Afara crapa pietrele de ger, iar pe geamul inghetat de la bucatarie se vede turnul cel mare al Sibiului, plin cu zapada, luminat galbui in noapte. Iarna, timpul orologiului sau curge mai bland, mai ingaduitor. Stam de cateva ore la povesti, in aroma de portocale. Apoi Lucia merge la culcare, iar Florin Barbu traverseaza casa veche, facuta parca in intregime din lemn, si pune mana pe un contrabas greu. Canta o ora, cu ochii inchisi, doar pentru el. Sunetele grave si moi plutesc in linistea noptii, grave si armonioase, asa cum se simte si cel ce ciupeste corzile. Timp de 10 ani, Florin a fost basistul unei trupe pop-rock de mare succes, apoi, intr-o buna zi, a pus punct, a renuntat la turnee, la faima si, impreuna cu sotia si cu fiul sau, au parasit Bucurestiul pentru Sibiu. Iar aici a descoperit o pace dupa care sufletul sau tanjea de mult. Si nu retras undeva in natura, ci chiar in centrul orasului, dar cat de departe de ritmul isteric al capitalei! Toata lumea vrea sa se indrepte spre Bucuresti. Este orasul oportunitatilor, se spune ca aici se invart banii si gloria, ca in orice domeniu, mai ales cel artistic, doar aici poti fi vazut si te poti afirma. Exista insa si drumul invers. Exista viata si dupa Bucuresti.
Luca
Dimineata urmatoare, primul lucru pe care-l face Florin este sa insface din nou contrabasul masiv si sa repete. "E un instrument dificil, imi ia ceva timp sa-i dau de cap. Prima oara am pus mana pe un contrabas acu' vreo 15 ani si a fost dragoste la prima vedere. In vara, cand ne-am mutat aici, intr-o casa mare, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost acela ca acum am loc pentru un contrabas. In cateva zile mi-am luat unul, era intr-o stare foarte proasta, dar Santino Mascolo, italianul lutier care sta la doua stradute de mine, m-a ajutat cu rabdare sa-l pun la punct. Nu ma preocupa performanta la contrabas, nu ma preocupa performanta in general in muzica, sunt intr-o vacanta pe termen nedeterminat. Cant putin, de placere, si simt cum acest instrument greu se inmoaie incet, incet, in mainile mele. Deja pot sa cant "melc, melc, codobelc"". Florin nu-si incheie bine fraza, ca o zvarluga blonda tasneste in sufragerie, topaie, tropaie, striga, sare, ia casa cu asalt. Cand se mai linisteste un pic, isi trage un scaunel si se urca in picioare langa tatal sau, cu fata la oglinda ovala, asa incat sa se poata vedea cand danseaza. Florin continua sa cante, cu ochii intredeschisi, aruncand cate o privire catre Luca. Nu are nici o graba. In primii doi ani din viata fiului sau, abia daca l-a vazut, era mai tot timpul plecat prin turnee, si lucrurile ar fi continuat in acelasi fel, daca nu ar fi luat aceasta decizie. "Il vedeam de doua ori pe saptamana, si atunci eram rupt de somn. Baietii au nevoie de un model, si daca tata nu-i in preajma, modelul poate fi vecinul sau baietii de la scara blocului. Vreau sa fiu cat mai mult alaturi de el. Luca a devenit numarul unu, si apoi muzica. Se schimba de la o zi la alta, mereu apare cu o noua intrebare sau cu alte idei si nu mai vreau sa pierd aceste momente importante... Chiar si cand plec pana la colt sa iau o paine, mi se face dor de el...".
Cu bicicleta pe deal
Florin Barbu s-a nascut in Sibiu, a copilarit in Resita, si dupa ce a absolvit Facultatea de Medicina, a devenit muzician profesionist in Timisoara. Isi doreste foarte mult pentru Luca o copilarie in vecinatatea dealurilor, cu aer curat, plimbari lungi cu bicicleta, si a inteles ca nu-i poate oferi asa ceva in Bucuresti. Multi tineri prefera sa plece din tara, justificand ca vor sa-si creasca copiii intr-un mediu mai civilizat, insa Florin este de alta parere. "Aveam prieteni in Bucuresti, care tot timpul pe care-l petreceam impreuna, ore intregi uneori, nu faceau altceva decat sa se planga cat de rau e in Romania, ce urat e, cum merg toate prost, pe dos. Eu vad altfel lucrurile, mie-mi place Romania, e frumoasa, cred in continuare in ea. Romania nu inseamna Bucurestiul. Ne simtim toti trei asa de bine aici, in Sibiu, ne simtim ca acasa, chiar daca ne-am mutat doar de jumatate de an. Prima oara cand ne-am intors in Bucuresti, la mama, lui Luca nu i-a placut deloc, a stat posac si a zis: "Eu vreau la Sibiu meu". A doua oara, ne-am pregatit valiza, si cand sa iesim pe usa, s-a oprit in prag si a zis ca el nu merge la Bucuresti. Asa ca noi am plecat cateva zile si Luca a ramas la Sibiul lui. I s-a schimbat si vorba, dupa cateva zile de gradinita, numai ce-l aud spunand: "Ui, aici, cum curge apa" . Acum e ardelean piticu', vorbeste cu "ui". Luca merge la o gradinita de stat, ajungem in cinci minute. In Bucuresti, pentru gradinita am fi stat zilnic in trafic doua ore, ce s-ar fi adaugat celorlalte doua, petrecute mergand spre sala de repetitii".
In cetate
Cu Florin Barbu, sibianul, ma intalnisem spre sfarsitul verii trecute, pe terasa unei cafenele, chiar deasupra Podului Mincinosilor. In zi de vara, Sibiul este departe de a semana cu un molcom oras de provincie: festivaluri, spectacole, concerte - se tin lant, pe strazi se vorbesc multe limbi straine, dar nimic din forfota aceasta nu agaseaza, nu oboseste. Dupa cateva ore, mi-am dat seama ca desi locuisem amandoi in acelasi oras, era pentru prima oara cand am stat linistiti de vorba, ne-am spus fiecare ce-am avut pe suflet. "Mi se intampla foarte des asta", imi spune Florin, "ma intalnesc cu oameni cu care, desi ma intelegeam foarte bine, abia schimbam cateva vorbe, pe fuga, in Bucuresti, iar aici discutam altfel, in tihna. Parca timpul se dilata aici, pot sa repet la contrabas, sa stau cu Luca, sa ies la bere cu prietenii, sa ma ocup si de mica mea afacere. Ar fi fost imposibil sa fac asta in Bucuresti. N-aveam multi prieteni in Sibiu inainte sa ne mutam, dar acum, cand ies pe strada, ma salut din zece in zece metri cu cate cineva. E suficient sa te imprietenesti cu unul singur si apoi cunosti pe toata lumea, dupa principiul dominoului. Avem si o gasca de rockeri, toti cu copii, in care ne simtim foarte bine... Sibiul este ca o cetate inchisa, saseasca, si sibienii au un comportament insular, ca britanicii, sunt foarte comunicativi, dornici sa interactioneze, nu am mai vazut asa o deschidere in alt oras".
Florin s-a mutat in Bucuresti in 2000, unde a venit cu trupa lui A.G. Weinberger. Parea visul vietii lui, sa faca parte din prima liga a muzicienilor, sa locuiasca in capitala, sa castige bine din muzica. "Asta a fost la inceput, mi-am dat seama apoi ca ma pacalesc, ca nu asta e viata pe care eu, un baiat binecrescut, obisnuit sa vada soarele rasarind dintre dealuri si nu dintre blocuri, si-o doreste. Nu ne pria niciunuia dintre noi. Un alt coleg, timisorean, umbla noaptea pe strazi, singur, si plangea... Dupa un timp, am inceput si eu sa ma trezesc in toiul noptii, sa plang, sa simt ceva negativ in jur, fara sa stiu de la ce mi se trage. Colegii mei s-au intors in Timisoara, eu am ramas si am facut cariera zece ani cu Pro Consul. Dupa ce s-a nascut Luca, ne-am zis: "Gata, de acum suntem bucuresteni", insa intr-o zi, m-am intalnit cu un timisorean care m-a intrebat de cat timp suntem acolo. De sapte ani. Ei, mai aveti trei, a zis. Cum adica? Pai nu stiti ca asta-i limita? Nici un timisorean nu rezista mai mult de zece ani in Bucuresti. Am zambit si am uitat, dar dupa noua ani, cand ne-am hotarat sa plecam, mi-am amintit si am ras cu pofta. Avusese dreptate. Daca ma uit acum in urma, imi dau seama ca nu regret nimic din Bucuresti. Se intampla sa vreau sa vad un artist mare ce concerteaza acolo si imi zic ca voi urca in masina si voi pleca, dar, de cele mai multe ori, cand ma gandesc la intrarea in oras prin Militari, cu traficul, cu nervii de acolo, ma las pagubas, mai bine stau acasa si ma simt bine".
Se facuse seara si ultimele raze de soare coborau bland printre cladiri. Pe o straduta, doi tineri germani, din breasla calfelor, lucrau de zor pentru finisarea unor detalii la o cladire veche. Ni se alaturasera Luca si apoi, Lucia, frumoasa lui mamica, cu ochi la fel de albastri. Lucia si Florin sunt casatoriti de zece ani, timp in care nu au stat aproape deloc cuminti acasa, au strabatut sute de kilometri pe biciclete, pe soselele patriei sau pe coclauri, au facut excursii exotice, au mers impreuna in turnee. Lucia este singura care ar avea ceva de regretat, dupa plecarea din Bucuresti: a renuntat la postul de actrita a teatrului "Ion Creanga" si, bineinteles ca ii este dor sa joace. Dar chiar si asa: "Intrebarea nu e cum ne-am acomodat aici, ci cum de am rezistat atat timp in Bucuresti?", spune ea. "Dupa copilaria mea petrecuta, pana la 14 ani, intr-un sat de munte, Bucurestiul a fost un adevarat calvar. La inceput, cand ne-am mutat acolo de la Timisoara, simteam din jumate in jumate de ora un nod in gat, o suferinta. Desi locuiam intr-un bloc aflat chiar in parc, am realizat cu adevarat cat de poluat este acel oras, abia dupa ce am venit aici. Aici, in Sibiu, se simte mirosul muntilor pana in pat. Pe cat de greu mi-a fost sa las Timisoara pentru Bucuresti, pe atat de bine ma simt aici, la Sibiu".
Faina afacere!
Odata stabilit in Sibiu, Florin nu a renuntat la cariera sa muzicala. S-a reintalnit cu saxofonistul Eddie Neumann, cu care infiintase la sfarsitul anilor 90 excelentul grup timisorean Blazzaj si, alaturi de Luiza Zan, au pus bazele formatiei AZZA. Au sustinut rare si memorabile concerte in cluburi din Sibiu si din Bucuresti. La inceputul acestui an, dupa ce s-au retras trei zile la o cabana, pentru repetitii, Florin si cativa colegi din alte trupe au sustinut in Sibiu un concert cu muzica adolescentei lor, hard rock, si s-au distrat grozav. Dar Florin mai are un "business". "Le fac oamenilor cate-o bucurie", spune el. Dupa ce in vara lui 2009 si-a vandut apartamentul din Bucuresti, a incarcat totul intr-un camion si s-a mutat cu familia, intr-o casa mare si frumoasa, de pe o strada linistita din centrul Sibiului. Dupa cateva luni de la mutare, a inchiriat spatiul de sub apartamentul sau si l-a transformat intr-un magazin de instrumente muzicale, "Guitar Shop X Base". "Ma simt atat de bine la magazin, am mereu un ceainic pe foc, cei ce intra devin din potentiali clienti prieteni. Bem un ceai, vorbim, eu dau meditatii gratis la bas si invat de la ei, de la copiii ce vin la magazin, sa cant la chitara. Ma bucur sa vad ca sunt foarte multi tineri, pustani, ce vin si privesc fascinati chitarele, le incearca, e ceva aproape magic pentru ei. Multi isi cumpara de aici chitara si pastram legatura, imi arata ce au mai invatat, sper ca in curand sa se formeze o comunitate de iubitori ai muzicii. Intr-o zi a venit o fetita, a zdranganit un pic si a plecat acasa, in brate cu o chitara ce parea mai mare decat ea. Seara, s-a intors cu prietenii sa ma colinde. Dupa ani de zile de umblat pe coclauri, am redescoperit anul acesta sarbatorile in familie. Am facut un brad mare, am invatat cateva cantece si l-am pacalit pe Luca inca o data cu Mos Craciun. Am primit colindatori, am colindat si noi. Uitasem cat de bine e..."
Fotografiile autorului