De fiecare data cand trece pe langa el, in fiecare moment al zilei, Zahara ii pune o mana pe umar si-i mangaie apoi parul inca nealbit. De atatea ori, intr-o singura zi de primavara. Palma ramane o clipa in aer, intinsa, suspendata intr-o tensiune tremurata. Apoi femeia isi vede mai departe de treburi. Ea are acum 79 de ani. Barbatul ei 83, si se numeste Dragos. Pe amandoi ii cheama Olas. Zahara si Dragos Olas. De 60 de ani, nu s-au despartit nici o zi, nici o noapte, niciodata.
Aproape nu mi-a venit sa cred, cand am auzit povestea acestor oameni de la o nepoata de-a lor, Ana, studenta in Bucuresti. Traise o vreme cu ei, si viata lor i se paruse un basm, nu se certau niciodata, se strangeau tot timpul in brate, se sarutau, nu se rusinau nici un pic de naturaletea trupurilor lor imbatranite. Si, mai ales, se respectau unul pe celalalt pana la veneratie. Nepoatei lor, Ana Olas, aceasta iubire i-a fost mereu o pilda. De fidelitate. De trainicie. De "totusi se poate", intr-o lume in care dragostea e atat de batjocorita, ironizata, redusa adesea doar la o simpla "chimie", ori la trecatoarele atractii sexuale. Starnit de poveste, dornic sa vad ca "totusi se poate", si ca iubirile pot sa fie salvate, m-am pornit sa strabat tara intreaga, pana in capatul ei dinspre miazanoapte, spre comuna bucovineana Vama, ca sa ajung pana in curtea insorita a celor doi batrani, intr-o amiaza frumoasa de primavara. Si, intr-un sfarsit, emotionat tare, sa-mi iau inima-n dinti si sa bat la usa casei lor, pazita de doi catelandri albi si inconjurata de iarba, inca patata cu zapada.
Sotii Olas sunt cunoscuti de toti locuitorii din Vama, o asezare mare, intinsa intre doi munti. Toti, batrani si copii, oricine-ti poate spune ce fac, unde locuiesc, cum se mai simt, iti pot zice chiar si ce anume fac intr-un moment anumit al zilei. De pilda, acum nu sunt acasa. Au iesit la obisnuita lor plimbare de dinaintea pranzului. Se tin de mana ca de obicei. El inalt, ciolanos, barbat inca tare. Cu mersul semet, purtand pe crestet o cusma falnica si despicata. Ea, micuta, ii ajunge pana sub umar. Uneori, cand el o cuprinde cu bratul, ea isi lasa o clipa tampla pe pieptul lui, zambind ocrotita. Merg impreuna pe ulita mare, printre oameni care ii saluta, inclinandu-si fruntile, barbatii scotandu -si inaintea lor caciula sau palariile. Apoi o iau pe malul Moldovei, tihniti, amandoi, si se uita la rau. Raul curge incet, pe sub niste salcii batrane, langa care le place lor sa stea si sa priveasca. Se intorc in sat pe o alta ulita, ocolitoare. Si abia cand ajung, barbatul isi ingaduie sa mai ramana o vreme la vechiul bufet din centru, la o masa de langa geam, alaturi de prietenii lui care il asteapta. Acolo, de fapt, l-am si intalnit.
Iubire si credinta
Un lider al satului este batranul Dragos Olas. Cei sase barbati din jurul lui il asculta cu gurile cascate, cum sustine el ca viata asta n-ar trebui sa fie doar o alergare dupa bani si-o pofta vesnica de-a ne umfla burtile. "Spiritul", spune Olas. Si bea o gura mica din ceasca de cafea. Spiritul... Dupa un timp apare si Zahara. In maini tine doua paini aburinde. Iesim tustrei. Afara e soare, pe trotuarele largi ale Vamei zapezile se topesc. Dragos Olas e sculptor, unul dintre cei mai insemnati sculptori tarani din partea asta a Bucovinei. Toate statuile si troitele de pe ulitele satului sunt facute de el - Zahara mi le arata, ici-colo. Si e mandra. In fata primariei - un mare monument cu doua trupuri imbratisate sub o bolta ca de biserica, cu cruce. "Iubire si credinta", scrie dedesubt. Candva comunistii au daramat crucea de pe bolta si au sters cuvintele scrise dedesubt. Asta a fost candva, acum vreo 30 de ani. Comunismul n-a tinut cat o vesnicie...
Cei doi pasesc usor, se bucura de oameni, de lumina soarelui, de tot ce vad. Senini, radiosi, nici o umbra de griji nu le strabate chipurile. Casatoria lor a ajuns acum cea mai lunga din sat. Proverbiala. Putini vecini de-ai lor, mai tineri, pricep cum se poate asta - fara absolut nici o cearta, barfa, ori vorba urata. "Oamenii istia o ajuns la varsta lor atata de sanatosi si de veseli, tocmai fiindca ei s-o iubit atata de mult in toata viata lor. Uitati-va la ei, is in putere, au dintii tati in gura, paru' inca negru. Eu cred ca numa' iubirea asta a lor ii tine asa in forma", avea sa-mi spuna Vladimir Morosan, un vecin care de zeci de ani i-a privit peste gard, zi de zi. Si i-a privit cu mare atentie. "Tati care-o fost de etatea lor, tati care le-o fost colegi de scoala, tati o murit, unu' dupa altu'. Da' dansii traiesc, fiindc -o trait bine-mpreuna tata viata...".
Cea mai frumoasa femeie
Intram apoi si-n casa muzeu a lui Dragos Olas. Casa cea mare, cu etaj, ridicata de amandoi cu mare truda, insa lasata apoi anumit goala, doar pentru obiectele sculptorului. Doar ele, de-a lungul peretilor albi, a cinci-sase camere. Sunt acolo, cioplite, insiruite frumos, imagini vazute de batranul Dragos de-a lungul vietii lui. Intamplari si oameni din sat. Barbati pletosi, cu cusme late si mustati grozovane, batrane cu degete enorme si frunti acoperite de broboade tenebroase... Gradini curbate cu mere... Tot ce a privit el in jur, prin ochii sai albastri, mereu larg deschisi, si i-a intrat in suflet. Vreme de peste 40 de ani, batranul Olas a fost padurar. A iubit padurea, arborii, florile, pasarile cerului, fiecare fir de iarba ce iesea din pamant. Toate ciopliturile astea sunt prin odaile casei, peste tot. Plus fapturi nevazute pentru oamenii de rand, dar pe care el le-a banuit intotdeauna prin preajma, haladuind in tinuturile insingurate - balauri, demoni, priculici oachesi, tapi inaripati cu chip omenesc, ori fete ale padurii, dansand gratios printre ramurile unor arbori fantasmagorici. Jumatate de secol a cutreierat toti muntii dimprejur - padurea-l stia pe de rost. Sustine ca ajunsese sa cunoasca aproape fiecare arbore al intinsilor codri pe care-i ingrijea, sa-i stie dupa nume si infatisare, ca pe niste oameni. "M-am nascut cu harul asta", zice. "Sa pot sa iubesc tot ce vad. De aici mi-a venit mie... arta". A umblat mult, prin indepartate sihastrii. Si-a vegheat codrii cu sfintenie. Dar in fiecare seara, cauta sa se intoarca acasa, facea orice mereu, ca sa vina inapoi, langa femeia lui. "Nu puteam fara dansa, ma-telegeti? Eu is un om tare, nu-mi las viata condusa de placere. Da' eram legati. Legati, ma-ntelegeti?...". Imi arata, in ultima odaie de sus, o pictura cu nevasta lui. Facuta acum, nu de mult, in 2007. Intocmai cum este ea astazi - cu cearcane largi sub ochi si ochelari cu rame groase, cu parul cenusiu-roscat, purtat valvoi, par care n-a fost vopsit niciodata. Apoi a mai pictat-o inca de doua ori. Si-n 2008. Si-n 2009. Tablourile arata, in linii mari, aproape la fel. Acelasi chip, aceeasi incadrare a figurii de la piept in sus. Zice ca n-a vrut s-o infrumuseteze cu nimic in portretele astea. Stie ca nu mai e asa frumoasa cum a fost. E constient de asta. A facut -o exact cum e ea acum. Fara exagerari, fara nici o minciuna. S-a gandit ca ar vrea sa o picteze asa, in fiecare an de acum inainte. Pana oricand, pana ce poate ca n-o sa mai fie nimic de pictat. De ce? Fiindca "nu vrea sa o uite", zice. Vrea sa o tina minte intocmai asa cum este ea acum alaturi de el.
Dragos Olas merge apoi intr-o odaie vecina si se intoarce tinand in mana o fotografie. O poza unicat, foarte veche, crapata alungit pe la colturi. O tine in mana cu o grija aproape tematoare. Se teme cumva, chiar si sa mi-o dea sa o tin oleaca in palma. Intr-adevar, imaginea e uimitoare. Parca e luminata de undeva dinauntru, de o palida stralucire portocalie. O fata. O frumusete de fata! Zvelta, cu capul intors intr-o parte, peste umar, zambind. Parul bogat ii coboara pe spate in cozi unduitoare si lungi. Nu, totusi, nu poate fi ea. N-ai cum sa gandesti ca este aceeasi Zahara... Dar batranul imi zice imediat: "Sotia mea a fost cea mai frumoasa femeie". Spune cuvintele hotarat, decisiv, o sentinta irevocabila. Da, intr-adevar, zic, contempland imaginea aceea ireala, chiar ca a fost cea mai frumoasa femeie de pe pamant. Il intreb de ce nu a pictat -o atunci, in anii aceia, iar el imi raspunde ca nu a putut. "Era prea frumoasa. N-am putut. Ceea ce-i prea frumos nu ai cum sa-l poti si picta".
Regina balului
In primele douazeci de minute, dupa ce m-am asezat la masa langa ei, in casuta cea mica din curte, nu am reusit sa pricep nimic din ceea ce vorbeau. Sincer. Cand sunt impreuna in locul lor, acasa, in tihnita si binemirositoarea lume a bucatariei, cei doi vorbesc parca in alta limba. Cel mai mult rad. Rostesc multe nume, franturi de intamplari, aluzii efemere la cate ceva binestiut de amandoi, si aproape ca nu se sinchisesc de cel ce se afla in preajma, crezand probabil ca si el pricepe ceva. Ma straduiesc sa devin serios, sa-i aduc cu picioarele pe pamant. Rostesc chiar cateva intrebari seci, tipic reportericesti. Desi simpla lor prezenta ma indeamna doar la a-i privi, la a-i admira zambind cum se tachineaza in graiul acela hatru si intepator, de proaspeti indragostiti. "Cum ne-am cunoscut? La sfarsitul lui ianuarie, anul 1951, ne-am vazut, si pe 8 februarie ne-am casatorit", zice Zahara. S-au cunoscut la un bal. Aici, in Vama. Iar ea a fost "scoasa" regina balului, asa cum se intampla vesnic, caci stia sa danseze, sa zambeasca si sa vorbeasca deschis cu toti oamenii. "Umblau dracii de baieti dupa ea, foc!", izbucneste batranul, ca dezmeticit din amintiri, de parca si azi ar fi fost usor gelos pe clipele de odinioara. "Eeei, umblau, ce zici tu?...", raspunde ea, disculpandu-se cumva, pentru ceva. "Eu vorbeam cu ei mai mult asa, de distractie. Nu ca as fi vrut cumva, ceva, sa...". Brusc, Dragos isi drege glasul, revenind la prezent, cu un ton mult mai serios, matur, plin de intelepciune: "Ce sa zic, adevaru-i ca o fost frumoasa tare. Da' eu nu am facut necazuri din cauza asta. Gelozia ii una. Da' prostia gelozeasca ii alta. Eu am stiut mereu ce am de facut. Am stiut, inca de la inceput. Inca de cum am vazut -o. Am stiut ca pot sa am incredere. Si ca trebuie sa am grija de dansa, cu orice pret".
Doi intr-unul singur
Printre curtezanii cei nestiuti, pe Zahara o iubea in taina si un mare secretar de partid de la judet. Orice a facut, doar ca sa-i poata impiedica logodna. A trimis securisti la ea acasa, inainte de nunta, oameni din sat care sa-i sopteasca la ureche tot felul de ticalosii despre barbatul ei. Dragos era socotit un "reactionar", un renegat social, parintele sau fusese sef de garnizoana legionara. Securistii au venit si la nunta, urland mizerii in biserica si alungandu-i pe oameni de la slujba cununiei. Iar la numai doua saptamani dupa cununie, Dragos a fost luat la armata, inainte de termen. Doi ani de zile, cat mai departe posibil: la Jebel, langa Timisoara, acolo unde se ridicau cazemate pentru un posibil conflict militar cu Iugoslavia. Anumit a fost trimis acolo unde era mai greu, la capatul celalalt al tarii. Doar in ideea ca, cu timpul, Zahara o sa poata sa-si uite logodnicul. Dar Zahara a ramas precum stanca. Dreapta, rece, cu gandurile atintite spre cel pe care-l iubea. L-a asteptat doi ani de zile, privindu-l din poarta cu-n zambet larg si inlacrimat, cum se intoarce pe ulita satului, cu pasul lui slabanogit si capul tuns chilug, ostaseste. In toata viata lor, aceia au fost singurii doi ani - 720 de zile! - in care Dragos si Zahara Olas au stat despartiti. Ea a devenit dascalita in sat, apoi a format unul din cele mai insemnate ansambluri de dansuri populare din Bucovina, celebru azi in intreaga Europa. El i-a facut decorurile de scena si a cantat cu acordeonul in ansamblu pentru dansatorii ei. Astfel, au putut fi impreuna. Mereu impreuna au colindat intreaga lume, aplaudati si iubiti peste tot. E plin albumul cel vechi cu poze din acestea. Premii peste premii internationale, stivuite acum intr-un dosar gros si cafeniu, pe care-l rasfoiesc amandoi, amintindu-si de intamplari din trecut, vorbind ca pentru ei, in limba aceea a lor ciudata, izbucnind uneori in rasete, atunci cand vine vorba de cate o secventa savuroasa de demult, pe care eu n-am de unde s-o stiu, si nici n-am cum sa mi-o inchipui, iar ei nu se mai ostenesc sa mi-o povesteasca. "Doamne da, am fost legati", zice si Zahara, intorcandu-se, zambind, catre mine, iar Dragos o imbratiseaza pe dupa umeri, zambind si el. "Am fost asa... Ca si cum... Ca si cum am fi fost ca un singur om, ci nu doi, in toata viata asta...". Imi incordez privirea, cat pot eu de atent. Ma straduiesc sa le observ palmele, atingerile, usoarele aplecari ale trupurilor unul spre celalalt. Oricat as vrea sa fiu de analitic, de carcotas, nu reusesc sa constat nimic nefiresc, nici un gest fortat, o cat de mica crispare. Intocmai asa sunt oamenii acestia - unul in prelungirea celuilalt. Se completeaza, se simt in fiece clipa, chiar si atunci cand sunt preocupati de alte treburi si uita c-ar mai fi alaturi. Parca danseaza prin casa asta, usor, abia sesizabil, facandu-si loc si apropiindu-se la fiece pas, c-o voluptate care te ameteste. Ea ridica o farfurie de undeva - el isi intinde palmele ca s-o ia si s-o duca in alta parte. El isi trage putin omoplatii infrigurat, ea imediat isi da seama si vine sa-i aseze un jerseu gros pe umeri. Ea se opreste din spalatul vaselor, privind pentru o clipa, melancolica, undeva pe fereastra - el se ridica de pe scaun si vine linga dansa, uitandu-se absent spre acelasi punct din departari. De parca ar fi vrut sa impartaseasca alaturi de ea o aceeasi priveliste. Un orizont care nu exista decat pentru ei doi.
Ii intreb, jenat, cumva, de atata indrazneala, daca e adevarat ca de o viata intreaga dorm noapte de noapte in acelasi pat. Se intorc unul spre altul, ridicand din sprancene uimiti. Nicicand nu s-a intamplat altfel. Apoi, daca se strang in brate mereu, asa cum mi-a povestit nepoata Ana si cum i-am vazut si eu. "Pai noi ne sarutam impreuna tot timpul, in fiecare zi", rade spre mine Zahara, cu-n glas atat de sanatos, incat iti dai seama c-ar putea afirma asta oricand, in fata oricui, in orice moment, fara nici o jena ca vorbele ei ar putea fi judecate, o secunda, gresit. "Ne sarutam si ne strangem in brate mereu, in fiecare zi...".
Casuta din curte are doua odai. Una din ele este bucataria. In cealalta camera dorm ei. Cum intri, pe stanga, se afla un dulap. In mijloc e patul. Iar mai departe, langa fereastra cu perdele lungi, se afla o masa cu o cupa plina de bomboane de menta. La sfarsitul serii, cei doi se asaza acolo, unul in fata celuilalt. Si joaca carti. Vreo doua ore, pana dupa miezul noptii, doar ei amandoi. Nepoata Ana i-a vazut deseori. Joaca un joc ciudat, in care daca esti atent, nu prea ai cum sa pierzi. O varianta de "Braziliana", sau cam asa ceva. Daca esti foarte atent la carti, chiar nu ai cum sa pierzi. Iar ei joaca acest joc de peste jumatate de veac, in fiecare noapte. Isi fac semne din priviri, isi vorbesc mult, se sicaneaza necontenit, provocandu-se. Uneori, o lasa el sa castige. Alteori, il mai lasa si ea. Rad, vorbesc, isi ating mainile. In unele nopti, prin perdelele lungi, se vad stelele.