost intr-o zbatere continua. Pe mine nu m-o catat norocul, ci m-o catat munca, sacrificiul, dorinta de a duce pana-n capat lucrul meu. Si, pe urma, asta am ales dupa 1989: sa fiu liber, sa nu am un program impus de altii. Si asa, programul pe care mi-l fac singur e destul de drastic. Asa-s facut eu, sa fiu un veghetor. Sa veghez la rosturile stravechi, la cantecul din vatra satului. Sa adun ce-a mai ramas din lumea aceasta. Sa sensibilizez oamenii, masele largi, nu doar intelectualii (ca am vazut eu, doar gura e de ei!) la pericolul pierderii acestei comori a culturii noastre taranesti.
- Nu-ti e dor de satul tau lapusenesc, de lumea de acolo? Mai este el asa cum l-ai lasat cand ai plecat din el?
- Merg in satul meu de sarbatori si imi pare si acum cel mai frumos loc din lume. Are 130 de fumuri, si pentru mine e centrul universului. Un univers inchis, cu propriile lui legi. De sarbatorile Craciunului, de exemplu, ceata de feciori este si astazi conducatoarea satului: de la Sf. Nicolae si pana la Sf. Ion, nime' nu intra in sat ori nu iese fara stirea cetei. Ceata organizeaza colindelele, jocul in sat, obiceiurile de Anul Nou, ceata sfinteste casa inaintea popii. Inainte, oamenii, batranii si feciorii se urcau pe varful muntelui si faceau acolo un foc mare, de Craciun. Apoi luau foc dintr-acela si coborau "jos, la tara", in sat adica. Si fiecare ceata de colindatori mergea a colinda, ducand si un lemn cu foc viu, din focul acela mare. Se zice ca daca se stinge focul, se termina lumea. Si nu era voie sa se stinga loampa in casa ori lumanarea pe pom, in noaptea sfanta. Craciunul e, mai intai de toate, o sarbatoare a luminii. Apoi, mai era un obicei la noi: ca oamenii sa-si schimbe glasul la Anul Nou. Ca sa cheme schimbarea, reinnoirea. Cantecul era descantec de alungare a relelor, de chemare a binelui si a bunastarii. Asa-i horitul la noi. Asa incerc eu sa duc horea in lume, ca pe un cantec de vindecare a sufletului. Locul nasterii mele e neasemuit de frumos, chiar daca oamenii s-au mai schimbat, ori din cei pe care-i stiam eu s-au mutat dincolo. As vrea sa-mi construiesc o casa acolo, la Stoiceni, pe heiul de la strabunicul Grigore si de la mama Varvara: intr-o margine de padure de pin si de brad, in apropierea unui izvor, cu o troita la drum, facuta de mosu-meu. Sa ma duc acolo de fiecare mare sarbatoare si peste vara. Sa stau si iarna, o luna, de Craciun. Cand ajung acolo, sa stiu ca bate canele si ca in casa arde focul. Ca oamenii or sti ca-s acasa si-or trece pe la mine sa ma-ntrebe de viata mea, si eu sa-i intreb de-a lor. Ca doara suntem semeni, traim laolalta, nu fiecare pentru el, ca la oras.
- Ce-ti place tie pe lumea asta, Grigore Lese?
- Imi plac oamenii. Asa cum sunt ei: buni, rai, frumosi, urati. Si sa horesc.
- Nu te sperie criza din jurul nostru, saracia, vremurile tulburi pe care le traim? La inceputul acesta de an, de unde sa ne tragem speranta pentru zilele ce vor veni?
- Mai criza decat a fost in comunism nu exista. Daca toata lumea ar fi implicata si preocupata serios de ceea ce face, fiecare la locul lui, Romania ar iesi din criza fara probleme si fara rani adanci. Speranta e in schimbarea mentalitatii de a astepta mereu ceva de la altii, in loc sa ne mobilizam si sa ne ajutam singuri. Eu unul asa fac, fara sa astept neaparat vreo recompensa ori vreo statuie pentru stradania mea. Fac ce am de facut! Si visez ca semenii mei s-or schimba si-or mai fi si altii ca mine. Sa mai umblam si dupa suflet, nu doar dupa bani. Dobasul satului meu, Cocohic il chema, stia ca bate doba si ducea vestile, iar oamenii ii dadeau sa poata trai. Nu punea el conditii ca bate doba numai daca e angajat cu plata. La fel, potcovarul era potcovar, dulgherul dulgher si nu umblau tata ziua dupa bani. Stiau ca rasplata vine pentru ca sistemul functiona, iar omenia era la mare cinste. Uitati-va la taranii de prin sate, pe care eu ii vad la ei acasa, in documentarile pentru emisiunile mele: ei si-au tinut sarbatorile, isi tin calendarul lor crestinesc si cel al muncilor la camp. Nu traiesc din noroc sau castiguri la loto, ci din munca. Daca nu le place ce vad la televizor, il inchid. Isi vad de treburile lor si n-au timp de crize, sau sa fie crizati. Acestea-s numai in capul celor de la oras, care vor stelele de pe cer, dar gasesc pretexte de distractie si galagie continuu. Pe langa atatea "zile ale orasului" sau "festivaluri ale berii", mai bine s-ar decreta o zi a constiintei, o zi a omeniei, o zi a bunului gust. Acum, crize economice au fost si vor mai fi. Sunt cicluri in istorie. Dar nu trebuie sa lasam criza sa ne patrunda in suflet. Modelul de normalitate, ca si sanatatea morala a neamului acestuia, vine, ca si in alte momente ale istoriei, tot din lumea satului.
- Ce planuri ti-ai facut pentru 2010?
- Voi pleca in curand la manastirea Rohia din tara mea, Tara Lapusului, acolo unde a vietuit parintele Steinhardt si unde este o liniste cereasca. Acolo vreau sa ma gandesc si sa pun pe hartie planurile mele pentru anul acesta. Sa scot un album cu cele mai bune cantece ale mele. Sa-mi public lucrarea de doctorat despre hore si horit, insotita de un CD cu exemplificari, sa continuu emisiunile pe care le fac pe TVR Cultural, Radio Romania Actualitati si Radio Romania Cultural. Sa construiesc noi spectacole, sa fac concerte si sa bucur lumea. In martie voi avea un concert de lansare a albumului si a filmului despre Tara Lapusului, realizat de Razvan Voiculescu pe muzica mea. Am fost selectat sa reprezint Romania in colectia de muzica traditionala din toate tarile lumii si tocmai a aparut la Paris, editat de catre Casa de discuri "Ocora", a Radio France, albumul "Grigore Lese - Cantecul din Lapus". Curand va aparea un DVD cu cele mai importante episoade din emisiunea mea, "La portile ceriului". Un film despre mine, despre viata si cariera mea de pana acum, "Viata traita" se numeste, a facut Adrian Buzura si urmeaza sa aiba premiera in primavara. La vara, vreau sa merg cu batranii farseroti din Cogealac, care canta, polifonic, stravechi cantece aromanesti, intr-un concert la Paris, si apoi sa stam sa bem impreuna o bere in Montmartre.
- Doamne-ajuta intr-un an bun!
Foto: Mihai Buzura (3)