Profesoara, prozatoare, poetesa si traducatoare de literatura engleza, Monica Pillat (n. 1947) descinde dintr-o ilustra familie boiereasca si de artisti. Este fiica scriitorului Dinu Pillat (nepot al Bratienilor) si a reputatei specialiste in arta medievala, Cornelia Pillat. Bunicii sai paterni sunt poetul traditionalist Ion Pillat si pictorita Maria Pillat Brates. Inzestrata cu o sensibilitate aparte, Monica Pillat isi traieste viata modest, intr-un apartament din Drumul Taberei, ca intr-o chilie cu amintiri. Camerele mici sunt innobilate de mobile vechi, iar icoanele lumineaza fotografii de familie. O candela arde permanent pe o masuta joasa.
Monica Pillat gaseste in credinta in Dumnezeu ratiunea de a fi, iar in scris, drumul catre Imparatia Lui. Ultimii zece ani si i-a dedicat editarii operei parintilor si bunicilor sai, dar si publicarii unor volume proprii: "Cultura ca interior" (2001), "Drumul spre Emaus" (2002), "Povesti din lumea jumatatilor de zambet" (2004), "Dorul de rai" (2005).
Moartea suspendata
- Descindeti dintr-o familie cu radacini boieresti si artistice, care a dat nume mari in istoria Romaniei. V-a fost de folos in viata acest blazon?
- Faptul ca familia mea are radacini in boierime a fost pentru mine un mare balast. La scoala ma temeam sa rostesc numele Bratianu. Si in condamnarea la moarte a tatalui meu, in celebrul proces al intelectualilor "Noica-Pillat" (1959), a atarnat foarte mult ca era nepotul Bratienilor. Pe de alta parte, am avut privilegiul sa cresc si sa ma formez intr-un cerc de oameni deosebiti, prieteni ai parintilor si bunicilor mei, ca Vasile Voiculescu, Nicu Steinhardt, Olga Greceanu, Marcel Avramescu, o lume de mare noblete intelectuala si sufleteasca, a carei esenta n-a fost atinsa de comunism. Chiar si suferinta noastra familiala a avut momente de gratie, de sublim. Pot spune chiar ca am fost martora unei minuni. Dupa ce tata a fost condamnat la moarte, i s-a comutat pedeapsa in temnita pe viata, si apoi a fost eliberat, cu toti detinutii politici, dupa cinci ani. Cand a venit din puscarie, noi n-am vrut sa stim nimic din ce i s-a intamplat. Nu suportam sa ne povesteasca suferintele prin care a trecut. Voiam sa tinem raul departe de noi. Si mama ii spunea mereu sa nu mai vorbeasca deschis la telefon, sa fie atent cu cine se intalneste. Eram mai traumatizate decat el. Intr-un fel, era normal, fiind inchis, el nu s-a mai temut si a considerat ca nu mai are nimic de pierdut, nu se gandea ca mai iese din inchisoare. Noi, in schimb, am fost infricosate, ne-am cenzurat, ne-am pierdut libertatea, desi eram in afara inchisorii.
- V-a schimbat viata spaima si suferinta de-atunci?
- Pot sa va dau raspunsul pe care l-a dat Soljenitin la o intrebare asemanatoare. Suferinta ne apropie de Dumnezeu, iar fara aceasta suferinta, avem o existenta larvara.
- Exista o imprejurare anume, legata de intalnirea dvs. cu Dumnezeu?
- Tata m-a crescut in credinta. Ma ducea la biserica duminica, iar in fiecare seara ingenuncheam impreuna langa patul meu si ne rugam. Tot atunci m-a invatat sa-mi fac un bilant la sfarsitul fiecarei zile, sa-i spun, fara teama, ce-am facut bine, si daca nu am facut, sa-mi propun sa fac a doua zi. Se numea "ora confidentelor". Si am facut asta pana pe la 11 ani, cand el a fost inchis.
Tata era un om plin de fervoare religioasa. Si bunicul meu, Ion Pillat, a fost credincios. Amintiti-va ca a scris "Povestea Maicii Domnului", un ciclu de poeme care aduce episoade din Noul Testament, in mediul romanesc; este o autohtonizare a acestei drame biblice. Bunica mea, Maria Pillat - Brates, care era pictorita, a ilustrat "Povestea Maicii Domnului", facand-o pe Fecioara Maria in chip de taranca, in costum national romanesc, in decorul rustic de la noi.
Mama a studiat, si ea, pictura murala bisericeasca, si toata copilaria si adolescenta mea, m-a luat cu ea pe la biserici si manastiri. Asa incat am trait intr-un mediu religios. Daca m-as fi nascut baiat, mi-ar fi placut sa fiu preot. Si chiar mi-a trecut prin cap sa ma calugaresc pe la 15 ani, dar nu la modul serios. Am petrecut multe veri la manastirea Varatec, cand eram adolescenta, asa incat voiam sa ma fac maicuta. Intr-o zi, cand lipsea monahia care ne gazduia, mi-am pus vesmintele ei si tocmai ma uitam in oglinda, cand s-a intors si m-a prins. "Ce faci?", m-a intrebat. "Pai, voiam sa vad cum imi sta ca maica". "N-ai sa te calugaresti, ca prea iti joaca ochii in cap", a spus. Si tata a intentionat sa se calugareasca, dar deja avea familie si, deci, o alta responsabilitate, asa ca n-a facut-o.
Intalnirea cu Iisus
- Rezistenta in inchisorile comuniste s-a bazat, in mare masura, pe credinta in Dumnezeu. O experienta spirituala si sufleteasca covarsitoare, pe care a trait-o, cu siguranta, si parintele dvs., Dinu Pillat.
- Este cert. Tata avea o constitutie foarte fragila, a fost bolnav de tuberculoza, chiar inainte de a intra in inchisoare. Era imposibil sa-ti imaginezi ca omul acesta va rezista fizic, chiar si cinci ani. Mai ales ca a fost batut, torturat, tinut cu lanturi la picioare, pentru ca era un om care nu renunta la crezul si la ideile lui. Nu existau interogatorii fara bata, iar cand se intorcea in celula, era cuprins de neputinta, oboseala si disperare. Intr-o noapte, cand a fost adus de la o astfel de ancheta, unde fusese torturat, L-a vazut in dreptul usii pe Iisus, rastignit pe cruce. Il privea. Si-atunci a inteles de ce suferea. In momentul in care intelegi de ce ti s-a dat suferinta, poti sa treci peste orice. Revelatia ca prin suferinta s-a apropiat de Iisus i-a dat o putere spirituala atat de mare, incat mi-a spus: "Si de atunci, nimic nu mi s-a parut de neindurat". De acolo cred ca i-a venit si curajul, desi tata avea, oricum, stofa de erou. Inainte sa iasa din inchisoare, un ofiter de Securitate i-a cerut sa semneze un angajament de informator. Tata i-a spus ca a avut revelatia lui Dumnezeu in temnita si ca asta il impiedica sa faca orice intelegere neonoranta, sa tradeze sau sa faca rau. De altfel, vorbesc despre aceasta marturie a lui si notele informative date de altii despre tata, aflate in dosarul sau de la Securitate, acum in arhivele CNSAS. Informatorii au scris ca Dinu Pillat le-a spus ca nu poate fi cumparat dupa aceasta revelatie.
Exercitii de mers pe apa
- Ati mostenit pe linie de familie, nu doar talentul literar al inaintasilor dvs., ci si credinta in Dumnezeu. V-a fost de folos in momentele grele ale vietii?
- La mine, credinta si scrisul merg mana in mana. Am descoperit mai intai scrisul ca fictiune. Cand eram mica, minteam ingrozitor, mai ales la scoala. Si asta a devenit o problema a familiei, pentru ca inventam tot felul de lucruri, poate pentru ca familia mea traia sub tensiune continua, dupa venirea comunistilor la putere. De frica, invatasem sa traiesc dublu. O prietena a mamei, profesoara de germana, a sfatuit-o sa ma puna sa scriu. Am inceput sa scriu de pe la sapte ani, tot felul de povesti, si de atunci n-am mai mintit, nu mai simteam nevoia. Scrisul imi disciplina fantezia rebela. Mai tarziu, am descoperit scrisul ca drum spre Dumnezeu. Am inceput sa scriu un fel de jurnal, dar nu despre ce mi se intampla, ci cu "exercitii de mers pe apa", cum le-am spus eu. Cand eram prea ingrijorata sau suparata, imi propuneam sa "merg pe apa" cu mintea, sa nu ma scufund. Nu conteaza ce am scris, dar m-a ajutat mult. Incepeam, ca stare de spirit, de foarte jos, dar pe masura ce scriam, simteam ca ma desprind de pamant, de toate cele materiale, de tot ce te trage in jos. La capatul exercitiului eram senina, caci aveam certitudinea ca l-am intalnit pe Dumnezeu. La un moment dat, mi-am zis sa incerc sa scriu fara gandul ca vreau sa ajung undeva. Sa hoinaresc, pur si simplu. Si am avut o experienta, as spune, diavoleasca. Am intitulat aceasta scriere "Spovedanie in fata marii". Titlul spune tot, ca nu te spovedesti in fata marii, care e un simbol al schimbarii, al nemarginirii si al golului. Am scris ceva care m-a uluit. Era confesiunea unei eroine complet diferita de mine. Si chiar scrisul era altfel, stufos, muzical, plin de incantatii, si cu o vraja a cuvintelor pe care eu nu o aveam. Eroina mea nu-si afla locul nicaieri, nu era a nimanui si pleca de colo-colo. Lipsa de apartenenta este primul semn al diavolului. Tot ce se intampla in povestea mea ma ducea nicaieri. Si-mi parea ca povestea se destrama in urma, pe masura ce eu inaintam. Lasandu-ma purtata de scris, ajungeam in abisuri si zone de umbra, care nu stiu daca erau ale mele...
Pe urma, am captat experienta cuiva din inchisoare, pe care eu nu aveam de unde s-o cunosc si la care nu ma gindisem, pe care am descris-o ca sub dictare. Intr-un tarziu, mi-am dat seama ca aceasta experienta este distructiva, ca nu mai aveam de ce ma agata ca sa raman aici, in prezent. Si am avut un vis, in care eram cu tata, iar in jurul nostru, totul se prabusea, lucruri, pereti... Tata mi-a luat caietul in care scriam si mi l-a rupt in bucati, zambind. Am inteles ca nimic din ce scrisesem nu conta si m-am oprit. Mai tarziu am scris o carte, "Drumul spre Emaus", care cuprinde diverse amintiri. Am descoperit scriind ca, in anumite momente ale vietii, m-am intalnit constant cu Iisus, prin cei pe care i-am iubit. Inteleg intalnirea cu Dumnezeu prin intalnirea cu mesagerii Lui, care uneori se intampla sa fie oameni pe care ii vad o singura data in viata.
- Multi scriitori se multumesc sa-l aiba pe Dumnezeu doar in suflet si-acasa, "la purtator". Credinta lor nu ajunge si la biserica. Va numarati printre ei?
- Eu merg la biserica, particip la slujbe, ma spovedesc si ma impartasesc, ma rog... Duhovnicul meu a fost, pana nu demult, parintele Nicolae Buga, de la biserica Visarion, care acum este la Philadelphia. Dar am avut noroc si de alti preoti buni si am primit multa putere de la slujbele religioase. Cred insa ca ma ajuta si scrisul in drumul meu spre Dumnezeu. Ma gandesc la parabola talantilor. Dumnezeu mi-a dat acest talant, scrisul, ca sa am cu ce-mi "plati" drumul catre El. In cazul meu, scrisul nu e o experienta livresca, este chiar ce mi s-a dat sa fac ca sa ajung acolo. In urma cu zece ani, am fost la un pas de moarte. Disperarea mea nu era ca nu m-am rugat mai mult sau ca nu am fost la biserica mai des, ca asta oricum faceam, ci ca nu am ajuns prin scris destul de departe, pe drumul spre mantuire.
- Ce s-a intamplat atunci?
- In anul 2000 am fost diagnosticata cu cancer la rinichi. Inainte de operatie, m-am dus sa ma spovedesc si sa ma impartasesc, pentru ca nu stiam daca scap cu viata. Am mers la parintele Marchis, recomandata de Alexandru Paleologu, si parintele mi-a spus: "Acum Dumnezeu te incearca, cum l-a incercat pe Iov. Si iti ia ca sa-ti dea. Dar daca nu esti atenta si nu intelegi de ce ti s-a dat, degeaba ti s-a dat aceasta incercare. Deschide bine ochii si ai sa vezi ca toate lucrurile au un rost". Din acel moment, nu mi-a mai fost frica. Am luat-o ca pe o incercare pe care trebuie sa o trec, indiferent unde m-as fi intors, in viata asta sau in viata vesnica.
- Si-ati inteles de ce v-a dat Dumnezeu o incercare asa de grea?
- Da, pentru ca am privit mai atent in jurul meu. Cand m-am internat, am luat cu mine o sticluta cu agheasma de la Ierusalim, pe care am primit-o de la nasii mei. Inainte de operatie, mi-am dat cu apa sfintita pe frunte si pe la tample si m-am rugat. Iar Dumnezeu s-a milostivit de mine si a facut o minune: dovada este ca traiesc si azi. O alta minune a facut-o cu o pacienta din acelasi salon cu mine. Era inspaimantata ca va muri in operatie, fiind diagnosticata tot cu cancer. I-am dat si ei apa sfintita, s-a dat pe frunte si a plecat. Dupa cateva minute, s-a intors vesela. Zice: "Mi-au facut o noua ecografie si nu mai am nimic". Dar nu minunile, ci boala m-a facut sa inteleg ce datorie am pe pamant. Eram disperata, nu pentru ca mi se incheia viata prea devreme, ci pentru ca nu eram pregatita, nu facusem prea mult pentru apropierea mea de Dumnezeu. Cred ca asta e cel mai ingrozitor lucru care i se poate intampla unui om: sa fie luat din viata, inainte de a-si pregati sufletul. Odata l-am intrebat pe tata cum ar prefera sa moara: pe neasteptate, sau sa stie dinainte. Si mi-a spus: "Sa stiu, ca sa am timp". Abia dupa ce am trecut prin spaima bolii, am inteles ce-a vrut sa spuna. Viata a devenit pentru mine mult mai pretioasa. Pana atunci eram ca un om care cheltuie, crezand ca are buzunarele pline cu bani, cheltuiam timpul fara grija. Nu zic ca ce fac acum ma justifica, dar cred ca imi da o alta seriozitate.
Iubirea face minuni
- Aveti o cheie pentru apropierea de Dumnezeu?
- Nu-i las pe-ai mei sa moara. Le ingrijesc operele si le impartasesc tuturor. Imediat dupa ce a murit tata, il visam mereu. Odata am visat ca tata - de la a carui moarte au trecut 35 de ani - tragea sa moara chiar in odaia asta, si cineva a aprins o lumanare pentru el. I-am spus acelui om ca nu poate aprinde o lumanare, ca inca n-a murit. L-am luat apoi in brate pe tata si am plecat cu el. Si unde mergeam, el traia. Traia pentru ca era cu mine. Asta arata ca atat cat voi trai eu, va trai si el. Dar poate ca trebuie sa fac ceva mai mult, ca sa traiasca si cand nu voi mai fi eu. Pentru ca eu sunt ultima din familie. Eu cred ca orice opera adevarata are un sambure de divin in ea si ca faci un mare bine, impartasind-o altora. In plus, am descoperit ce inseamna smerenia, facand munca grea de editor; nu mai am acel ego: "eu, eu, eu". Si am mai descoperit ca iubirea face minuni.
- Este o metafora?...
- Nu, e adevarat. Aveam un dulapior cu arhiva familiei, manuscrise, scrisori, tot. I-am spus unui prieten: "Am acolo o comoara, dar nu ma pot uita la ea, ca sa nu impietresc de durere". Mi-a spus: "Trebuie sa dansezi cu aceasta comoara, care nu e numai a ta, ci a tuturor". Mi-era frica sa nu ma imbolnavesc de nostalgie, de dorul dupa parintii mei, dar n-a fost asa. Am luat la citit hartiile, cu greu, una cate una. Si am simtit ce putere are iubirea si dupa moarte. Am publicat un volum, "Biruinta unei iubiri", cu scrisorile pe care si le-au scris parintii mei, de cand s-au cunoscut si pana au murit. M-am umplut si eu de iubirea dintre ei si am vazut cum mama a simtit iubirea tatei si dupa moartea lui. Dupa moartea tatei, mama i-a scris surorii lui, Pia, care traieste in Anglia. Din scrisorile ei se vede ca trece prin trei faze: disperarea ca l-a pierdut, revelatia iubirii de dincolo, pe care o are prin vis si, in final, recuperarea lui.
- In ce sens spuneti "recuperarea lui"?
- Cand l-a cunoscut pe tata, mama venea dintr-o familie proaspata; tatal ei era un cizmar talentat, care a ajuns patron de magazin si membru in Parlament. Pe de alta parte, Ion Pillat, bunicul meu patern, parlamentar si el, venea dintr-o mare si veche familie boiereasca. Mama spune intr-o scrisoare: "Intre noi era o diferenta de o suta de ani", pentru ca social, ea venea dintr-o familie atat de noua, lipsita de vechimi boieresti. In plus, familia mamei nu prea credea in Dumnezeu, dar ea se casatorise cu un om profund credincios. Mama a incercat, in cei 30 de ani care i s-au dat dupa moartea tatei, sa reduca acest decalaj si sa-l inteleaga pe tata. Experienta suferintei de dupa moartea lui a facut-o vrednica de el, si atunci a putut sa moara si ea. Treptat, in scrisorile de la urma, mai ales, descopera splendoarea suferintei si cum, prin suferinta, gasesti minunea vietii. Ajunsese pana la urma pe acelasi plan cu el si il putea intalni in cealalta lume, pregatita pentru o altfel de nunta.
Iubirea este fundamentala. M-a intrebat odata un prieten, pictor: "Cu ce te duci la judecata de apoi, cu volumele tale de poezie, cu cartile pe care le-ai ingrijit?". N-as lua cu mine nimic altceva la judecata de-apoi, decat iubirea. Daca trebuie sa ma justific in fata lui Dumnezeu, este prin ce-am iubit. Si cred ca-i destul. Prin iubire nu inteleg numai iubirea de familie, de prieteni sau de tara, ci mai ales dorul de Dumnezeu. Iar moartea nu ma mai sperie, pentru ca e o poarta catre acea iubire.