...Asa-i spunea, asa o alinta sotul ei, Stefan Iordache.
I-am cunoscut (de fapt, i-am vazut pentru prima oara) in 1969, intr-o zi aurie, de toamna, pe terasa restaurantului boemei din acel timp, frecventat mai ales de actorii teatrului "Nottara". La "Gradinita". Era la ceas de pranz, eu ma aflam acolo cu cativa prieteni, la o gustare si-o bere. Si, deodata, am ramas cu ochii tinta la o pereche tare frumoasa, vecini de masa cu noi. Pe el il stiam: era Stefan Iordache, pornit, inca din acei ani, spre o cariera fulminanta. Era tare slab pe-atunci, avea plete bogate, castanii, si pielea foarte alba. In rastimpul acela plin de soare, el nu a avut ochi pentru nimeni din jur. Doar pentru ea. O sorbea din priviri si o tinea de mana, peste masa, de parca ar fi vrut sa nu-i dea drumul niciodata...
Iar ea... Ea era o fata nespus de frumoasa, ce parea sa aiba vreo 18 ani. Subtire, cu ochi negri, scaparatori, si cu parul lung-lung, buclat. Era Michaela Tonitza, nepoata marelui pictor... Aveam sa aflu mai tarziu ca in ziua aceea, tocmai se logodeau... Si aveam sa aflu si mai tarziu (iar acum stiu prea bine pentru ca le-am stat ani de-a randul aproape) ca s-au tinut de mana, si la bine si la rau, in rastimpul pe care l-au trait impreuna pe acest pamant.
S-a scris mult in aceste zile despre Mihaela Tonitza. S-a scris, s-a spus, s-a povestit despre intelectuala de elita care a fost, despre profesoara exceptionala care a fost, despre directoarea de teatru care a ridicat la rang si mai inalt performantele teatrului "Tandarica", pe care l-a condus cu stralucire, timp de 13 ani. In timpul directoratului ei, Mihaela Tonitza mi-a comandat doua piese pentru copii, care s-au jucat si se mai joaca si astazi la "Tandarica". Ii datorez enorm pentru increderea pe care a avut-o in mine. Ii datorez enorm Mihaelei, ii datorez enorm lui Stefan, pentru ca ani de-a randul mi-au acordat privilegiul prieteniei lor. Si mi-au ingaduit sa descopar ce inseamna ospitalitate in stare pura, cu prilejul unor zile de sarbatoare, de Craciun, de Paste, de ziua lui, de ziua ei. Ori in zile obisnuite, cand ma pofteau acasa la ei, la Bucuresti, ori in raiul lor de la Gruiu, unde aveau prieteni alesi printre taranii din sat, in frunte cu faimosul "nea Mitu"...
Si iata ca "Miha", o sotie-devotata-si-iubitoare-ca-nimeni-alta, n-a mai vrut sa traiasca, dupa ce Stefan a plecat, si nu s-au mai putut tine de mana la bine si la rau...