Dialoguri in pridvor: Catalin Tarcolea

"Cu Dumnezeu nu te targuiesti. Te daruiesti total. De restul se ocupa el"

Este unul dintre artistii valorosi, dar prea putin cunoscuti ai Romaniei. Pianist, violonist, compozitor, programator, producator, orches trator si, mai ales, un excelent naist. Este cel care a introdus pentru prima oara naiul in jazz. Canta de la varsta de trei ani la vioara, dar a schimbat arcusul pe nai, la 17 ani, la fel cum a dat si muzica simfonica pe jazz. A participat la numeroase turnee in strainatate, inainte si dupa 1989, este autorul a 18 albume, a fost premiat si apreciat peste tot in lume. Numele sau are rezonanta insa doar pentru "initiati". Si mai are Catalin Tarcolea o calitate, mai presus decat toate: este un om al lui Dumnezeu.Un intelectual credincios, nedespartit de biserica.
Provine dintr-o familie de artisti, cu tatal, Traian Tarcolea, fost mare violonist si dirijor al Ansamblului National Rapsodia Romana, iar mama, Liana Tarcolea, fosta prim-balerina de succes. Parintii i-au sadit in suflet nu numai gustul pentru arta, ci si dragostea de Dumnezeu. Intr-o dupa amiaza de iarna, ne-am ingaduit cateva ceasuri de vorba despre muzica si credinta, in modestul sau apartament din Bucuresti.

"Am studiat la nai pana imi curgea sange pe tuburi"

- Credinta poate fi comparata cu muzica. Cand e continua si profunda, iti da aceeasi stare inaltatoare, apropiata uneori de extaz. Ce-a fost la inceput, rugaciunea sau naiul?

- Am crescut intr-o familie crestin-ortodoxa, in care sarbatorile erau respectate, am fost invatat sa ma rog si sa merg la biserica. Mai ales bunicii mele materne, care era moldoveanca si foarte credincioasa, ii datorez educatia religioasa din primii ani de viata. Insa, dupa ce am mai crescut si am ajuns adolescent, am cam uitat de biserica. Nu ca as fi devenit necredincios, dar imi spuneam ca sunt tanar si am timp pentru toate. In adolescenta eram atat de preocupat de muzica, incat nu ma mai gandeam la altceva. Am trait o intensa, dar scurta pasiune pentru rock, caci atunci erau in voga Jimi Hendrix, Beatles... Insa, pe cand aveam vreo 17 ani, a venit la Bucuresti o legenda a jazzului, Earle "Fatha" Haines, care m-a cucerit, si am lasat rockul in urma. Atunci am vazut ce poate face un om cu un pian. Habar n-aveam, desi "bateam" si eu in pian. Sigur ca dupa aceea am auzit de Oscar Peterson, Miles Davis, Count Basie si asa mai departe. Nu mi-a fost greu sa trec de la muzica culta la jazz, pentru ca sunt inrudite, iar jazzul mi-a placut mai mult pentru libertatea de a improviza.

- Daca v-ati indragostit de jazz, nu era mai natural sa alegeti pianul ca instrument? De ce naiul?

- Oricum voiam sa renunt la vioara, iar pianul era intr-adevar o optiune. Vioara as spune ca e cel mai greu instrument, desi la concurenta cu naiul. Profesorii mei spuneau ca sunt un violonist de geniu, dar mie nu-mi placea ca trebuia sa exersez enorm, si deja imi sacrificasem copilaria pentru asta. Am cantat si la chitara bas, si la pian si, intr-un tarziu, mi s-a parut interesant naiul. Era atunci pe val Jethro Tull, cu Ian Anderson la flaut, si mi-a trecut prin cap ca as putea face la nai ce facea Anderson la flaut. Desi imediat mi-am zis ca e o nebunie. Si totusi m-am aruncat cu voluptate in nebunia asta. (Rade.)
L-am cunoscut pe celebrul naist Simion Stanciu, care m-a ajutat si m-a incurajat, desi m-a prevenit ca naiul e foarte greu. Cu atat mai mult m-a motivat. La 17 ani era cam tarziu sa te apuci de un instrument de suflat, caci, daca vrei sa faci performanta, incepi la 13 ani. Dar am studiat la nai pana imi curgea sange pe tuburi. Am luat un mare premiu in Iugoslavia, dupa numai sase luni de cantat la nai. Daca ramaneam la vioara, as fi fost un violonist bun intr-o orchestra. Dar de solist, nici vorba! Cu naiul, am devenit imediat solist si am cantat in toata lumea. Ucenicia mi-am facut-o cu formatia Benone Damian, in care fusese la nai si Gheorghe Zamfir, la inceputul carierei sale. Nu va puteti inchipui ce succes avea folclorul romanesc in strainatate pe atunci. La concerte tragea lumea de hainele noastre, ca de trupele de rock. A fost o mare moda a vremii folclorul nostru in Europa, dar, din pacate, s-a cam dus.

- Desi aveti o cariera extraordinara in spate, nu faceti parte dintre vedetele promovate in mass-media. Sa fie de vina jazzul, care e mai putin gustat la noi?

- Nu neaparat jazzul, desi, intr-adevar, publicul de jazz este ghetoizat la noi, dar si aiurea. Problema este ca nonvaloarea a castigat piata, nu numai in Romania, ci in toata lumea. Se lucreaza la imbecilizarea publicului. E mai usor sa conduci un popor lipsit de gust estetic si de cultura. Gustul publicului a fost stricat prin productiile impinse catre mase. Muzica iti deschide sufletul si iti dezvolta si inteligenta, dar numai muzica adevarata. Nu poti sa fii destept ascultand muzica tehno, pentru ca acolo nu este o linie melodica, ci o secventa reluata de la un capat la altul. E ca si cum ai face o poezie dintr-un singur cuvant, si ala banal. Asta iti spala creierul, nu iti motiveaza imaginatia, nu te provoaca la meditatie, nu iti naste nici o emotie. Incet, incet, dispare melodia - nu o spun eu, ci au spus-o nume grele ale jazzului, Michel Legrand si Michel Petrucciani. Mergem catre o noua oranduire mondiala si, cu cat sunt mai multi grobieni si prosti pe pamant, cu atat sunt mai usor de manipulat si de condus. Eu unul m-am automarginalizat, ca nu vreau sa fiu amestecat in fenomenul asta.



"Pe Dumnezeu il gasesti in strada"

- Sa revenim la credinta. Bunica va ducea de mana la biserica, va ridica in brate sa ajungeti sa sarutati icoanele, va insemna cu semnul crucii si va invata rugaciunile de seara si de dimineata. Ce altceva important va amintiti ca v-a invatat?

- Mi-a spus ca pe Dumnezeu il gasesti in strada. Doar sa fii atent la oameni. El poate fi sub chipul unui cersetor, al unui copil neajutorat sau al unui trecator oarecare. Si m-a invatat sa fac bine si sa-i ajut pe toti cei pe care pot, ca in felul aceasta il ajut pe Hristos.

- Spuneati ca in prima tinerete v-ati indepartat de biserica. In ce fel s-a petrecut reapropierea?

- Eu am avut credinta mereu. Credinta a facut parte din viata mea. Dar am incetat sa o mai practic, adica sa merg la Sfanta Liturghie, uitam sa ma rog. Intoarcerea mea la credinta practicanta, sa zic asa, desi nu suna prea ortodox, s-a petrecut oarecum in trepte. Desi cunosteam ortodoxia, am fost, intr-o perioada, intr-o cautare spirituala febrila. Am citit carti despre marile religii ale lumii, mai ales cele orientale, am facut yoga, toate le-am incercat si toate ma incitau, mai ales ca erau interzise. Simteam o nevoie acuta de transcendent. Marea revelatie s-a produs dupa 1990, cand l-am cunoscut pe maestrul Sorin Dumitrescu, care mi-a spus ca toate sunt bune si frumoase, dar ca nu are rost sa ne uitam in ograda vecinului, cand noi suntem binecuvantati cu aceasta bogatie fantastica: ortodoxia. I-am cunoscut apoi pe parintele Galeriu, care te impresiona de cum il vedeai, pe parintele Iustin Marchis, pe care il pretuiesc enorm, pe parintele Dan Badulescu - bunul meu prieten... Si a inceput sa mi se ia ceata de pe ochi. Prietenii mei mai avansati pe drumul credintei mi-au indicat o serie de carti care m-au luminat si mai mult si care au pecetluit credinta mea. Nu vreau sa spun prin asta ca m-am inteleptit, dar stiu unde sa caut Calea, Adevarul si Viata. Am trait si cateva minuni, de care nu aveam nevoie ca sa cred, dar care m-au coplesit, caci mi-au relevat imensa dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.

- Ce fel de minuni?

- N-as vrea sa vorbesc despre ele, pentru ca ar putea fi considerate simple povesti sau laude. Si poate pentru cineva strain de credinta, nici nu par a fi miracole, dar eu asa le-am inteles. Totusi, sunt dator cu marturisirea...
In 1985 am fost intr-un turneu de sase luni in SUA si eram pregatit sa nu ma mai intorc in Romania comunista. Dar, desi profesional mi-a mers foarte bine acolo, m-am simtit foarte rau sufleteste si am mai fost si escrocat. Mi-am dat seama ca nu vreau sa o iau de la capat in America, dupa ce in Europa devenisem cunoscut, facusem 14 albume si eram bine primit. M-am intors in tara si eu cred ca asta a fost vointa lui Dumnezeu, caci avea alte planuri cu mine aici. Daca ramaneam in America, probabil ca ma pierdeam sufleteste. Asa, aici am cunoscut oameni care m-au ajutat duhovniceste. Un alt miracol a fost ca am lipsit din Romania la revolutie. Plecasem intr-un turneu in Japonia, cu trei saptamani inainte. Daca eram aici, as fi iesit in strada si, sigur de tot, m-ar fi gasit un glont si muream, pentru ca eu sunt ala care o pateste de obicei. Dumnezeu te ajuta, daca te vede ca esti pe un drum bun. Si eu mergeam cu mama pe la biserici si manastiri, sa se roage preotii pentru mine, sa am sanatate, sa pot sa-mi fac bine meseria, sa-mi dea drumul Securitatea in turnee...

- Cum de v-au lasat sa plecati, mai ales in SUA?

- Probabil ca stiau cat sunt de legat de familie si apoi, desi iesisem de mai multe ori din tara, m-am intors fara probleme. Mie imi mergea bine aici. Sigur ca, la un moment dat, a venit un securist si mi-a cerut sa-mi torn colegii de turneu. Si eu am raspuns ca, bineinteles, voi raporta orice complot contra republicii socialiste... bla, bla, bla. Dar, zic, sa stiti ca nu prea sunt atent, eu ma impiedic cand merg pe strada, caci am in cap numai teme muzicale. Mi-a mai pus niste intrebari, m-a mai verificat si si-a dat seama ca nu poate miza pe mine. M-a lasat in pace.

- Ati trait si alte minuni?

- Da, multe, multe... La un moment dat, l-am cunoscut pe parintele Arsenie Papacioc de la Manastirea Techirghiol. Asteptam, intr-o multime de oameni, sa intru la sfintia sa. M-a vazut si m-a strigat pe numele de botez: "Traiane, vino la mine!", desi nu ma cunoscuse pana atunci, nu avea de unde sti cum ma cheama. Este vazator cu duhul. Si cand mi-am dat seama de asta, intelegeti cum m-a zguduit. Insa, lectia cea mai mare mi-a dat-o Dumnezeu in 2004. Mama tocmai avusese un accident urat si a stat multa vreme in spital. Eu nu aveam bani nici pentru mine, nici pentru nevoile mamei. Profesional mi se inchisesera orizonturile. Pe scurt, eram disperat. M-am speriat foarte tare. Si atunci, mi-au cazut in mana cateva carti care au jucat un rol extraordinar in viata mea: "Cum sa ne mantuim", de ieromonah Ioan Iaroslav, cartea mea de capatai, apoi mai multe volume de Teofan Zavoratul, Paisie Aghioritul, Dumitru Staniloae, Paulin Leca, Nicolae Velimirovici si de parintele Arsenie Boca. M-au cutremurat mai ales scrierile parintilor Ioan Iaroslav si Arsenie Boca. Pentru ca am inteles cat de cazut eram, cat de pacatos si cat de viu si lucrator este cuvantul lui Dumnezeu. Am inceput sa merg din nou regulat la biserica, sa ma rog, sa ma spovedesc si impartasesc. Si, deodata, totul s-a luminat. Am simtit ca am revenit la radacini, la toti cei dragi ai mei, acasa. Iar pe de alta parte, Dumnezeu mi-a scos in cale oameni care m-au sprijinit, au aparut tot felul de oportunitati, am inceput sa castig bine din nou, desi nu ma preocupa asta...

"Il iubesc pe Dumnezeu si Il cant"

-Intoarcerea la credinta v-a fost rasplatita...

- Am cazut in genunchi inaintea icoanei si m-am lasat patruns de intelesul poruncii lui Dumnezeu: Eu sunt sfant, fiti voi asemenea Mie. Pai, nu e de joaca. De ce nu respectam aceasta porunca? Ma refer, in primul rand, la mine, caci eu sunt primul care il rastigneste pe Hristos zilnic. Si Dumnezeu, in marea Sa bunatate, s-a milostivit de mine si a inceput sa-mi dea. Ca unui copil cam prostut, pe care vrei sa-l incurajezi pe calea cea buna. Dar, sa ne intelegem, eu nu m-am intors la credinta ca sa primesc plata. Cu Dumnezeu nu te targuiesti: da-mi, ca sa-ti dau. Te daruiesti total si de restul se ocupa El. Tu slujeste-L si nu-ti fa alte griji, ca nu te va lasa sa mori de foame.

- Si cum Il slujiti?

- Eu asa am inteles, ca trebuie sa-L iubesc si sa-L cant. Si daca il iubesc, ii indeplinesc poruncile. De cantat, am facut-o inca din 1998, cand am scos albumul "Extreme", in care prima si ultima melodie il canta pe Hristos. Mai am si alte piese dedicate lui Dumnezeu, unele la un nivel mai inalt: "Doamne, strigat-am!" si "Cand Te-ai pogorat", lucrari care au luat si premii, au fost in festivaluri internationale de muzica culta.
Poate ca ar trebui sa fac numai asa ceva, dar nu pot, ca raman fara spectatori si tot nimic n-am rezolvat. Interesul este sa te adresezi unei mase mai largi, cu ceva mai usor de primit, dar care sa contina mesajul tau de adevar.
Desigur, nu e de ajuns sa-L slujesc pe Dumnezeu prin muzica. Il marturisesc si public. Mai ales acum, dupa 2000, cand tendinta este de a-l nega pe Dumnezeu prin tot ce vedem in presa, la televiziune, in comportamentul zilnic al majoritatii oamenilor - care par sa fi uitat complet de Dumnezeu. Am ajuns intr-un hal de pacatosenie care depaseste cu mult Sodoma. Pe atunci nu erau marsuri ale homosexualilor in fata bisericilor, ca acum. De te intrebi cum ne mai rabda Dumnezeu.

- Multi oameni care se considera credinciosi spun ca Dumnezeu inseamna numai iubire, ca nu trebuie sa ne temem de El. Acestia v-ar putea acuza ca sunteti... apocaliptic.

- Am vazut si eu multi artisti care se pretind credinciosi si afirma ca e o prostie sa ne temem de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire. Pai nu Dumnezeu ne trimite raul, ci pacatele noastre il atrage asupra noastra. Insa toti Sfintii Parinti ai Bisericii spun - iar eu pe ei ii cred - sa ne temem de Dumnezeu, pentru ca teama este prima treapta a iubirii. Nu ne temem de El ca de un gardian, care ne bate daca am incalcat o regula, ci ca de un tata, de dragostea caruia ne lipsim prin pacatele pe care le facem. Frica noastra este sa nu cadem din dragostea Lui.

"Un artist fara Dumnezeu nu are substanta"

- Credeti ca in meseria pe care o faceti si in succesul de care va bucurati e si bunavointa cereasca?

- De cate ori cant, sunt intr-o stare pe care nu o pot explica decat prin interventia divina. Mi se pare ca Altcineva canta prin mine. Sigur, acum or sa sara unii sa spuna ca ma dau mare, ca Dumnezeu canta prin mine. Nu asta vreau sa spun, ci ca Dumnezeu lucreaza prin oameni si ca talentul este o stare de gratie. Iar talentul este de Sus, nu avem noi nici un merit. Cea mai puternica experienta de acest tip am trait-o la Dusseldorf, in Germania, pe cand inregistram un album de muzica romaneasca stilizata. Interpretam o doina, compusa de mine, in memoria bunicii mele moldovence, si am avut senzatia de levitatie. Orga s-a oprit si am inceput un bocet la nai. Simteam ca nu o sa mai fiu, ca ma ridic si in acelasi timp ma dematerializez. Asa ceva n-am mai trait niciodata pe urma.

- Cand o faci cu daruire si cu talent, muzica te poarta in sfere inalte. Poate sa nu aiba legatura cu credinta.

- Un artist fara Dumnezeu nu are substanta. Daca nu crezi, esti sec. Poti avea o stare deosebita cand canti, fiind pasionat de ce faci, dar interpretarea ta e doar tehnica. O tehnica inalta, desigur. Jos palaria! Poti fi, de pilda, un instrumentist extraordinar, sa iei o mie de note pe minut si publicul sa te aplaude pentru maiestrie. Dar vine un Marin Chiser, canta doua note din caval, de cazi in genunchi si plangi. Asta e diferenta, ca omul acesta il are pe Dumnezeu.