Puterea rugaciunii
Pe fisa lui din spital, diagnosticul e scris clar, cu litere ingrosate si ingrijit ordonate: politraumatism prin accident rutier, traumatism toraco-abdominal, hemopneumotorax drept, fracturi costale IX-X dr., ruptura incompleta hemidiafragm drept, plaga contuza mezocolon transvers, plaga delabrata perete abdominal lateral dr. si regiune iliaca, necroza parietala abdominala, anemie normocroma normocitara, ascita.
Desi nu am pregatire medicala, o asemenea asociere de cuvinte mi s-a parut de rau augur. In mod clar, nu prevestea nimic bun. Nici nu avea cum sa fie altfel. Fusese un impact violent, iar ziarul local a titrat: "Tanar aflat in stare grava dupa un accident de motocicleta". La una din televiziunile foarte urmarite in tara, reportajul a aparut dupa formula urmatoare: "Inconstienta poate ucide". Aveau imagini filmate la fata locului, chiar de catre "spectatorii" show-ului. S-a izbit de o borna kilometrica, la o viteza de aproape 200 km/h. Motocicleta lui mult visata si atat de admirata s-a transformat intr-un bolid incontrolabil. "Si-a facut-o cu mana lui!", mi-am spus furioasa. Dar furia mea a fost rapid inlocuita de groaza. Eram pur si simplu ingrozita la gandul ca baiatul asta de doar 22 de ani isi traia, probabil, ultimele clipe. Insa groaza parea sa ia dimensiuni apocaliptice, cu fiecare clipa. Eram devastata, iar o intrebare naucitoare imi staruia obsedant in minte: cum aveam sa-i spun asa ceva sora-mii? Nu gaseam nici un punct de sprijin, iar ideea ca trebuia sa-i dau o asemenea veste celei care parea, in sfarsit, sa-si fi gasit echilibrul si siguranta in viata, ma cutremura. Cum puteam sa-i spun mamei ca fiul ei e pe moarte? Tremuram de spaima si simteam oroarea punand stapanire pe intreaga mea fiinta.
Eram la spital si asteptam cu disperare orice noutate, cat de mica, legata de starea lui. Sorbeam fiecare cuvant al medicului care, plin de bunavointa si calm, ne tinea la curent cu evolutia lui. Ii analizam fiecare gest, fiecare expresie, incercand sa-mi dau seama daca nu cumva ne ascunde cumplitul adevar. Baiatul era in operatie inca. Medicii de garda, niste profesionisti desavarsiti - asa cum nu credeam sa existe in targusorul nostru - se luptau sa-i opreasca hemoragia masiva. Pierduse trei litri de sange. L-au resuscitat de trei ori. La a doua interventie, i-au mai scos un litru de sange din abdomen. L-au mai resuscitat de inca doua ori.
Apoi, s-a lasat linistea. "E stabil". Atat ne puteau spune medicii. Nu se putea aprecia ce va urma. Nu puteam decat sa asteptam si sa ne rugam. A fost o noapte lunga. Cumplit de lunga. Noi asteptam. Asteptam si ne rugam. Incontinuu. Neintrerupt.
Simteam rugaciunea ca pe ceva nou si diferit. Era, cred, pentru prima oara in 30 de ani, cand traiam o astfel de stare. Aveam sentimentul ca sunt foarte aproape de Dumnezeu si ca El era realmente prezent langa mine si asculta cu mare luare aminte sirurile interminabile de rugaciuni care-L implorau. Nu era ca atunci cand gaseam, cu nesabuinta, multumirea de mine, pentru consecventa cu care imi faceam rugaciunea de seara sau cea de dimineata. Era ceva diferit. Era, cred, pentru prima oara, in 30 de ani, cand aveam o astfel de traire spirituala. Rugaciunea era acum staruitoare si neabatuta, solemna, dar neceremonioasa. Era ca o revarsare, ca un flux neintrerupt de emotii, dar si de ganduri de o claritate rara. Erau niste sentimente intense si patrunzatoare, care ma copleseau. Toate veneau pe fondul unui optimism inexplicabil si foarte derutant. Aveam senzatia ca totul va fi bine, atata timp cat rugaciunea nu se va opri.
In saptamana ce a urmat acelei sambete funeste, ne-am rugat cu totii intens si neintrerupt, pentru ca Cel ce facuse cerul si pamantul si toate cate sunt sa se indure de tineretea si de zilele acestui copil. Familie, rude, prieteni, cunostinte, toti eram alaturi de el, in suferinta lui. Imobilizat la pat, intubat, cu trei taieturi de 20 de centimetri pe abdomen, cu coapsa dreapta jupuita de vie, de forta frecarii cu asfaltul, tremurand tot din cauza socului, dar, culmea, constient, baiatul acesta se lupta pentru viata lui.
Ma intrebam atunci ce ganduri si ce imagini il chinuiau in momentele acelea, in care viata ii atarna de un fir. Medicii erau foarte rezervati in privinta evolutiei lui. Nici macar remarcabilii doctori de la centrul universitar unde a fost transferat nu puteau sa dea un prognostic. Treptat, lucrurile au inceput sa se aseze. Nepotul meu isi revenea incet, dar sigur. "Mai, baiatule, esti dovada vie ca Dumnezeu face minuni, si in zilele noastre. Te-ai nascut a doua oara!", era parerea unanima a cadrelor medicale. Mare sansa, mare noroc ca nu a ramas o leguma pentru tot restul vietii. "A avut zile!" sau "A avut noroc cu carul!", asa spunea toata lumea. Dar noi, cei care ne-am rugat necontenit stim: a fost doar indurarea lui Dumnezeu.
Au trecut deja mai bine de doua luni de atunci. Nepotul meu e acum acasa cu noi, rade, vorbeste, viseaza, traieste. Mai sunt ceva probleme care vor trece cu timpul. Important este insa ca s-a produs o schimbare, o transformare. Baiatul e acum barbat. S-a maturizat, are o cu totul alta optica asupra a ce este important sau nu in viata.
In ochii lui exista o anumita sclipire, care tradeaza o experienta terifianta, dar daca privesti mai adanc, vezi cu totul alt inteles: a fost pierdut, dar s-a regasit. Minune mare s-a savarsit cu el. Minune Dumnezeiasca! Iar cine spune ca nu-i asa nu are inca inima si mintea deschisa catre ceea ce pare greu de crezut: ca vremea miracolelor nu a trecut. Trebuie doar sa crezi si sa te rogi mult.
"Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla, si celui care bate i se va deschide". (Puterea rugaciunii, Matei 7-8).
ANCA M. - Botosani
Ilustratie: File din manuscrise basarabene