Iubirile unei artiste: Luminita Anghel - "Criza pe care o traim este, in primul rand, sufleteasca"

Iubirea dintai: muzica

- Veste mare in presa si pe micul ecran: Luminita Anghel se prezinta, din nou, la Eurovision. A doua oara, la o competitie in care ai aratat deja ce poti. De ce?

- Vreau sa revin in mare forta in muzica, iar participarea la preselectia Eurovision cu o piesa de care sunt foarte multumita mi se pare o oportunitate de exceptie. Este pentru prima data in viata cand, efectiv, nu ma satur sa ascult o melodie de-a mea. N-as vrea sa par lipsita de modestie, dar imi simt puterea. Poate ca la mijloc e si dorul de a canta. Am luat o pauza muzicala de un an, timp in care am lucrat ca subsecretar de stat al Autoritatii Nationale pentruprotectia Drepturilor Copiilor. Imi pare foarte rau ca mandatul meu s-a incheiat, imi pare foarte rau ca dorinta mea sincera si altruista de a face bine a trebuit sa fie legata de o decizie politica. Dar eu nu am renuntat, ma implic in continuare cu toata inima si cu toate puterile in protectia copilului, ba chiar acum o fac si prin muzica. Am o relatie foarte buna cu UNICEF-ul, iar noul meu proiect muzical este strans legat de el. E prima data cand aceasta organizatie sprijina o participare la Eurovision. Revenind la melodie, tema piesei e a mea, i-am predat-o compozitorului Eduard Carcota si el a lucrat-o minunat. Voi aparea alaturi de doua voci masculine foarte bune: Adrian Piper (fostul solist al trupei Tabasco, care a mai participat la Eurovision cu melodii superbe, eu chiar l-am votat) si Toni Tomas (cunoscut ca Toni Poptamas).

- Totusi, e un act de mare curaj sa revii la Eurovision, dupa ce ai urcat sus, pe podium, ocupand locul trei. Un pas gresit ar putea sterge cu buretele succesul anterior...

- Chiar este un act de curaj, dar mi-l asum. Eu sunt o luptatoare, mereu m-am aruncat in cele mai grele batalii. Satisfactia succesului este cu-atat mai mare, cu cat adversarii sunt mai puternici, iar daca pierd, valoarea lor imblanzeste infrangerea. Eu imi recunosc valoarea, sunt absolut constienta ca am o voce foarte buna, am muncit mult sa ajung aici si de aceea nu-mi plac decat confruntarile foarte inalte. Decizia mea de a participa din nou la Eurovision a fost influentata si de public, de oameni, in nenumarate randuri mi s-a cerut acest lucru de catre ascultatorii mei. Asta m-a convins ca au incredere in mine, isi pun sperante in mine. Carcotasilor care neaga importanta si valoarea acestui concurs nici macar nu merita sa le raspund. Eu am fost acolo, stiu ce atmosfera incredibila e, ce mandrie simti cand iti reprezinti tara pe o asemenea scena, printre atatia asi ai muzicii internationale, in asemenea conditii de exceptie. Mai sunt unii care considera ca e o greseala ca apar insotita de alte voci, de nume mai putin cunoscute. Dar eu vreau si pot imparti succesul; daca am posibilitatea sa ajut interpreti tineri o voi face mereu, pentru ca stiu ce dificil e sa razbati. Mie mi-a fost foarte greu sa ajung unde sunt, nu m-a ajutat nimeni niciodata. Dar acum, eu nu mai trebuie sa-mi dovedesc valoarea, asa ca mi se pare omenos si corect sa-i ajut pe altii. Munca in echipa ne este, din pacate, inca foarte straina noua, romanilor, si de aceea nu intelege lumea alegerea mea.

- Intre iubirile Luminitei Anghel, e muzica dragostea vietii?

- Cred ca da. (zambeste) Dar iti spun cu toata sinceritatea, ca in acest an de pauza, nu am dus nici macar o clipa dorul muzicii. Am fost implicata trup si suflet in actiunile legate de copii, iar eu prefer sa fac un singur lucru, dar bine. E ciudata relatia mea de iubire cu muzica, pentru ca ea nu este legata decat de scena si studio. Eu cat nu sunt pe scena nu cant; nici in casa, nici la volan, nici macar nu fredonez vreodata. E ciudat. Nu sunt un artist cu multe albume, nu sunt deloc campionul cantitatii, aleg greu melodiile, pentru simplul motiv ca, daca nu imi place, efectiv nu pot sa cant.

Mama de la grupa mica

- Iti legi numele mereu de copii, de dorinta de a le fi de folos. Cand si cum a inceput dragul asta de ei?

- Copiii au patruns in viata mea inaintea muzicii. Inca de cand eram micuta, pana sa fi cantat vreo nota, am fost baby-sitter pentru copiii mai multor familii de la mine din bloc. O faceam de placere, fara sa primesc ceva in schimb. Am avut mereu o atractie incredibila pentru copiii mici, le dadeam sa manance, ma jucam cu ei, ba chiar era un baietel, Cristi, care nu dormea si nu manca fara mine. Mai era Andreea, fetita profesorului de rusa, care era si poet si pe ale carui versuri am scris eu primele piese folk. Am avut tot timpul aceasta inclinatie de mama, m-am nascut cu asta.

- Un drum firesc catre David, baietelul pe care l-ai adoptat acum mai bine de zece ani, discret, fara sa stie nimeni...

- Asa e. Adoptia a fost o decizie luata pe loc, nimic premeditat, nimic ticluit, de altfel, ani de zile s-a crezut ca David e nepotelul meu. Eu nu am facut absolut niciodata un caz public din actele de caritate. Intotdeauna le-am considerat ceva firesc, pentru ca de copil am fost darnica si gata sa ajut pe oricine. David este cea mai mare realizare a mea, iar acest gest de a adopta un copil l-as face in orice moment al vietii. De ce e important sa adopti? Pentru ca dai sansa unei vieti sa se implineasca, ceea ce pentru mine e bucuria suprema. Nu cred ca o femeie care nu poate avea copii trebuie sa se supuna ani si ani tratamentelor de fertilitate, in loc sa adopte un prunc. Ba eu stiu cazuri de mame care, dupa adoptie, au fost rasplatite de Dumnezeu cu copii proprii. Eu nu am o problema medicala, la mine a fost o chemare, a fost o dorinta de neoprit de a face bine. Am condamnat mereu persoanele instarite care fac acte de caritate numai de sarbatori sau in vazul camerei de luat vederi. A oferi cuiva din preaplinul meu sufletesc si material este pentru mine nevoia de a-I multumi Lui Dumnezeu pentru ce am, pentru ce mi-a oferit El.

- I-ai transmis din generozitatea ta si lui David?

- Cat era mic, imi cerea mereu bani sa le dea batranilor, era foarte afectuos cu ei, ii mangaia. Cred ca observa ca eu mereu am cate un batran "adoptat", caruia ii dau de mancare, il imbrac. Am facut asta dintotdeauna, cu atat mai mult dupa ce a murit tata. Dar acum David e la varsta la care nu se mai intelege cu nimeni, nici chiar cu mine. Adolescenta e "boala" grea, abia astept sa se termine (rade).

- Bunatatea ta e un dar nascut sau facut? Ai exersat-o in timp, sau ai mostenit-o pe linie de familie?

- Parintilor le datorez totul. Ei sunt un alt capitol extrem de important din cartea iubirilor mele. Personalitatea si educatia mea, de care sunt foarte mandra, li se datoreaza. Au construit un om integru, care nu se compromite, care nu se vinde. Acesta e un lucru rar azi, dar care aduce si greutate: am putini prieteni, sunt evitata, indepartata.Tot parintilor le datorez credinta mea in iubire si in familia traditionala. Am crescut intr-o mare armonie, am fost de copil martora unor gesturi incredibile, care m-au construit pana la cea mai intima fibra. Parintii mei s-au iubit pana in ultima clipa, s-au tinut de mana intreaga viata, pana tata a pierit. Nici macar o data nu au mancat unul fara celalalt, se asteptau ore si ore, numai ca sa se aseze la masa impreuna. La fiecare final de saptamana, tata se trezea primul si fugea sa cumpere flori. In fiecare week-end, fara exceptie. Mama se rasfata cu un somn mai lung si apoi luam cu totii masa. Noi, fetele (eu si sora mea), primeam de la tata cadouri de 8 martie, fiecare cu felicitarea ei, cu urari personale. Este absolut incredibil sa te implinesti ca femeie cu un tata galant, generos, atent, educat. Tata era mult plecat, iar dragostea mea pentru el s-a dezvoltat si mai tare in lipsa. Cand venea, il auzeam de la lift si ii saream in brate sa-l sarut, dar tata era foarte timid si nu prea se lasa pupat, il alergam in jurul mesei pentru un sarut. Abia cand s-a imbolnavit si eu l-am ingrijit, l-am putut mangaia pentru toata viata. Tot tatei ii datorez firea asta a mea, luptatoare. El avea o foarte buna pozitie sociala, dar nu a intervenit pentru mine, ba chiar nu a fost niciodata de acord cu alegerea mea de a deveni artist. Nu s-a opus, mi-a adus meditatori, m-a lasat la concursuri, dar nu a acceptat, in sinea lui, niciodata. Nu am primit nici o lauda de la el pentru evolutia mea muzicala, nu a fost la nici un concert de-al meu. Sunt convinsa ca m-a apreciat, dar nu mi-a spus niciodata. Mi-a zis mama ca atunci cand am castigat Cerbul de Aur, tata a plans in fata televizorului. Dar rezerva tatalui meu m-a calit, m-a ambitionat tot mai tare, din dragoste pentru el, din dorinta de a-i dovedi ca se inseala am ajuns unde sunt acum. L-am adorat pe tata, i-am spalat picioarele in fiecare zi cat a fost bolnav. Mama? Mama este altfel, ea este prietena si confidenta mea, prezenta ei in viata mea e si acum cel mai natural lucru din lume. Ea a stiut de primul meu sarut, cu ea de mana am dormit pana la paisprezece ani. Acum locuieste cu mine, am grija de ea, are camera ei, intimitatea ei, o iubesc si vreau ca ea sa simta asta.



Afectiunea, cod galben

- Excelenta tatalui tau adorat nu a fost o piedica pe drumul iubirilor tale ulterioare? Un exemplu imposibil de egalat si totodata o povara pentru barbatii care au facut parte din viata ta?

- Oh, ba da! Asteptarile mele de la barbati au fost mereu mult mai mari decat au avut ei de oferit. Nu-i condamn, dar asa a fost... O povara, cu adevarat! Uite, cea mai mare tristete a mea, un lucru peste care nu am putut trece, a fost ca sotul meu al doilea, tatal lui David (prima data am fost casatorita foarte tanara) nu putea respecta mesele de sarbatoare in familie. Nu e vorba ca nu avea timp, poate asta as fi acceptat, pur si simplu nu acorda nici un fel de importanta unor astfel de momente. Nu le recunostea valoarea.Poate ca nu era obisnuit cu ele din copilarie, dar pentru mine erau si sunt sfinte. Iubirea e un lucru mai complicat decat pasiunea. Cu pasiune incepe totul, dar fluturii din stomac isi iau zborul foarte repede, iar ce ramane sunt afectiunea, respectul, gesturile delicate care trebuie sa insoteasca zi de zi un cuplu. Eu asa sunt. Chiar si dupa ce primele clipe de indragosteala au trecut, am continuat sa iubesc calculat, constient, si am plecat doar cand amanuntele, gesturile de afectiune au disparut. Nu stiu daca e bine, mandria asta este tot ceva ce am mostenit de la tata, si am suferit din cauza ei. Si mai sufar de pe urma unui lucru: am foarte mari asteptari de la oamenii la care tin, pretentiile mele in ceea ce-i priveste sunt enorme. Tolerez mai degraba greselile unui om strain care e tradator, care e perfid, dar "taxez" fara mila cele mai mici erori ale apropiatilor. Si-i pierd. E un soi de egoism sau de simt al proprietatii exagerat: oamenii mei sunt numai ai mei si trebuie sa faca ce cred eu ca e bine. De cativa ani lucrez intenssa schimb pornirea asta a mea. Ce nu pot schimba, insa, este ca pun mare pret pe cuvant. Ma pierzi definitiv daca nu-ti tii cuvantul in fata mea. Puterea lui inseamna enorm pentru mine, de aceea versurile melodiilor mele sunt foarte importante si de aceea interpretez muzica atat de intens.

- "Problemele" tale sunt, in mare masura, comune femeilor de azi. Tot mai multe se plang ca afectiunea se pierde, ca sentimentele se usuca, in absenta gesturilor si a vorbelor tandre. Tot mai multe femei se simt singure in doi si renunta, dedicandu-se meseriei. Te recunosti in acest portret?

- Eu nu sunt o feminista, dar cred ca este foarte bine ca femeia de azi poate sta singura pe picioarele ei. Cred ca e un lucru bun ca reuseste sa scape de dependenta pe care o avea fata de barbati. Pe de alta parte, femeia de cariera, cu cat a devenit mai puternica, cu cat munceste mai mult, cu atat uita sa fie... feminina. Eu cred ca gasirea jumatatii tine foarte mult de noroc sau de darnicia lui Dumnezeu. Cred in iubire, cred in iubirea la orice varsta, in indragosteala la orice varsta. Nu desconsider barbatii, am convingerea ca in fiecare dintre ei se gasesc zeci de trasaturi care sunt extrem de atragatoare, pentru cea mai pretentioasa femeie. Dar, repet, iubirea are nevoie de noroc. Eu nu l-am avut. Cand am trecut prin clipe grele, nu am gasit ajutor in prieteni, in iubit, in familia iubitului si m-am retras. Pierderea nu m-a inrait. Nu urasc pe nimeni. Am invatat, in schimb, ceva foarte important: sa duc cu mine, prin viata, doar oameni care-mi seamana, care au acelasi tipar. In zadar lupti sa-i schimbi, daca nu sunt "din acelasi film" de la inceput, degeaba!

- Crezi ca lipsa tot mai acuta de afectiune si de tandrete in doi se generalizeaza si la nivelul societatii?

- Cred ca trecem printr-un grav proces de deteriorare umana. Cred ca mult pomenita criza este de fapt sufleteasca. Oamenii au uitat bunatatea, generozitatea, nu se mai apleca spre cei in nevoie. Daca s-a pierdut ceva cu adevarat grav in prezent, acest lucru este afectiunea. Nu ne mai pasa. Oamenii nu se implica civic si, mai grav, nu se mai implica in viata propriilor familii. Nu-si mai iubesc parintii, ii abandoneaza in azile, chiar daca au bani sa-i ingrijeasca, nu-si mai mangaie copiii. Ne-am dezumanizat, am pierdut omul din noi! Ce mai, nu-mi place cum am ajuns noi, romanii. Am observat ca oamenii nu mai au decat dorinte legate de ce pot face altii pentru ei, dar nu ei insisi pentru ei. Am mai observat ca daca tu ai curajul sa spui adevarul, ei nu au curajul sa-l asculte.

- Cum faci tu sa nu te molipsesti de sindromul nepasarii?

- Eu sunt ceea ce societatea de azi considera ceva demodat: sunt un om care plange. Mai ieri am vazut la Foisorul de Foc un cuplu imbratisat strans, strans de tot, care plangea crunt. Nu stiu de ce plangeau, dar am plans si eu tot drumul pana acasa. Plang cand vad copii sau batrani bolnavi. Plang la filme. Poate ca eu exagerez, dar cred ca este foarte grav daca uitam sa plangem. Daca uitam sa plangem, uitam si sa radem. Dar sa radem sincer, nu sa ranjim la bancurile pe care romanii le inventeaza cu nemiluita, fie comunism, fie capitalism, fie ce-o fi. Haz de necaz? Poate.

- L-ai invocat des pe Dumnezeu. Esti credincioasa? Iti e de folos?

- Da. Foarte. Nu sunt toata ziua la biserica, desi am avut o perioada cand mergeam vineri de vineri cu fiul meu. Acum nu mai avem timp, dar nu fac nimic din ceea ce cred eu ca l-ar putea mania pe Dumnezeu. Nu fac niciodata rau voit, nu doresc sa ranesc pe nimeni. Nu sunt razbunatoare. Ajut din inima pe cine pot. Asa stiu eu sa-I intorc Lui Dumnezeu harul cu care m-a inzestrat si sanatatea de care imi ingaduie sa ma bucur.

- O urare de final pentru cititorii "Formulei AS"...

- Ii indemn la un act "egoist": ganditi-va ca daca faceti un bine cuiva, va faceti unul si voua, pentru ca Dumnezeu vede tot!