La pas, prin Bucurestiul de altadata

Redactia
TRASEE LITERARE

E inca frig, primavara nu se lasa ademenita cu putina lumina venita de la un soare cu dinti. Dar e suficient ca Bucurestiul sa devina mai prietenos. Se imblanzeste si te face sa iesi la plimbare. Intr-o astfel de zi, am inceput calatoria prin locurile in care au trait de-a lungul vietii lor scriitori care-mi plac.
Recunosc, cand eram copil si ne duceau profesorii in excursii organizate pe la nu stiu ce case memoriale, ma plictiseam. Mirosea ciudat, incaperile aveau un aer desuet si mort. De-abia asteptam sa ies la aer curat. Ca sa nu mai vorbesc despre toate obiectele care apartinusera candva personajelor respective, nemiscate, intepenite, fara viata. Prea batranicios ca niste copii sa pastreze amintiri frumoase.
Cand te afli la varsta la care inca nu prea stii bine cum e cu fictiunea si cu realitatea, e foarte greu sa suprapui lucrurile concrete - papuci, pipe, ochelari, poze de familie - peste "opera" cuiva, de exemplu. Poate de aici si dorinta mea de a cauta locuri prin care au trecut niste oameni pe care i-am citit intai si am colectionat tot felul de informatii despre ei. E ca si cum ne-am fi cunoscut cu un timp in urma si acum le-as fi facut o vizita de curtoazie.
Initial, imi pusesem in gand sa incepem calatoria noastra cu o oprire la Capsa, cafeneaua celebra de pe Calea Victoriei, locul in care isi facusera "cartierul general", pe vremuri, multi artisti. Dar am sarit peste etapa asta. In primul rand, de frica sa nu se intunece prea repede... Dar mai era un motiv pentru care n-am mai intrat, de fapt, la Capsa. Arata prea sclifosit totul, deloc primitor pe dinafara. Nu mai simti nici un pic din aerul de altadata, cand nu exista zi in care nume importante sa nu treaca sa-si bea cafeluta si sa-si citeasca ziarele acolo, cu punctualitate. Decat sa descopar un loc impersonal, fatuit si atat, am preferat sa pastrez imaginea ei colorata de altadata...

La Martisorul lui Arghezi

Intr-o zi de duminica, traficul din Bucuresti iti permite sa te misti in voie. Nu si in vecinatatea celui mai nou si mai mare mall din Romania, deschis de curand, pe langa care trebuie sa treci, daca vrei sa ajungi la Martisor.
Cand a cumparat Arghezi terenul, in 1926, avea 46 de ani si cartierul era unul linistit si retras, la marginea capitalei, in fosta mahala "Caramidarii de Jos". In apropiere se afla inchisoarea Vacaresti si cimitirul. Acum, muzica de la magazin invadeaza cartierul si de jur-imprejur s-au construit numeroase vile. Dupa ce treci de un sir de blocuri, pe o strada ingusta, ajungi la un gard verde de lemn. Intri, si in fata ti se deschide o livada cu pomi, iar in departare se zareste si casa alba, cu acoperis rosu, ea insasi un fel de "martisor". Casa a fost terminata in 10 ani, dupa planurile scriitorului, si construita dintr-un material foarte modern la vremea respectiva, niste barne confectionate din bambus si ciment, importate de un constructor italian.
Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion N. Theodorescu) a fost un etern revoltat, care a incercat mereu sa-si gaseasca locul. A intrat la manastire cand era tanar, in 1899, dupa ce lucrase ca tehnician la Fabrica de zahar din Chitila, a plecat apoi in Elvetia, intr-o tara catolica, unde a audiat cursurile Universitatii din Geneva, dar a absolvit si o scoala de meserii, unde a invatat sa faca "dinti de aur, inele, capace de ceasornice".
Prima poezie o publica in revista lui Macedonski, "Liga ortodoxa", in 1896, semnata Ion Theo. Va urma o cariera impresionanta de publicist. Debuteaza in volum tarziu, la 47 de ani, cand ii apar "Cuvinte potrivite". O data cu acest volum, Arghezi, cunoscut pana atunci doar in anumite medii literare, reuseste sa se impuna. Va publica apoi cu consecventa, pana la sfarsitul vietii, poezie, proza, teatru.
Intr-unul dintre corpurile de cladire, Arghezi, un impatimit de publicistica si un polemist fabulos, si-a facut propria tipografie, nationalizata si dezmembrata in anul 1948. Aici a tiparit si "Biletele de papagal". Pe langa fotografii, in "Potigraful Martisor" se mai gasesc "cartea de tipograf", "brevetul de meserie" si casete pentru litere. Tot aici se pastreaza si uneltele folosite pentru prepararea vinului si a mierii etc.
Usor, usor, iti dai seama ca la Martisor nu a fost doar o casa in care Arghezi a locuit alaturi de sotie si de cei doi copii, ci o lume intreaga pe care si-a creat-o, departe de zgomotul orasului. In anii '50, cand lui Arghezi i se interzisese sa publice, se spune ca scriitorul a trait din vanzarea cireselor din propria livada. Mi s-a parut ca ar fi vorba doar despre o poveste romantata. Cand am ajuns acolo, m-am gandit ca e adevarat si cred ca trebuie s-o fi facut cu mandria gospodarului si cu cea mai mare naturalete. Si cu un fel de bucurie ca si-a construit si pe pamant un univers-cuib, care sa-l protejeze.
Vizitarea casei nu face decat sa-mi confirme ca toate obiectele pastrate, cele 7.000 de carti ramase, fotografiile, valizele de calatorie, bastonul, fac parte dintr-o istorie personala extrem de complicata. Totul e acolo, intr-un fel de intimitate calma, voluptuoasa.
Ceilalti vizitatori sunt un cuplu cu o fetita, care trebuie sa fie prin clasa a treia. Se uita, nu pune intrebari si da de inteles ca-l cunoaste pe Zdreanta. Casa nu e mare, imi vine sa zic ca seamana cu o casa de tara, simpla si calda. Nu ne mai dam dusi nici unii, nici ceilalti. Mi se face o pofta nebuna sa recitesc romanul Cimitirul Buna-Vestire, dupa ce l-am vazut intr-o vitrina. Trebuie sa fi avut o viata tare tihnita Arghezi, nu degeaba a vrut sa fie inmormantat in gradina casei, alaturi de sotia sa, Paraschiva.
Cred ca o lume de felul celei construite de Arghezi la Martisor, populata doar de fiintele dragi si de vietati de tot felul, de la iepuri la pisici, de lucruri care-i faceau placere scriitorului, te protejeaza si te face mai liber. Revolta sa interioara avea nevoie de o compensare, de un punct de sprijin.
Am plecat usor melancolica, gandindu-ma la omuletul simpatic, cu basc si cu minte sclipitoare... La tot ce-a scris. Mi-am imaginat pentru o clipa ca a ramas pe alee, petrecandu-ne cu privirea, pana am tras dupa noi poarta de la strada.

Bacovia in Bucuresti

Nu stiu de ce nu inregistrasem faptul ca George Bacovia n-a trait doar la Bacau, ci si la Bucuresti, o buna bucata din viata. Pur si simplu ignorasem aceasta informatie biografica. Odata ce mi-am reimprospatat memoria, am cautat casa celui mai melancolic poet roman. Nu stiam la ce sa ma astept. Daca felul in care scrie un autor spune foarte multe despre el, locurile in care a stat ar trebui si ele sa-i semene.
Plecasem de putin timp de la patriarhalul "Martisor". Casa lui Bacovia si a sotiei sale, Agatha, se afla in zona Soseaua Giurgiului. Trebuie sa intri pe niste strazi inguste si serpuitoare ca sa dai de ea. Nimic spectaculos, o casa austera, dintr-o mahala bucuresteana.
George Bacovia s-a mutat aici in 1933, adica la 52 de ani. Pamantul fusese cumparat de Agatha Grigorescu, cea cu care se va casatori. Dupa cum observa Mihail Petroveanu, "omul Bacovia a dainuit in mare masura gratie sotiei sale, devotiunii ei absolute, deseori afirmata chiar in ciuda beneficiarului". Altfel spus, cu o nevroza veche care-l facea sa stea mai mult in casa si fara abilitati de a se "manageria" singur, Agatha, ea insasi poeta, dar cu o fire intreprinzatoare si un spirit de invingatoare, a preluat si rolul de agent literar al lui Bacovia. "De capul lui, poetul n-a fost in stare sa treaca de cordoanele politiei, nici cand trebuia sa-si ridice premiul acordat de Fundatiile Regale si era asteptat de Carol II cu suita mare", scria Agatha despre poet, in cartea "Bacovia. Poezie sau destin".
Asadar, casa din Bucuresti a lui Bacovia vorbeste despre toate astea. Camera poetului, minuscula, pare mai degraba o chilie de sihastru. Un scriitor izolat, atins de spleen si suferind de melancolie, n-avea cum sa traiasca in spatii ample, luminoase si pline de viata. Austeritatea unei vieti retrase se simte si daca treci prin casa din Bucuresti a poetului, care s-a impus greu in literatura din cauza originalitatii si stranietatii poeziei sale. A debutat cu volumul "Plumb", in 1916, dupa ce prima poezie, semnata V. George (numele real al poetului fiind Gheorghe Vasiliu), ii aparuse in revista "Literatorul" in 1899.

Cei doi Caragiale: tatal si fiul

Despre Ion Luca Caragiale se stie ca a petrecut aproape 35 de ani in Bucuresti. Nu inseamna ca n-a incercat, de-a lungul timpului, sa se rupa de lumea damboviteana si sa se mute la Brasov, Timisoara sau Cluj. In 1905, s-a autoexilat la Berlin, unde a si murit. Corespondenta din perioada exilului sau e impresionanta si frisonanta, in acelasi timp. Ii place confortul caselor in care sta, lumea nemteasca, descopera placerea de a vedea flori la ferestre, dar sufletul ii e legat cu mii de ate de lumea romaneasca. Poate de asta le descrie prietenilor (Barbu Delavrancea, Paul Zarifopol etc.) orasul in cea mai buna lumina posibila, atunci cand incearca sa-i convinga sa-i faca o vizita, in cartierul Charlotensburg, invadat de verdeata si de liniste patriarhala, lucru neobisnuit pentru o capitala occidentala. Caragiale stie la perfectie mersul trenurilor, face trasee elaborate pentru fiecare dintre musafirii lui. Sufera de singuratate, chiar daca ii e greu sa recunoasca.
Dar sa ne intoarcem la Bucuresti, pe care dramaturgul il descria la un moment dat astfel: "capitala regatului roman (...), un mic Paris al Orientului", "loc de petrecere, unde banul e scump... deoarece, ca orice Capitala, trebuie sa dea tonul progresului".
Piata care-i poarta numele scriitorului e strajuita de doua case in care acesta a locuit scurte perioade de timp. Este vorba despre imobilul de la numarul 5, pe strada Maria Rosetti (fosta Sfantul Spiridon), in care scriitorul a stat in 1900, iar in casa de pe Strada "I. L. Caragiale" (fosta Rotari), in perioada1901-1902. In urma cu cativa ani, in cladirea aceasta a functionat un restaurant. Ambele case au placute care atesta trecerea dramaturgului. Numai ca istoria bucuresteana a lui Caragiale a insemnat mult mai multe adrese la care a locuit. Cand era tanar, a stat in zona Obor si la Armeneasca. Au urmat Strada Berzei, in vestul orasului, dar acestor case li s-a pierdut urma si vor fi fost de mult daramate.
Mateiu Caragiale, fiul lui Caragiale din legatura cu Maria Constantinescu, se naste in Bucuresti, in 1885. Romanul sau, "Craii de Curtea Veche", e, poate, cel mai frumos, mai empatic si mai poetic text despre lumea amestecata, pestrita, plina de contraste si de dualitati a acestui oras. Pasionat de istorie si de heraldica inca din tinerete, Mateiu isi construieste propriul personaj: dandy, excentric, cu descendenta aristocratica. Pentru ca acest personaj sa prinda viata, va face un mariaj cu una dintre fetele lui Gheorghe Sion, mai in varsta decat el cu 25 de ani. Marica avea 63 de ani cand Mateiu a cerut-o de sotie.
Asa ajunge scriitorul sa locuiasca in casa de pe Strada Logofat Luca Stroici, de la nr. 9A. O placa discreta, pe langa care poti trece usor, fara s-o bagi de seama, e asezata langa marchiza cu felinar de la intrare. Casa a fost a sotiei sale, ca si mosia de langa Urziceni, pe care aceasta a avut-o ca zestre.
Casa, impunatoare si cu aer semet si usor misterios, are doua intrari, si pare locuita azi de mai multe familii. Locul linistit unde a locuit Mateiu Caragiale dupa casatorie, aflat in fosta "mahala armeneasca", e descris astfel, in "Sub pecetea tainei": "Intre ciresii infloriti, se afundau sub acoperisuri grele de tigla vechi case cu pridvor, parca pustii. Rar, la portite, ieseau, sfiosi, copii fara sange in obraz, cu ochi mari si negri, sprancenati si tristi".

Mansarda lui Mircea Eliade

Nu intamplator am facut urmatoarea oprire pe Strada Radu Cristian nr. 1, unde a fost casa parintilor lui Mircea Eliade, care avea o mansarda pe care tanarul pe atunci scriitor a facut-o celebra in "Romanul adolescentului miop". Tot in casa de aici a inceput sa scrie mai multe opere de tinerete, unele ramase neterminate.
Parca si textele scriitorilor pe urmele carora am plecat se leaga unele de altele. Descrierilor atat de exacte ale capitalei facute de I. L. Caragiale, i-au urmat periplurile fascinante prin carciumi ale lui Pantazi si Pasadia din "Craii de Curtea Veche", ca mai apoi, sa ajungem la proza fantastica a lui Mircea Eliade, in care Bucurestiul devine un loc magic, plin de mistere vechi si de semne (in "Pe strada Mantuleasa", "La Tiganci", "In curte la Dionis", "Podul" etc.). La parterul blocului interbelic, construit pe locul fostei case a familiei Eliade, exista o placuta memoriala. Pana te dumiresti ca nu e vorba despre aceeasi cladire, ci doar despre o locatie comuna, te uiti in sus, spre ultimul etaj al imobilului. In timp ce noi tot dadeam ocol blocului cu sase etaje, un tata isi striga fiul sa vina sa mearga impreuna la pizza. Pe strada pustie, glasurile lor sunau ciudat, ca din alta lume.

Camil Petrescu, intre Campineanu si Brezoianu

Ultima oprire, si cea mai grabita, caci soarele picase de tot si frigul taia in carne vie, am facut-o in zona Cismigiu. Plecasem de acasa, ca orice calator, cu planificarea excursiei si cu notite ajutatoare. Dar, la drum, mai apar si obstacole. Tot invartindu-ne, aproape inghetati, pe stradutele din spatele Salii Palatului, am dat peste doua fetite care dardaiau de frig, si incercau sa intre in scara unui bloc. Imbracate doar in niste tricouri, se chinuiau sa deschida usa cu o cartela defecta. Ne-am oprit, ne-am incercat si noi norocul la interfon si, pana la urma, am convins o doamna in varsta, care ne-a raspuns destul de tematoare, sa le deschida usa micutelor.
Camil statuse undeva pe Campineanu, intr-un mic apartament despre care exista marturii in presa vremii, de la cei care l-au vizitat cu diverse ocazii. De exemplu, Eugen Jebeleanu scria in introducerea unui interviu facut cu Camil Petrescu si publicat in "Romania literara" din 4 februarie 1933 (reprodus in volumul "Romanul romanesc in interviuri", Vol. II, antologie de Aurel Sasu si Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1986): "Si, pentru ca lectorii demonstreaza o curiozitate vadita si pentru amanuntele plastice din viata plasata intre peretii locuintei scriitoricesti, vom spune mai intai ca dl. Camil Petrescu domiciliaza la al treilea etaj al unui imobil din Campineanu". Sau, Vasile Netea: "Dl. Camil Petrescu are un mic apartament in strada Campineanu, apartament care, in realitate, nu este altceva decat o... mare biblioteca". Cu siguranta, aici si-a trait scriitorul perioada cea mai aprinsa, intre amorurile lui din lumea scenei si dragostea pentru teatru.
Am ajuns in cele din urma la numarul 51 de pe Brezoianu, unde stiam ca locuise Camil dupa 1947, cand se casatorise cu actrita "Ghighi" Marian, la varsta de 57 de ani. Cand s-a mutat in apartamentul de la aceasta adresa (nu e nici un semn ca scriitorul s-ar fi oprit in blocul intunecos de aici), cuplului i se nascuse si cel de-al doilea fiu, iar operele mari fusesera deja publicate.
Ne-am continuat drumul, cu gandul la Camil Petrescu, acest personaj extrem de pregnant in perioada interbelica, scriitorul care a insemnat enorm pentru literatura romana, indiferent de genul - poezie, teatru, proza, critica literara - pe care l-a abordat. Curajos, inteligent, necrutator, peste masura de orgolios, Camil Petrescu n-a fost niciodata un tip comod. Din contra. Exigent cu sine si cu cei din jur, a parut de multe ori excesiv sau de-a dreptul fioros contemporanilor.
In Bucuresti exista acum si o strada care ii poarta numele, foarte aproape de Piata Dorobanti. In 1955, si-a cumparat aici Camil Petrescu prima sa proprietate. Numai ca, in 1957, s-a stins din viata.

Calatoriile nu se termina odata cu intunericul

Ziua in care am colindat Bucurestiul mi-a amintit de o gramada de locuri frecventate de scriitorii interbelici. E suficient sa rasfoiesti "Jurnalul" lui Mihail Sebastian, de exemplu, ca sa-ti dai seama cam cum curgea viata lor. Mergeau la teatru (ca si Camil Petrescu, Sebastian a avut o mare pasiune, nu doar pentru dramaturgie, ci si pentru actrite), la Capsa, la Corso, la "Carul cu bere" sau la Melody sau la un concert la Filarmonica. Ca locuri de evadare pentru scris frecventau Balcicul, Predealul, Breaza sau Branul... Dar toate astea, pe altadata.
Alte notite vor veni la rand si, poate, o zi frumoasa, intr-un Bucuresti care mai pastreaza putine urme ale trecerii scriitorilor mei de suflet...

ANA MARIA SANDU
Imagini din albumul "Romania Interbelica" de Matei Cazacu