Dragobete pupa fete

Delia Hanzelik
Veche sarbatoare populara, Dragobetele a fost resuscitat dupa 1989, ca o replica autohtona la importul de "Valentines Day" (Ziua occidentala a indragostitilor, venita la pachet cu alte sarbatori "globalizate", cum ar fi Haloween-ul), si preluata apoi cu sarg si cu oarecare entuziasm de mass-media si de mediul urban.

Asa a devenit Dragobete un prilej de sarbatoare oraseneasca, si, ulterior, subiect de festivaluri locale (chiar si pe unde nu s-a pomenit in traditie de Dragobete), prilej in plus de vanzari pentru comerciantii de toate felurile... Conservatori si iubitori de traditie romaneasca adevarata, am rugat-o pe doamna CARMEN MIHALACHE - etnolog, cercetator la Muzeul Taranului Roman, sa ne spuna adevarata poveste a vestitorului popular al iubirii. Cine a fost Dragobete? De unde vine? E un mit al imaginatiei taranesti, urzit in serile friguroase de iarna, cand dorul de primavara si soare avea nevoie de-un vestitor, sau e vreun zeu pierdut al vremurilor pagane, protector al primelor suspine de dragoste?

Dragostitele

Pe vremuri, intr-un interval cuprins intre a doua jumatate a lunii februarie si prima jumatate a lunii martie, la tara "se tinea" Dragobetele. O sarbatoare prin care romanii n-au facut decat sa respecte un calendar ancestral, cel al firii, si sa-si randuiasca ritmurile cu cele ale naturii. Nimic mai simplu si mai lesne de inteles! Vorbesc la trecut, pentru ca putine mai sunt locurile in care oamenii isi mai aduc aminte de sarbatoarea asta si chiar si mai putine sunt cele in care se mai tine.
Datele erau variabile, de la zona la zona: cel mai frecvent 24 februarie, dar si 28 februarie, 1, 3, 9 sau chiar 25 martie. Oricum, toate aceste date gravitau in jurul echinoctiului de primavara. Nu numai timpul variaza dupa loc, ci si numele sarbatorii. Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea au inregistrat denumiri precum "Ioan Dragobete", "Dragostitele", "Santion de primavara", "Cap de primavara" sau "Cap de vara intai", dar si "Dragomiru-Florea" sau "Granguru".
Denumirea cea mai raspandita, cea de "Dragobete", are diverse explicatii. Unii spun ca ar fi un calc dupa "Glavo-Obretenia", numele din slava veche al sarbatorii crestine "Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul", peste care pe alocuri se suprapune. In aceasta ipoteza, ca si in cazul altor sarbatori din calendarul popular (Circovii, Ciurica, Probejenia, Procoava, Ovidenia, Stretenia s.a.), romanii au adaptat denumirea slava, care a cunoscut mai multe variante pana a ajuns la "Dragobete". Altii sustin ca numele vine tot din doua cuvinte din slava veche, "dragu" si "biti", ceea ce s-ar traduce prin "a fi drag". Mai sunt si altele.

Logodiciul pasarilor

Indiferent de originea numelui, vorbim despre o sarbatoare mica, cu raspandire locala (atestata pana cel tarziu prin 1970 in cateva regiuni, in special din sudul si sud-vestul Romaniei - Gorj, Dolj, Olt, Mehedinti, Hunedoara - dar si prin zone restranse din Muntenia sau Dobrogea) si marcata prin acte rituale de mica amploare. Era in primul rand o sarbatoare dedicata pasarilor, de unde si denumiri ca ,,logodiciul pasarilor" sau "logodna paserilor". O sarbatoare din ciclul celor strans legate de momente semnificative din viata plantelor, pasarilor sau animalelor (in special de ciclul de reproducere al acestora) si care puteau avea influente faste sau nefaste si asupra vietii oamenilor. Sunt multe sarbatori de acest fel in calendarul popular: "Nunta urzicilor", "Ziua Cucului", "Ziua Sarpelui", "Filipii de iarna", dedicata lupilor, si cate si mai cate. De Dragobete, pasarile, cele nemigratoare, se strang in stoluri, se imperecheaza ("se dragostesc", cum se zice in popor) si incep sa-si rostuiasca cuiburile.

Zburatoritul

Ca mai toate sarbatorile de la inceputul anului agrar, Dragobetele se leaga de fertilitate, fecunditate, de renasterea naturii, de trezirea ei la viata, ca si de primenirea care trebuie sa insoteasca aceasta revigorare, primenire prin care si oamenii se pun in acord cu natura. De aici, o suma de gesturi si acte rituale, diferite de la o zona la alta, dar menite sa puncteze toate aceste lucruri.
Am sa va dau doar cateva exemple. Logodna de primavara a pasarilor, despre care vorbeam, se rasfrange in fel si chip asupra oamenilor, mai ales a celor tineri, care transforma momentul, prin tot ceea ce fac, intr-un fel de sarbatoare a dragostei. Vorbim despre tot soiul de "logodiri" simbolice, facute uneori in joaca, alteori la modul cel mai serios, despre "insuratiri" si "infratiri" ale tinerilor, despre credinte populare, gesturi magice sau doar profilactice, si practici cu conotatii erotice, in care cel mai adesea personajele principale sunt tinerele fete sau femeile.
In cele mai multe locuri, de Dragobete, tinerii nenuntiti, baieti si fete de varsta pubera, uneori chiar si femei tinere si feciori, imbracati de sarbatoare, se strangeau in cete dimineata si ieseau la marginea satului, pe dealuri, in padure sau in cranguri. In vreme ce baietii adunau lemne de foc, fetele culegeau flori de primavara si alte plante pe care le puneau apoi la pastrare pentru a le folosi la descantecele de dragoste. Ori adunau apa din omatul netopit sau de pe frunzele de fraga, sau apa de ploaie ori chiar de izvor, caci aceasta apa, "sarutata de zane", avea sa le faca mai frumoase si dragi oricui. Apoi lemnele erau folosite la aprinderea unor focuri in jurul carora tinerii povesteau de-ale lor, faceau glume si sotii cu substrat erotic sau incingeau hore.
Unul dintre actele mai spectaculoase este "zburatoritul", obicei din sudul tarii, un fel de harjoneala erotica, o fuga rituala care se sfarseste cu sarutari si imbratisari intre tinerii care participa la ea. In preajma pranzului, fetele care luasera parte la aceste "escapade" cuminti o luau la fuga inspre sat, urmate de baieti. Fiecare alerga dupa draguta lui si fetele se lasau prinse, imbratisate si sarutate in vazul tuturor, ceea ce echivala cu o logodna pe un an de zile. "Dragobetele saruta fetele!", se zicea. Multe asemenea logodne puteau fi urmate de logodne si casatorii adevarate, in timpul anului. Cei care nu participau la aceste intalniri vesele si de bun augur riscau sa fie ocoliti de dragoste tot anul.
In alte locuri, in aceasta zi, fetele si baietii ieseau impreuna cu oile la pascut, horind si sarutandu-se pe furis, in ideea ca daca pasarile se insotesc acum, si oamenii trebuie sa faca la fel, ca sa nu ramana fara pereche si sa fie iubiti peste an. Tot acum, in anumite sate se faceau leagane ("titeiche") pe care tinerii le agatau intre crengile copacilor si se dadeau in ele impreuna cu fata care le era draga, ca pasarile intr-un cuib. Dincolo de asta, Dragobetele era un fel de prag, de inceput. Dragobetele se tinea si pentru sanatate (sa nu faci febra). Tot acum se deretica prin casa, se scuturau tesaturile, se asezau lucrurile "ca sa vie binele si averea sa se intoarca la casa" si se evita inceperea unor lucrari importante in ograda sau la camp, caci facand asta, oamenii se temeau sa nu "ciricaie" toata viata ca pasarile. In schimb, orice lucru marunt inceput acum avea spor. Cand hraneau pasarile din curte, oamenii aveau grija si de pasarile cerului, aruncand pentru ele boabe de mei, orz, grau ori secara.

Iubetul padurii

Dintotdeauna, sarbatoarea a fost mai puternica in sud, unde probabil ca se mai mentine si astazi, pe alocuri. N-am informatii recente, dar sunt culegeri de la inceputul anilor '90, care mai mentioneaza astfel de practici. Tinand cont ca Dragobetele era inconjurat de multa magie, fiind una dintre cele mai bune zile din tot anul pentru facut de ursit sau de dragoste, iar Gorjul, Doljul, Oltul sunt regiuni etnografice in care practicile magice au mare pondere inca si azi... poate ca asa se poate explica. Dragostea are nevoie de cuvinte si gesturi puternice! Insa astazi, la tara, Dragobetele nu mai este o sarbatoare.
S-a vorbit mult despre Dragobete, ca despre un zeu puternic al dragostei, un soi de Cupidon autohton, imaginat ca un tanar frumos si bun, care inspira porniri senzuale, dar protector al dragostei curate, firesti, intre doi tineri. Intalnim in folclor, sub acest nume, un personaj care, in chip de flacau aprig si iubaret, umbla prin paduri cautand acele fete si femei care au lucrat in ziua de Dragobete. Cand le prinde plecate dupa lemne, flori sau bureti, le face de rasul lumii, cu cate un copil din flori. Asta poate fi o buna explicatie pentru o societate care amendeaza drastic nasterea unui copil in afara casatoriei, si de aici avertismentul pentru cele care indrazneau sa lucreze in ziua oprita: "Sa nu te prinda Dragobete prin padure!".
Exista, de asemenea, legende care ne amintesc de un Dragobete transformat intr-o planta numita navalnic, chiar de Maica Domnului, drept pedeapsa pentru necuviintele lui. Alte legende romanesti pomenesc un Dragobete ca fiind fiul Babei Dochia... Lucrurile in traditia populara sunt uneori tare amestecate, fiindca comunica subteran, intr-un fel pe care noi cu greu il mai pricepem astazi.
Ceea ce ramane din tot ce v-am povestit este ca, odata cu venirea primaverii, dragostea si bucuria tineretii plutesc in aer, imblanzind trecerea de la un anotimp inactiv si rece, la un altul frematand de viata si de munca, in care natura se dezmorteste si invie. Dragobetele poate fi, impreuna cu Martisor, un inceput bun pentru un nou an de munca agrar si pastoral, dar si de viata, pe fagasul vechilor traditii. Chiar asa resemantizate, cum par ele sa fie!

A consemnat